Educatia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu oricare ar fi acesta; mediul social,  cultural, ştiinţific, tehnic, artistic etc.

Aparenţa rolului nespecific al părinţilor în raport cu educatia şi dezvoltarea copilului, poate rezulta din poziţia de anexă a adulţilor faţă de copii, legitimitate-nelegitimă pe care o propagă anti-pedagogia contemporană. Acest status-rol deviant, acela de părinte anexă a copilului, odată consimţit de adulţi- din ignoranţa pe care numai izolarea în suficienţa unor mode- nicidecum cunoaşterea mecanismelor psihologice ale acestora sau a disfuncţionalităţilor generate-marchează o trăsătură viciată, nefirească şi forţată în manifestarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Actuala “pedagogie a libertăţii” este pedagogia libertinajului, sau anti-pedagogia. Printre confuziile induse în mentalitatea adultului-educator se numără şi confundarea copilului cu cetăţeanul, lăsînd să se dezvolte relaţii parentale şi pedagogice nevrotice, cu efecte dezadaptative pentru toţi actorii educaţiei; căci sub pretextul lui “a respecta copilul” aceast exces de raportare la obiectul educaţiei în detrimentul mesajului educaţional regăsibil deopotrivă în repertoriul comun atît al educatului cît şi al educatorului, refuză de fapt să-i prezinte copilului lumea aşa cum funcţionează ea în realitate: efort, rigoare, ierarhie, meritocraţie. Pregătirea pentru un astfel de mediu presupune achiziţii dintre cele mai complexe şi diverse iar acestea nu se pot face în absenţa unui sistem pedagogic bazat pe reciprocitatea respectului, şi fără conştientizarea ierarhiei în cadrul familiei şi şcolii.

O altă perspectivă extremă asupra educatiei, la fel ca antipedagogia contemporană, este şi aceea în care copilul trebuie să fie total supus adultului hiperautoritar, cu tendinţe didacticiste, axat pe propriile nevoi, în detrimentul nevoilor de dezvoltare ale copilului. Părintele se poate considera justificat în comportamentul său prin diferenţa de vîrstă, experienţa acumulată, legitimitatea relaţiei cu copilul. Exclusiv în virtutea acestor deosebiri copilul ar trebui să dea ascultare. Dar subliniez faptul că “dreptul celui mai tare” impus prin excese de autoritate este un drept primitiv, de castă. Copilul este astfel lipsit de spaţiul de joc, alegere, reacţie, explicaţii, exercitiul opţiunii sale fiind redus la obedienţă.

Moralitatea este unul dintre principalii factori reglatori al dreptului celui care oferă sfaturi sau face prescripţii în temeiul libertăţii. În sine, constrîngerea nu este morală. Pe de o parte, copilul îi este întru totul supus părintelui, pe de alta parte, el porneşte de timpuriu pe calea “umanizării”, opusă elementarelor determinări biologice, dovadă fiind şi împotrivirea lui spontană faţă de prescripţiile rolului de “cetăţean” care-l depăşesc, copleşindu-l, revolta lui faţă de părinţii care solicită ascultare fără să ofere şi explicaţii, fie ele şi neputincioase.

Deîndată ce copilul se recunoaşte într-o relaţie de subordonare-abuzivă, nefondată pe nici un suport moral sau aptitudinal, el nu va mai dori să accepte subordonarea. Prin această incipientă dorinţă de libertate, copilul îşi confirmă de fapt apartenenţa la regnul uman.

În cazul ambelor atitudini educative aflate la extremă, respectiv anti-pedagogia si hiper-didacticismul autoritar,  se instituie o relaţie între două persoane; una slabă, alta puternică, una prea puţin ştiutoare, alta pretinzîndu-se atotştiutoare. Cînd rolul dominant este descris în exces fie de părinte, fie de copil, atunci sunt favorizate atitudinile educative extreme, în defavoarea unei educaţii sănătoase. Din acest extremism atitudinal rezultă uşurinţa cu care adultul îşi asumă deciziile, împarte drepturile şi datoriile ca un adevărat “tiran”, copilul este constrîns la ascultare oarbă, anihilîndu-i-se astfel voinţa; de cealaltă parte copilul devine “micul prinţ”, părinţii fiind anexe ale acestuia cu unicul scop de a-l servi, unde status-rolul de părinte tradiţional este înfierat ca un dinozaur a cărui singură menire este extincţia. Rolurile evidente ale acestor două extreme în educarea copilului sunt patogene, de gripare a relaţiilor parentale, de nevrozare a acestora, de dezadaptare a copilului şi părinţilor deopotrivă, de inhibare a asimilării şi dezvoltării şi de vulnerabilizant al SPU.

Pe scurt, un bun părinte şi un pedagog nu au nimic în comun cu dezinhibiţia intelectualizată, atitudine postmodernă şi post-traumatică numită imprecis “intelectualism eliberat de complexe”. Prin faptul că este o persoană  morală, cu scrupule, şi adesea înalt-abilitată, un bun părinte sau un bun pedagog îşi pot face cu uşurinţă inamici în sistemul politic şi ideologic, dar şi-i capătă prieteni şi aliaţi -acasă şi la şcoală, pe acei copii de care se ocupă responsabil, în cadrul unor relaţii şi atitudini educaţionale sănătoase, tradiţionale.