Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

romantism si realismCe inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai  permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Ce ne facem atunci cind relatia o ia razna?

cind relatia o ia raznaNe aflam citeodata „prin miriste” in relatia de cuplu. Suntem „razna” cind nemultumirile acumulate se descarca prin frecvente certuri izbucnind din nimic, iar lamuririle ce lasau initial impresia facila a unor hirjoneli de weekend intre prieteni de-o viata, se transforma nesperat in combustia spontanee a tuturor valizelor cu resurse de care a dispus vreodata iubirea. Criza de cuplu ne orienteaza spre gasirea unui set de solutii consimtite care aplicate increzator – pot genera schimbarile dorite.

1. Cautam intrebarile corecte, imediat dupa ce am gasit raspunsurile comode.

Dupa o cearta nu ne mai arde de gasirea scenariului salvator, si de obicei luam o „pauza”, un ragaz intr-un spatiu propice spargerii problemei in straturile ei componente; aceata pauza nu o concepem musai ca pe o distantare emotionala de partener, ci ca pe o igienica integrare a contextului-problema intr-o poza mai larga si detasata, de tip anamnetic, astfel incit sa ne regindim „vina”, in loc sa ne-o asumam pe nemestecate. In schimbul de injurii si reprosuri dintr-o relatie nevrotica, datorita anxietatii ridicate si dorinta de aplanare, cel mai des fie regresam la identitatea copilului adaptat, astfel incit devenim „ascultatori„ asumindu-ne din coltul unei camere vinovatiile reprosate – ne concentram pe continutul anxiogen dar ignoram procesul transferential, fie adoptam rolul unui parinte critic, victimizindu-ne partenerul de cuplu, tocindu-l marunt si sigur – asa cum am invatat noi de la niste maestri in gastronomie relationala. Putem iesi din aceste identitati defensiv-ofensive, extragindu-ne din „teatrul de operatiuni”, abandonind coltul canapelei sau satirul conjugal, luind o pauza, cautind mai degraba metapozitia, rolul neutru al unui observator din afara, si adresindu-ne apoi astfel distantati…intrebarile corecte. Pe acestea le aflam de obicei atunci cind epuizam toate raspunsurile sau justificarile comode la intrebarile: „Ce rol mi-am ales eu in aceasta situatie?” si „Am facut ce tine cu adevarat de mine, pentru a regla acest aspect?”

2. Daca Superman nu mai poate zbura, inseamna ca s-a facut dimineata.

Odata aduse intr-o discutie cu sens reglator, aceste intrebari cheie ale fiecaruia ne defocalizeaza atentia de pe convenabila contabilizare a greselilor celuilalt spre asumarea propriei parti din problema si contureaza un orizont comun al asumarii relatiei, orientind cuplul spre resurse si solutii. Altminteri, dorind sa reparam, ne asumam un rol de regizor-salvator al relatiei, si prin aceasta afectata identitate ne arogam si capacitati de supererou. Becalizam relatia. Atunci cind „superman nu mai poate zbura” sfirsim lamentabil in vortexul anxietatii si depresiei, al disperarii in doi, gustam dezamagirea, condamnarea la neputinta si vinovatie ori poate, dimpotriva, se napusteste spre dormitor, ca un soare hotarit de iunie – o mai adecvata imagine despre ce putem face in realitate pentru partener, fata de ce ne-am fi dorit sa reusim.

3. Cind „de ce ?”-urile devin obsedante, e timpul pentru vitamina „ce ?”

Jumatate din rezolvarea acelei parti din problema de cuplu care tine de tine este asigurata prin identificarea intrebarilor corecte si iesirea din rolul de supererou ori de victima inocenta. Daca agonizam in neputintele constatate ale unor rezolvari fictive, in loc sa ajustam harta la teritoriu, tocmai ratam posibilitatea ajustarii relatiei, concentrinu-ne pe „de ce? „-urile dezadaptative, in loculul „ce ?”-urilor care ne schimba perspectiva asupra problemelor. Setul de interogatii e vast. Pe cele pe care le consideram utile insa, le putem enumera scurt: Ce imi place la el/ea, ce nu, ce doare, unde doare, ce nu merge, ce ma nemultumeste la el, i-am spus asta, cum m-am asigurat ca a inteles corect mesajul meu, dar el ce nemultumiri are, le-am inteles corect, oare am un stil asertiv (nonagresiv) de a-i comunica pasurile, l-am agresat pina acum, care parte din problema e intr-adevar generata de mine, am facut tot ce tine de mine pentru a rezolva, ce nu tine de mine sa rezolv ? etc.

Se dovedeste util exercitiul de a ne oferi cele mai sincere raspunsuri la intrebarile cheie – iar daca nu avem nici o idee, putem asocia liber o vreme. Daca in acest exercitiu ni se alatura si partenerul de cuplu, atunci solutiile au toate sansele sa apara. Pentru mai multe detalii si exercitii interactive pentru rezolvarea problemelor tale de cuplu, te astept la cabinetul meu din Constanta.

Balanţa motivaţional–afectivă în cadrul relaţiei de cuplu (I)

De ce stau doi oameni împreună? Ce îi motivează pe cei mai norocoşi dintre noi să alcătuiască un cuplu stabil? Credinţa în Dumnezeu, convenţiile sociale, tradiţia, prescripţiile de rol regăsite în mentalul colectiv, dragostea, dependenţa emoţională, neputinţa, frica de singurătate, plictiseala? Este relaţia de cuplu un moft sau o necesitate?

Relaţia stabilă de cuplu are la bază un echilibru motivaţional-afectiv dinamic. Sunt puse în  balanţă motivele de satisfacere a unor nevoi esenţial-superioare a partenerilor; nevoi personale de dragoste, apartenenţă, confort şi recunoaştere socială. Putem generaliza fără să greşim afirmând că „relaţiile interpersonale se formează în scopul întâlnirii nevoilor personale ale fiecărui individ cu ale celuilalt”, după cum susţine paradigma socială a schimbului.( I. Mitrofan `98, p.159). Prin „întâlnire” nu înţelegem numai o simplă alăturare ci interacţiunea nevoilor, intermodelarea, întrepătrunderea. Aceasta întrucât orice interacţiune între doi participanţi presupune un schimb de date între cei doi, fiecare fiind pe rând stimul şi răspuns celuilalt, influenţând şi fiind influenţat la rândul lui, după cum afirmă George Gaspar Homas: „o mare parte din activitatea pe care o emite fiecare este in acelasi timp o recompensă şi un stimul pentru activitatea celuilalt […]. Frecvenţa interacţiunii dintre P (o persoană) şi R (celălalt) depinde de frecvenţa cu care fiecare recompensează activitatea celuilalt şi de valoarea fiecărei activităţi pe care o primeşte” (după C. Mamali `74, p. 101). Schimbul acesta nu vizează exclusiv informaţiile sau obiectele ci este un proces complex de acomodare şi interinfluenţare a partenerilor, de creştere şi transformare a acestora in cadrul relaţiei.

Prin urmare, relaţia de cuplu, este un proces în care fiecare partener intră pentru a-şi satisface anumite nevoi, însă relaţia nu se limitează la satisfacerea acestora ci duce la apariţia unor nevoi şi motive noi, presupunând modificări permanente în sistemul motivaţional al indivizilor.