Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

romantism si realismCe inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai  permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Barbatii vor sex iar femeile dragoste?

Cineva mi-a adresat aceasta intrebare-sentinta, un soi de comoda explicatie a motivatiei comportamentului sexual a partenerilor unui cuplu. Departe de a provoca interogatii existentiale pentru aceia care au iesit cu succes din pubertate – ci mai degraba evocind un mod de popularizare stiintist-jurnalistica a unor teme legate de sexualitate si relatii de cuplu, intrebarea suscita interes eventual pentru cele citeva speculatii (omisiuni si distorsiuni) pe care le lanseaza curajos.

Pe un ton cel putin la fel de glumet putem presupune in consecinta ca nici un barbat nu insala daca vrea femei doar pentru sex, pe cind femeile insala, pentru ca ele fac dragoste. Sau ca Ion o iubeste pe Maria pentru ca Maria are penis si Ion nu e barbat.

Afirmatia ca barbatii vor sex iar femeile dragoste este invalida atit psihologic cit si logic, prin lipsa de atentie si adecvare la realitate si nu ar putea fi luata in serios decit cel mult ca „argument al batului”, mod de argumentare specific multor ideologii, inclusiv celor sexiste.

Sex sau dragoste – o falsa dilema

Genul si identitatea psiho-sexuala nu conditioneaza prezenta sau absenta dragostei. Dragostea este un sentiment complex, cultivat, un efect al educatiei. Te poti indragosti bine mersi si fara sex, citind o carte sau mergind la un concert!

Constatarea ca barbatii au un libidou mai ridicat si ca sunt mai activi sexual este de bun simt si este intens explicata prin argumente ce tin de diferentele anatomice si neuro-psihologice ale sexelor. Din pacate insa argumentarea neuro-psihologica, (anume ca barbatii au niveluri mai crescute de testosteron, hormon a carui prezenta genereaza in perioada perinatala sexualizarea nervoasa hipotalamo-hipofizara, prin inhibarea functiei ciclice secretorii de LH si FSH) – este strecurata ca argument de normalizare a infidelitatii barbatilor fata de partenerele de cuplu – in dezbaterile publice sau articolele „de specialitate” ale caror teme surprind nevrozele vietii de cuplu. Ori nu este nici necesar si nici suficient sa fii barbat pentru a fi infidel in cuplu. Argumentul ca datorita testosteronului barbatii ar fi mai infideli decit femeile este din start eronat, testosteronul fiind in cazul organismului uman cel mult un factor favorizant nu unul declansator al acestui tip de conduita. Infidelitatea este o conduita sexuala invatata, nu innascuta.

Nivelul de testosteron ridicat nu explica tendinta spre infidelitate a partenerului

Dealtfel revenind la neuro-psihologie, este cunoscut faptul ca centrii hipotalamici care elibereaza gonadotropi sunt diferiti de centrii motivatiei sexuale, iar felul in care acestia se suprapun partial este un proces modelabil prin informatiile despre sex si sexualitate pe care le primim in familie, la scoala, si alte contexte sociale. Prin educatia primita pina la 13-14 ani si apoi prin autoeducatie, nevoia bazala de atasament este fi cizelata si reorientata de persoanele semnificative din jurul nostru, capatind eventual valoarea dragostei manifesta fata de un partener de sex opus. Odata cu primele experiente sexuale, atasamentul diadei sexuale are toate sansele sa devina dragoste impartasita daca partenerii se percep ca fiind compatibili si le da Dumnezeu timp sa se bucure unul de altul. O argumentare mult mai plauzibila sociologic pentru care femeile sunt mai stabile in cuplu si urmaresc mai degraba satisfacerea nevoii de atasament in cadrul unui cuplu sexual are la baza argumentele educatiei. In momentul de fata, constat ca pe strada mea, femeile sunt pur si simplu mai educate decit barbatii, acestea avind acces direct la experimentarea acestei submodalitati a atasamentului, modelabila cultural si numita simplu dragoste.

De ce vor femeile si dragoste, nu doar sex?

Motivele sunt numeroase si specific-subiective. Fara a generaliza, femeile sunt justificate sa isi doreasca satisfacerea nevoii de dragoste in cuplu mai pregnant decit barbatii (prin prisma statutului de mama care este conditionat de virsta femeile se organizeaza mai bine si aleg mai avizat ce tip de parteneriat isi doresc sa experimenteze),  si in acest scop aloca timp si isi dezvolta abilitati de introspectie, autoanaliza si analiza relationala mai evoluate decit barbatii care sunt mai preocupati de dobindirea unui statut, fara totusi ca nevoia lor de dragoste sa excluda nevoia de sex; libidoul nu este conditionat exclusiv hormonal iar pofta de sex este stimulata si consumata cel mai simplu in relatia cu un partener stabil.

Barbatii sunt cel putin la fel de capabili si orientati spre dragoste ca si femeile, insa momentele de (auto)constientizare-exprimare-recunoastere a emotiilor complexe ale partenerului sunt adesea temporizate si traite asincron, ceea ce confera complementaritate partenerilor ce iubesc provocarile si favorizeaza armonizarea, sau dimpotriva, genereaza nevroza de cuplu si separare celor care nu gasesc resurse de armonizare. Perceptia corecta despre partener si intentiile sale devine astfel un vector important in transformarea unei relatii de cuplu. Cei care convin sa fie „sex-budies si atit” devin adesea cei mai buni prieteni si ajung uneori sa se iubeasca, pentru ca initiaza relatia cu afirmarea onesta a unui acord al perceptiilor despre relatie si isi inhiba astfel expectantele nerealiste, favorizind pentru perioada convenita acordul, pe cind cei care mentin o atitudine agnostica asupra relatiei favorizeaza dezacordul si expectantele nerealiste, prin necunoasterea intentiilor si viziunii despre relatia a partenerului; cuplurile agnostice se expun cel mai adesea dezamagirilor de tipul „…el mi-o tragea iar eu credeam ca ma iubeste ”.

Relatia sexuala cu un partener-obiect este un costisitor loisir pentru aceia dintre noi care suntem „educati” sa privim femeile sau barbatii de linga noi ca pe niste obiecte, utilitarist. Pe cind cei care isi aleg si inteleg partenerii ca pe subiectul relatiei de cuplu, si isi acorda timp cunoasterii, dezvoltarii personale si sincronizarii emotionale si comportamentale, au cel mai adesea parte de satisfacerea nevoilor de sex si dragoste intr-un cuplu ce devine astfel dinamizat si valorizat prin asumarea unor sensuri comune (evident in contextele politice si societatile interesate sa favorizeze stabilitatea cuplului).

Daca te stii de abia la inceputul unei relatii, te invit cu partenerul/a la psiholog, in Constanta, pentru citeva ore de dezvoltare personala in cuplu; desfasurate in cadrul cabinetului Individual Eduard Rosentzveig, aceste sedinte te vor ajuta sa iti cunosti mai bine partenerul si sa va descoperiti mai informat directia.