Tag Archives: relatie

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on by

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Ce ne facem atunci cind relatia o ia razna?

Posted on by

cind relatia o ia raznaNe aflam citeodata „prin miriste” in relatia de cuplu. Suntem „razna” cind nemultumirile acumulate se descarca prin frecvente certuri izbucnind din nimic, iar lamuririle ce lasau initial impresia facila a unor hirjoneli de weekend intre prieteni de-o viata, se transforma nesperat in combustia spontanee a tuturor valizelor cu resurse de care a dispus vreodata iubirea. Criza de cuplu ne orienteaza spre gasirea unui set de solutii consimtite care aplicate increzator – pot genera schimbarile dorite.

1. Cautam intrebarile corecte, imediat dupa ce am gasit raspunsurile comode.

Dupa o cearta nu ne mai arde de gasirea scenariului salvator, si de obicei luam o „pauza”, un ragaz intr-un spatiu propice spargerii problemei in straturile ei componente; aceata pauza nu o concepem musai ca pe o distantare emotionala de partener, ci ca pe o igienica integrare a contextului-problema intr-o poza mai larga si detasata, de tip anamnetic, astfel incit sa ne regindim „vina”, in loc sa ne-o asumam pe nemestecate. In schimbul de injurii si reprosuri dintr-o relatie nevrotica, datorita anxietatii ridicate si dorinta de aplanare, cel mai des fie regresam la identitatea copilului adaptat, astfel incit devenim „ascultatori„ asumindu-ne din coltul unei camere vinovatiile reprosate – ne concentram pe continutul anxiogen dar ignoram procesul transferential, fie adoptam rolul unui parinte critic, victimizindu-ne partenerul de cuplu, tocindu-l marunt si sigur – asa cum am invatat noi de la niste maestri in gastronomie relationala. Putem iesi din aceste identitati defensiv-ofensive, extragindu-ne din „teatrul de operatiuni”, abandonind coltul canapelei sau satirul conjugal, luind o pauza, cautind mai degraba metapozitia, rolul neutru al unui observator din afara, si adresindu-ne apoi astfel distantati…intrebarile corecte. Pe acestea le aflam de obicei atunci cind epuizam toate raspunsurile sau justificarile comode la intrebarile: „Ce rol mi-am ales eu in aceasta situatie?” si „Am facut ce tine cu adevarat de mine, pentru a regla acest aspect?”

2. Daca Superman nu mai poate zbura, inseamna ca s-a facut dimineata.

Odata aduse intr-o discutie cu sens reglator, aceste intrebari cheie ale fiecaruia ne defocalizeaza atentia de pe convenabila contabilizare a greselilor celuilalt spre asumarea propriei parti din problema si contureaza un orizont comun al asumarii relatiei, orientind cuplul spre resurse si solutii. Altminteri, dorind sa reparam, ne asumam un rol de regizor-salvator al relatiei, si prin aceasta afectata identitate ne arogam si capacitati de supererou. Becalizam relatia. Atunci cind „superman nu mai poate zbura” sfirsim lamentabil in vortexul anxietatii si depresiei, al disperarii in doi, gustam dezamagirea, condamnarea la neputinta si vinovatie ori poate, dimpotriva, se napusteste spre dormitor, ca un soare hotarit de iunie – o mai adecvata imagine despre ce putem face in realitate pentru partener, fata de ce ne-am fi dorit sa reusim.

3. Cind „de ce ?”-urile devin obsedante, e timpul pentru vitamina „ce ?”

Jumatate din rezolvarea acelei parti din problema de cuplu care tine de tine este asigurata prin identificarea intrebarilor corecte si iesirea din rolul de supererou ori de victima inocenta. Daca agonizam in neputintele constatate ale unor rezolvari fictive, in loc sa ajustam harta la teritoriu, tocmai ratam posibilitatea ajustarii relatiei, concentrinu-ne pe „de ce? „-urile dezadaptative, in loculul „ce ?”-urilor care ne schimba perspectiva asupra problemelor. Setul de interogatii e vast. Pe cele pe care le consideram utile insa, le putem enumera scurt: Ce imi place la el/ea, ce nu, ce doare, unde doare, ce nu merge, ce ma nemultumeste la el, i-am spus asta, cum m-am asigurat ca a inteles corect mesajul meu, dar el ce nemultumiri are, le-am inteles corect, oare am un stil asertiv (nonagresiv) de a-i comunica pasurile, l-am agresat pina acum, care parte din problema e intr-adevar generata de mine, am facut tot ce tine de mine pentru a rezolva, ce nu tine de mine sa rezolv ? etc.

Se dovedeste util exercitiul de a ne oferi cele mai sincere raspunsuri la intrebarile cheie – iar daca nu avem nici o idee, putem asocia liber o vreme. Daca in acest exercitiu ni se alatura si partenerul de cuplu, atunci solutiile au toate sansele sa apara. Pentru mai multe detalii si exercitii interactive pentru rezolvarea problemelor tale de cuplu, te astept la cabinetul meu din Constanta.