Privindu-se in oglinda ea gindeste despre sine ca e mai degraba urita, de vreme ce oamenii o privesc uimiti minute in sir si uita adesea sa ii mai spuna cite ceva, prizonieri ai unei perplexitati admirative, stinjenitoare.
Ea crede ca cei care o vad frumoasa isi fac adesea o parere gresita, rapindu-i sansa de a fi si dupa parerea lor ceea ea deja este dupa a ei, mai degraba un copil mare decit o femeie senzuala, rapitoare. Aceasta diferenta intre criteriile autoperceptiei si perceptia celor din jur o confuzeaza. Ea este in realitate foarte frumoasa, dupa standardele actuale ale frumusetii; frumoasa fizic, cu preocupari artistice, sensibila, iubeste si este iubita. De aceea, intilnirea cu oamenii este pentru ea un prilej de tristete si insingurare neasumata, ceilalti fiind mai mult spectatori decit oglinzi. Ea nici nu are prieteni, si se simte singura, izolata. Isi uraste frumusetea, pentru efectele ei de bumerang.
Frumusetea sa fizica se intoarce ca un calau impotriva sa, in asa masura incit tendinta ei este sa o diminueaze mereu in proprii ochi mai ales, numind-o intr-un final uritenie. Ea isi neaga imaginea exterioara, a carei reflexie dinspre ceilalti o izoleaza in unicitatea contradictorie a imaginii de sine. Fiind sinceri, ceilalti devin neprietenii sai, oferindu-i o imagine inacceptabila, aceea a unei fete rapitoare, frumoase, destepte, imagine pe care ea o respinge ca pe un exces de familiaritate; oglindirile ei in interlocutorii ocazionali devin suportabile si de acceptat atunci cind aceastea tind sa ii reflecte mai degraba interioritatea; desi inselatoare, avind sansa de a fi cel mai adesea proiectii ale celorlalti orientate spre sine decit realitati observabile, ele ii intretin iluzia unei imagini interioare pe care ea nu o detine decit fragmentar. Acest joc de-a diminuarea o destabilizeaza emotional.
Atunci cind frumusetea celuilalt te lasa mut de uimire, il privezi pe acesta, prin lipsa unor feedback-uri cit mai explicite, de reflexiile de care are atit de multa nevoie pentru a se regasi impreuna cu tine, pentru a isi gasi apartenenta, recunoastere, intelegere si echilibru. Aceasta timiditate de compensare a oamenilor frumosi le sporeste acestora frumusetea, dar prin sentimentele de inaccesibilitate provocate celorlalti ii izoleaza.
Propria frumusete se intoarce impotriva lor intocmai unei arme, devenind in fapt un dezavantaj, acela al consecintelor pe care le genereaza in plan social reactiile de aparare fata de proiectiile stereotipe ale semenilor; frumosii sunt perceputi ca fiind mai destepti, mai inteligenti, mai descurcareti, mai merituosi, mai indreptatiti, cu un nivel de reusita mai mare, prejudecati care supraorienteaza asteptarile celorlalti fata de acestia, provocind in final dezamagire, surprindere si frustrari, la intilnirea cu structura lor reala.
Spaima de ideea de a nu fi inteles gresit, dublata de lipsa feedback-urilor poate genera o situatie complexuala specifica, care-i izoleaza pe oamenii frumosi, situatie care poate fi rezolvata eficient in cabinetul de psihoterapie.