Intelegem uneori fericirea ca pe o stare imediata de bine cu noi insine si cu ceilalti, si consideram ca suntem fericiti. Deziluzia intervine vindecator, asa cum dezamagirea ne „extrage” terapeutic din amagirile cu care ne-am obisnuit sa mascam imperceptibil realitatea. Observam ca traim de fapt multumirea de sine ori comoditatile civilizatiei ca pe un atrofiat receptacul al implinirii si al dezvoltarii personale. In numele fericirii ne acceptam desensibilizati josniciile, slabiciunea si neputintele, amnezici si detasati, ca si cind nu despre noi ar fi vorba, ci despre „omul de tip nou” in general. Sofisticata noastra conditie umana e coplesita de isprava existentialist-nihilista ca vine de nicaieri si merge spre nicaieri, iara noi, animale rationale si contingente, ne cautam gnostic si autosuficient satisfactia si sensul vietii, orbecaind pe culoarele fricii de moarte. Din cind in cind, atunci cind incepem sa ne simtim singuri, ne lasam iluzoriu incurajati de descoperirile „cercetatorilor britanici”. Nevoia de raspunsuri clare la intrebarea „esti fericit/ fericita?”- a doua ca frecventa dupa „Ce mai faci?”, ne indeamna sa visam la o fericire personala intensa, aliniindu-ne emotional unor constructe generale minimizante si teorii sociale contradictorii, straine atit de esenta naturii umane cit si de specificul personal al acesteia. Desi intelegem ca nu ne nastem condamndati la fericire, ne simtim totusi datori sa ne condamnam singuri. In proiectiile noastre de viitor – fericirea tinde sa fie enuntata ca scop suprem al vietii, aflata in antinomie cu nefericirea; nimeni nu isi doreste sa fie nefericit, si tocmai de aceea se considera dator sa isi doreasca „sa evolueze”. Atunci cind nu ne este clar ce inseamna ea pentru noi si cum o putem trai, fericirea ramine un concept suspendat, utopic, si tocmai prin aceasta, fascinant. Astfel, mereu cautata si niciodata atinsa, fericirea noastra devine un gind obsesiv, insotit de ideea de neputinta, de inadecvare, anxietate si angoasa existentiala; invatam astfel sa fim nemultumiti, cartitori, critici, mascind nemultumirea cu termeni mai usor de suportat; dorinta de evolutie. In acest fel, consimtim inadecvarea si nemultumirea ca stari firesti ale omului puternic, schimonosindu-ne persoana cu masca nefireasca a mindriei de a fi cel mai tare din parcare. Cautind mereu fericirea, ne condamnam singuri la nefericire, punind umarul, fara sa stim la nasterea egolatriei ca fundeament al ideologie de consum. Ne-am transformat intr-un trib de vinatori ai fericirii. Dincolo de multumirea ce ne-o ofera descarcarea unor pulsiuni primare sau satisfacerea unor nevoi psihologice superioare, fericirea vinata ramine departe de noi si ascunsa privirii, ca un animal aflat pe cale de disparitie. Dorim ceva mai mult, ceva mai bine, ceva mai altfel, si ne intrebam inevitabil ce o mai insemna fericirea astazi, sau cine o mai poate trai, devreme ce, tinzind sa o intelegem ca pe o multime de lucruri sau experiente scumpe, inconjurati de forme, ne alegem totusi…cu o fericire ieftina.

Ce este si la ce ne foloseste fericirea?

Fericirea este un exercitiu de evaluare a propriei vieti, o conversatie egosintonica pe care o purtam in sinea noastra si ale carei concluzii genereaza bucurie. Obervam daca ne e bine, daca urmarile unei actiuni sunt bune, daca ecoul faptelor noastre in ceilalti este cel scontat.

Fericirea se contureaza ca un construct psihologic complex, discursiv-reflexiv, orientat spre ideea de bine, generat de dialogul pe care il am cu mine insumi in evaluarea consecintelor interactiunii mele cu lumea, cu semenii si cu valorile. In afara existentei unui context interpersonal reflectat axiocratic la nivelul constiintei, fericirea nu exista, nici macar ca promisiune.

Trairea fericirii ca pe un deziderat al existentei moderne, asociaza conceptul general al fericirii cu sensul individual al existentei. Nevoia de fericire intr-o lume ce pare a-si construi minutios nefericirea, nedreapta si distructiva, se constituie intr-o varianta hedonista a indreptatitei nevoi de recunoastere si autoapreciere, fericirea devenind ecoul emotional expectat, recompensa felului in care reusesti sa te apreciezi in actiune, la un moment dat.

Fericirea ca obiect si fericirea ca discurs interior

Discutiile despre fericire pe care le-am purtat cu cei care mi-au solicitat in cadrul cabinetului sa ii ajut sa devina mai fericiti…ori sa devina la nivelul de fericire anterior unui eveniment traumatic….mi-au dezvaluit o conceptualizare hipertimica, aproape maniacala a fericirii; pentru multi, fericirea nu reprezinta un subiect de meditatie, un concept pus sub semnul posibilitatii, asa cum ii sta bine oricaui ideal ontic inainte de a fi coborit din turnul sau de fildes si tradus in fapte concrete, de viata. Dimpotriva. Pentru cei ce sufera de nefericire, fericirea se contureaza ca o stare ce se poate atinge prin oglindire in gloria si valoarea conferite de entitati exterioare persoanei, nu prin valori morale, abilitati, virtuti; avind lucruri de pret, acumulind, bifind, cersind apreciere, socind – mai putin apreciindu-se pentru sine. Fericirea consumerista distrage atentia dinspre ideea de bine, echilibru si frumos, schimbindu-i axiologia pina cind devine un soi de nirvana a posesiei, obsesiei si pasivitatii. Rezulta o schimbare a intensiunii, o schimbare de paradigma, „fericirea” dorita devenind o cvasipermanenta si ubicua generatoare de compulsii consumiste. Animati de credinta ca fericirea are valoare de obiect si poate fi atinsa, neatingerea ei de facto la dimensiunile idealizate genereaza teama de nefericire, pe care multi o invoca, ca fobie distincta.