Tag Archives: cultura

O ceri în căsătorie sau îți cerșești căsătoria?

Posted on by

Ce sens are să o ceri de soție, cînd de fapt ți-o iei singur?

În obiceiurile nedeviante ale românilor, cele ce urmăresc menținerea sănătății și a igienei mintale dar și bunăstarea în interiorul cuplului, bărbatul cere fata de la părinții acesteia conform unor deloc întimplătoare cutume ale pețitului. Ele vizează beneficiile pe termen lung ale celor doi, împlinirea personală, prosperitatea și stabilitatea familiei.

Peţitul, sau curtatul unei fete de către fecior (bărbat neînsurat) culminează cu cererea ei de la părinţi. Acesta este un obicei ce se păstrează în comunităţile și culturile care-și respectă bătrînii, necontaminate de modele de împrumut ale metropolei, în care se ţin rînduielile vechi – se ştiu rosturile acestui ritual şi oamenii se îngrijesc de respectarea şi transmiterea lui; nunta este un eveniment sacru care implică întreaga comunitate, bătrînii locului și persoanele semnificative, între care preotul, nașii și părinții ajutîndu-i pe viitorii însurăţei să nu transforme căsătoria într-un act sinucigaş făcut în numele iubirii.

Contraintuitiv, cererea de la părinţi – singura situație în care substantivul cerere are sens în sintagma cerere în căsătorie, nu este doar un gest formal-organizatoric; acolo unde se mai păstrează tradițiile se poate observa că funcţiile şi efectele ei sunt acceptate, înţelese, şi deci sunt funcţionale, tocmai pentru că au efecte benefice și reale; stabilizarea emoțională și financiară a cuplului, întemeierea cu sens a familiei, un orizont de dezvoltare înțeles și consimțit, securizarea, conservarea, respectarea, dobîndirea și afirmarea valorilor care dau sens familiei, nu doar indivizilor ei, sunt doar cîteva dintre aceste efecte.

Departe de a ne erija în moraliști de amvon, putem lesne observa o rescriere degradantă şi absurdă a formelor de “curtare” şi de cerere a fetei; aceast tip de ritual derulat în spațiul public presupune disponibilitatea de a-ți exhiba intimitatea, fata fiind “cerută în căsătorie” de la ea însăşi…, într-un teatral scenariu golit de sensul firesc şi saturat de motivaţii demonstrative, de etalare. În cazurile în care actul “cererii” se întîmplă cu public, sau devine subiect de ştiri prin natura sa spectaculoasă, părinţii sunt adesea ultimii care află că fata le-a fost “cerută”…

Ce rosturi are cerutul miresei de la părinții acesteia?

Psihologic luînd-o, rolul părinţilor şi a rudelor mai bătrîne, ca şi al viitorilor naşi dealtfel este de a face predicţii asupra şanselor de reuşită în cuplu a celor doi, de a elimina din start eventualele obstacole, de a împiedica abuzurile şi traumele psihice (violenţă în familie, degradare morală şi fizică, eşec marital), cu ajutorul unor abilităţi exersate de cunoaştere a tipologiei umane, îmbunătăţite de-a lungul vieţii în cadrul comunității de apartenență. Cererea de la părinţi nu este un act vetust şi intruziv, de ochii lumii, aşa cum îl cred mulți dintre cei care s-au rătăcit pe smartphone, în jungla dintre apartament şi Biserică, ci este o întîlnire cu sens crucial în ecologia nunţii, acela de a le oferi mirilor, din exterior, scenarii plauzibile, o perspectivă avizată şi înţeleaptă asupra viitorului relaţiei lor, un mod de a-i responsabiliza pe îndrăgostiţii mai puțin experimentați că a fi împreună e pentru cei puternici şi pentru totdeauna, un mod de existență la care aspiră mulţi dar căruia îi rezistă din ce în ce mai puţini.

Ceea ce se întîmplă cu ocazia cererii de la părinţi are sensul unei şedinţe de consiliere premaritală; dragostea părinţilor pentru tinerii ajunşi la vîrsta căsătoriei, dincolo de încărcătura de subiectivitate şi haloul hiperprotector cu care sunt bruiate uneori interacţiunile părinţi-copii, are o funcţie mai actuală decît a psihologului sau consilierului marital, prin caracterul sanogen-protector, prin celeritatea şi anterioritatea punerii sale în act. La psiholog ajung, din păcate, doar atunci cînd au probleme serioase în cuplu, iar psihologul le poate deschide ochii spre soluții, dar nu le poate reda acestora iubirea care s-a stins. Cine altcineva poate să-i înţeleagă mai bine pe cei doi miri, decît proprii părinţi care le-au observat evoluţia şi care intuiesc dacă cei doi sunt compatibili psihologic, emoţional, fizic. Aceștia fac estimări ale statutului social, observă dacă viitorii miri sunt suficient de vrednici unul de altul, își dau cu părerea dacă sunt sănătoşi şi pot avea copii, dacă mirele are stare s-o ţie pe soţie, cel puţin în perioada gravidităţii şi a micii copilării a viitorului prunc. În urma unor astfel de discuții ocazionate de pretextul cererii de la părinți mirele îi poate propune fetei căsătoria mai în cunoștință de cauză, iar dacă tînărul are și acordul de principiu al părinților acesteia, începe perioada curtatului…adică feciorul îi cam umblă fetei prin curte…Cererea fetei de la părinţi este un gest firsesc în economia unei comunităţi axiocrate, susţinută fiind pe principii clare de viaţă; că suntem fiinţe sociale şi nu putem face abstracţie de familia de provenienţă şi de valorile acesteia, că nu este suficient doar să iubeşti o femeie, trebuie să o mai şi meriţi, înainte să dovedeşti că poţi “să o ţii”…

Ce impact psihologic au cererile inedite în căsătorie?

O sa vă surprindă că voi încerca o descriere într-o singură frază, dar spectacolul cererilor în casatorie atunci cînd mirele coboară de pe „muntele lui Venus” direct într-un studio de televiune furajer, în slapi și cu inelul de logodnă vîrît într-o chiflă cu susan, spectaculosul unei jamesbondiste ambuscade cu motociclisti de pe autostrada Somnului, subliminal codimentată de încercarea ei ingenua de a îmblînzi trivialitățile unui grup de futezători, excentrica gravare a întrebării pe paharul cu șampanie în timp ce ea pofteste pere, îngenunchierea cu frac din nacela unui balon cu aer cald, la 800m altitudine, sau solicitarea prin semne din ce în ce mai disperate a unui răspuns clar, din timpul unui salt în grup cu parașuta, ori la coada la aripioare în Mall, ceremonialul de tip „Vrei?-Da!” legănat de barca salvamarului Bușilă, sau propunerea cineastă de dinaintea filmului Doi știuleți și o Egretă – toate acestea pot fi privite de mulți dintre cei cu discernămîntul intact ca pe o parte recognoscibila a nefirescului, o colecție de practici nepotrivite scopului și tocmai de aceea necesitînd regii care să atragă atenția și să transforme seriozitatea căsătoriei – într-o anxiolitică poveste de moment, pentru că doar momentul se anunță valabil în spectacolul chicios al vieții de consum la care consimt cei ce vor să pară în acest mod inediți; ideea de împreună și-a pierdut pentru mulțí dintre acești temerari înțelelsurile vii, rămînd palpabile cele consumist – epidermice, ale diferitului.

Ce nevoi ascunde exhibiționismul matrimonial?

Este foarte des întîlnit ca sport, adică cerutul de soție din nevoia de atenție, sau din nevoia de control a celui care-și cerșeste prin inedit un astfel de suav, tabacic, virginal-curajos sau înecat în lacrimi de emoție Da de la viitoarea lui părăsică – pentru că orice păsărică ajunge la un moment dat părăsică, aduce cu sine un public cu rol de susținere și consimțire. Dacă stima de sine a voinicului e scăzuta sau așteaptă mai degrabă un refuz, publicul devine un Amplificator, are un rol de pressing social pe care acesta mizează, și o astfel de cerere pe scurt devine un mod eficient de influentare a deciziei miresei, in acord cu expectanțele voinicului- deindata ce eventualitatea unei posete in cap sau a altor comportamente de aparare ale viitoarei sotii sunt scoase din calcul.

Cum se alege locul și contextul cererii?

Multe astfel de solicitări se petrec în locuri care afirmă sau evidențiază pasiunile și preocupările celor doi, topos-ul avînd un cunoscut rol de ancorare emoțională a evenimentului într-un context semnificativ, familiar și securizant. Această ancoră îi va ajuta pe cei doi să își regăsească în timp valorile și sensurile definitorii ale relației, ori de cîte ori se vor gîndi sau se vor întoarce aici.

Contextul este și el important. Nevoia flăcăului de a-și surprinde iubita și de a fenta provocator aparențele transformă contextul cererii inedite într-un adjuvant semnificativ și potențator al acesteia doar dacă intenția evidentă a flatării rămîne în plan secundar, altminteri, spectaculosul cererii ajunge să pună în penumbră subiectul solicitării și semnificația acestuia, șoul devenind în sine un context mai important decît textul, plasînd „vrei-da”-ul ritualist într-un derizoriu consumism matrimonial, la care dealtfel asistăm din plin.

Ce impact spiritual are acest nou tip de pețit?

Cererea în căstătorie inedită este și un mod de resemnificare a unui ritual care și-a pierdut orice semnificație sacră, aceasta fiind înlocuită de valorile personale ale mirilor. Dacă vă puneți problema efectului pe termen lung asupra diadei maritale și societății – aceste noi practici nu rescriu obiceiurile vechi ci desființează rațiunile profunde ale cutumelor. Laicul înlocuiește religiosul, ritualul este desacralizat, rădăcinile profunde sunt retezate favorizînd transplantarea gorunilor într-un ghiveci, înțelesul și valoarea căsătoriei ca act de naștere al familiei sunt duse la mall, plimbate cu telecabina, aruncate din parașută, reinterpretate prin psihologisme și modelate în funcție de nevoile de geo-engineering ale momentului.

Efecte scontate versus efecte obținute

În relațiile fragile sau în căsătoriile de ochii lumii, aceste aventuroase cereri de mînă aduc un plus de imagine și încredere actanților, direct proporțional cu spectaculozitatea și teribilismul afișării. Cererea cu public indică spre valorile cardinale ale cuplului și poate avea efect anxiolitic, însurățeii schimbînd accepțiunea clasică a căsătoriei cu una aflată sub semnul mondenității și modei, care metamorfozează marota singurătății în doi în mascota plictiselii-ludice, amenințările anticipate ale unor posibile eșecuri în cuplu fiind astfel mai usor de suportat.

Cererea cu public conține și riscul unui refuz, reacţie psihologică de apărare căreia prezența celorlalți îi amplifică temperatura emoțională. Cei ce îşi asumă acest risc nu pot fi consideraţi curajoşi ci mai degrabă rezilienţi, persoane cu resurse şi o stimă de sine stabilă, capabili să se recapaciteze rapid după un eşec. Curajoşii în astfel de situații sunt cei care, avînd o structură anxioasă sau fiind afectați de fobii sociale, bravează, din dorinţa inconştientă de a demonstra că nu se tem; acești pretendenți se lansează în comportamente de repetare contrafobică, adică îşi dau cu stîngul în dreptul – producînd exact comportamentul de care se tem, şi care evident clachează în faţa consecinţelor. Cunosc astfel de situații în care fata a răspuns „Nu” în contextul unor astfel de cereri în căsătorie inedite, cu public. Experiențele sunt descrise ca umilitoare şi traumatizante prin caracterul neașteptat al propunerii, datorită unor așteptări diferite, prin faptul că asistența nu este de dorit în contextul intim al momentului, prin natura prematură a solicitării, sau datorită rușinii de a crea o situație umilitoare pentru partener- acceptarea de ochii lumii a propunerii devenind ulterior declansatorul unor puternice conflicte prilejuite de refuzul de drept.

Cererea cu public este pentru vînătorii de atenție un fel de “stroke”, de stimulent al relaţiei şi al stimei de sine; este un gest de vitejie, înainte de război, atunci cînd nimeni şi nimic nu îl cere, şi prin această metaforă veţi înţelege şi cărei culturi aparţine, şi căror profunde rosturi sociale. Femeile se pot simți astfel mai prințese, iar barbații mai prinți, deși le putem recunoşte pe cele reale tocmai pentru faptul că acestea respectă regulile tatălui; în fond, orice prinţesă, este fiica unui rege, căruia se cade să îi ceară mai întîi binecuvîntarea.

 

Ce am învăţat de la Marius Marian Şolea-sau cum mai poţi găsi în jur repere morale

Posted on by

Închipuie-ţi un sărac. Un om atît de sărac, de pînă şi mila ta puţină l-ar face pricopsit cum nu ar mai spera el însuşi vreodată să fie. Prăpădit aşa, de numai şi o mînă caldă de i-ai întinde, ar crede că Dumnezeu Însuşi a venit iară jos pentru el, cel mai sărman dintre toţi răpciugoşii, să îl îmbrace cu dragoste. Închipuie-ţi aşa un om. Ia-ţi timp şi blîndeţe să vezi în sinea ta cum arată, cu ce e îmbracat, îţi zîmbeşte sau nu, pare împăcat cu sine cu tine, ce crezi că-şi pune-n gînd cînd îşi lasă ochii alungaţi în pămînt şi mîna îi tremură spre tine, de parcă ar dori să îţi ofere el ceva, o himeră ce tu nu mai ai căderea s-o vezi, nicidecum să-ţi cerşească. Ia-ţi un timp să înţelegi cam ce simţi, revoltă neputincioasă poate, resemnare indiferentă ori, dimpotrivă, teama să nu ajungi şi tu la fel, mila nesfîrşită, jenă, nevoia să faci ceva pentru el, orice? Oftează dacă vrei, dar dă-ţi voie să te surprindă ce ai face tu pentru acest om acum, aşa cum poate de multe ori vei fi făcut-o deja; îi dai, colea, un ban, cît ce ai şi tu, doar să te mai lase sufletul, chit că vei mînca iar biscuiţi toată ziua. Relaxează-te şi încearcă să îţi dai seama ce fel de bucurie ar fi aceea care te-ar face să sari dintr-un picior pe altul ca şi cînd ai vrea să o dai încolo de întreţinere, doar e şi el un om lihnit, captiv în cuşca civilizată a Bucureştilor, ascultă-i încordarea cînd îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi pentru milostenia aşezată în palmă, şi încearcă să-ţi aminteşti cînd o fi avut timp să-ţi fure portofelul. Încearcă să-i surpinzi grimasele, cînd cu degetul muiat in salivă, se repede să-ţi şteargă rama bocancului galben şi prăfuit, teatru pe care tu, dacă nu eşti prea timid să îl prinzi, te vei fi pregătit deja să-l curmi, făcîndu-i turul gong dintr-un singur şut. Sau poate îţi doreşti să îl înţelegi, şi încerci să stai de vorbă cu el, calm, aşa cum ar face-o Eugen Ionesco cu un scaun. Ascultă-l cu răbdare şi încearcă să desluşeşti prin ce minune ţipă că vrei să-i iei portmoneul, cel pe care el tocmai a muncit cinstit să ţi-l şutească. Acest om sărac eşti tu. Cel care îţi dai de pomană, tot tu eşti. Dar prin lipsa ta de reacţie corectoare faţă de tine însuţi, atunci cînd îţi furi singur ”pălăria”, acest tu devii altcineva, devii străin de tine însuţi, scindat.
Calvarul Golgotei este atît de actual pentru cei care-şi asumă o cale personală dreaptă, direct spre Hristos, şi atît de puţini sunt bărbaţii care-şi mai scrijelesc umărul cu uşurarea crucii aceluia tînăr, ce are îndrăzneala să fie cinstit, într-o ţară în care cinstea sperie, încît mă întreb din ce fel de credinţă mai sunt făcuţi românii noştri, cei de bună credinţă. Am plecat aşadar din Romînia, am luat distanţă, ca să înţeleg dacă modul meu atipic (care nu se explică pe sine dinainte) de a reacţiona în faţa nedreptăţilor trăite, văzute, său provocate uneori din greşeală, îşi mai găsesc vreun corespondent în felul de a fi al altora, al olandezilor de pildă. Am găsit aici oameni care nu mai cred demult în Dumnezeu, dar care se iubesc unii pe alţii. Au atitudine pro helping şi pun umărul la greu, fără să aştepte ceva de la cineva. Atitudinea lor faţă de nelegiuiri e una fermă, spontană, de grup dar nu dură ci plină de omenie; încearcă întîi să înţeleagă, nu să distrugă. Prin urmare există şi în altă parte a lumii un pattern, o amprentă morală, un mod de a acţiona similar, nu sunt dezadaptat. Cu greutate şi întîrziere am aflat despre mizeriile în care o instituţie cîndva respectabilă, Ministerul Culturii şi Cultelor, este implicată. Am ales aiurea verbul. Este mînjită bine. Deturnare oficial acceptată şi aprobată de bani din fonduri publice, minciună, fals, uz continuat de fals, luare şi dare de mită, corupţie, distrugere a culturii naţionale şi a patrimoniului, încercarea muşamalizării-nereuşite din fericire-a cazului Florin Chilian şi a scriitorului Marius Marian Şolea. Perplexitatea mi-a fost de scurtă durată, şi am încercat să înţeleg de ce doar vreo cîţiva oameni se luptă singuri să ridice broboada de pe ochii juvenilei noastre Justiţii. Legile psihologiei sociale se regăsesc şi aici, perfect. Dacă unul singur rămas cinstit se apucă să strige hoţii într-o peşteră de tîlhari, toţi tîlharii îşi vor pipăi buzunarele de chei nu care cumva cel în cauză sa fie mai hoţ decît ei. Iar dacă nu este, îl pot tenta ori fenta, ori acuza de ceva, că doar nu s-o afla de florile mărului în aceeaşi peşteră cu ei. Dacă se găseşte totuşi cineva şi intervine apoi, luîndu-i cinstitului apărarea, mânia hoţilor ce sunt puşi prin contrastul creat de atitudinea morală, în conflict cu ei inşişi, creşte, pe măsura conştientizării stării lor de decădere. Cu cît le este imaginea personală mai distorsionată de conştiinţa pervertită, cu atît mai puternic este conflictul între ce credeau că sunt şi ce sunt in realitate. Imaginea personală autopercepută poate fi atat de diferită de modul în care sunt percepuţi de către ceilalţi, încît ceea ce cred ei despre modul în care îi percep acei cîţiva rămaşi cinstiţi, tinde să anihileze conflictul de imagine, refuzînd astfel imaginea personală care le aduce prejudicii stimei de sine, şi procedînd pentru compensare la atacarea oglinzii ce produce distorsiunea. Negarea este un mecanism de apărare, menit sa conserve un echilibru cognitiv şi emotional. Mai puternic decît trecutul sistem totalitar, în care minciuna şi crima erau uneltele oficiale de guvernare, actualul sistem nu doar că le utilizeaza făţiş, dar le şi neagă cu vehemenţă conotaţiile imorale, atunci cînd interesele puterii sunt astfel slujite. Politica oficială le refuză existenţa de facto, dar asta nu le face să dispară şi în fond, creînd astfel premisele unui haos moral, şi unei mentalităţi schizoide, la care toţi sunt forţaţi să consimtă. Cei care încearcă să evadeze, şi au forţa să refuze medicamentul de la ora 5, ori băşcălia ieftina consimţitoare, menită să ofere de fapt protecţie, nu să transforme în bine ceva, aceasta acţionînd ca o metodă de defulare a acelora prea şocaţi de evidenţe, sunt fie cooptaţi în sistem, mituiţi, forţaţi să tacă, fie stigmatizaţi, acoperiţi de glasul mulţimii. Dar glasul mulţimii nu este şi glasul adevărului. Adevărul despre un fapt nu poate fi decît unul singur, în toată complexitatea lui. Părerile despre un adevăr, ne creeaza aparenta multiplicitate subiectivă a acestuia, fără a-i fi afectată însp esenţa… Două opinii contradictorii despre acelaşi lucru nu pot fi în acelaşi timp adevărate. Spune adevărul despre un lucru cine poate demonstra că nu minte despre acelaşi lucru. Marius Marian Şolea a demonstrat ca Ministerul Culturii şi Cultelor este o maşină de furat bani, ocrotită şi acceptată de Statul Român. Cu fapte şi acte, reacţionînd la timp şi avînd o atitudine justă. Cu dovezi concrete. Nu şi-a ales o poziţie comodă, acuzînd necinstea. Intrînd în Templul din Ierusalim, Iisus i-a dat afară pe negustori, pe hoţi, pe cei care trasnformaseră Templul Sfînt într-un bazar. Marius ne-a arătat că urmîndu-i lui Hristos, avînd acest model asumat, poţi rămîne drept, neatins de scîrnăviile locului unde te afli. Fiecare dintre noi avem de apărat un Templu. Marius Solea a apărat Templul Culturii Româneşti, chit că puţini îşi vor mai aminti vreodată că are totuşi un sens.