Tag Archives: moralitate

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Posted on by

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Greşeala definitivă

Posted on by

Să ceri iertare presupune să îţi recunoşti greşeala în relaţia ta cu celălalt.

“De ce să o recunoşti cînd poţi atrage atenţia tocmai prin greşelile tale, devenind vizibil  şi <<la modă>> astfel?”

Pentru că neiertarea unei greşeli orientează spre tine cel puţin acelaşi tratament, greşeala devenind teologic spus, păcat, o existenţă sub semnul greşelii – adică cel mai sigur mod de a deveni invizibil mai întîi pentru alţii, apoi pentru sine, într-un joc de-a reprimarea jucat cu propria conştiinţă. Păcatul atrage după sine moartea, dar moartea nu înseamnă numai constatarea unei absenţe.

Să îţi recunoşti greşelile presupune mai întîi o preocupare pentru propria ta igienă mintală. Înseamnă că vrei să rămîi sănătos spiritual şi fizic. Le poţi vedea atunci cînd îţi priveşti onest faptele, cînd atenţia ta se orientează dinspre relaţie spre tine, dinspre felul altora de a te privi spre felul tău de a te privi. Doar fiind atent la reflexii poţi să înţelegi cum te văd alţii;…“Cine ţi-a spus că eşti gol ?” îl întreaba Dumnezeu pe Adam, ascuns pe sub copacii Edenului. Sentimentul de vinovăţie prin care conştiinţa ta iţi semnalizează o problemă este prima invitaţie la confruntarea comportamentului cu reflexia lui, la judecată. Vinovăţia este primul sentiment care te orientează spre un etalon moral reglator, care îţi arată la ce te raportezi cînd faci ce faci, pentru a vedea unde apare greşeala şi unde apare deformarea; îţi aparţine greşeala sau eşti învinuit degeaba? Te auto-învinuieşti justificat sau nejustificat? Să admiţi cum, cînd şi cui i-ai greşit, să înţelegi, să observi consecinţele greşelii tale şi să iniţiezi o restaurare, înseamnă nimic altceva decît să fii religios, adică să îţi menţii raportarea la Dumnezeu.

Evitînd neplăcerea acestei confruntări de conştiinţă, conştientizarea propriei vinovăţii – nu anestezierea ei, nici măcar nu poţi îndrepta spre tine iertarea celuilalt, atunci cînd celălalt totuşi te iartă. Trăieşti împleticit în tehnici de apărare, te aperi dar nimeni nu te atacă, trăieşti cu această coajă a unor conflicte profunde, provocîndu-ţi durere şi boală, modul constant prin care corpul tău îţi aminteşte de vreo greşeală, pe care îngropînd-o în tine, să n-o mai vezi, o transformi în suferinţă.

Iertarea de sine este posibilă doar ca o consecinţă a iertării profunde, complete, pe care celalalt şi Dumnezeu ţi-o oferă. In abasenţa iertării solicitate celuilalt, auto-iertarea este o revendicare injustă, o nedreptăţire secundară şi programată ce se adaugă greşelii iniţiale, o tristă iluzie a iertării, pentru că asta ar însemna reprimarea, ascunderea unei greşeli făcută faţă de tine şi aproape, fuga de conştientizarea consecinţelor sale: ai acţiona atît împotriva unui sentiment comun al dreptăţii, împotriva legii morale, martorul stării tale de luciditate şi a funcţionării optime conştiinţei tale- cît şi împotriva celui pe care-l nedreptăţeşti. Consecinţele anestezierii stărilor de vinovăţie ar putea fi anestezierea conştiinţei ca instanţă morală, fără de care te condamni la dezechilibru.

Cînd cineva te iartă, arareori ai nevoie să te mai ierţi şi tu. Tristeţa inerentă conştientizării propriilor greşeli, sau căinţa, care te adaptează pentru a nu mai repeta greşeala – este un doliu necesar al restaurării tale interioare, un martor însămînţat de Dumnezeu al constatării unei stări de cădere, din care numai prin iertarea Sa te poţi ridica. Dar mai înainte împăcarea cu ceilalţi este primul pas necesar, pe care poţi să îl faci tu!

Nici o greşeală nu este definitivă atît timp cît mai găseşti iertare pentru ce ai greşit. Iertarea primită te vindecă de anti-iertare, un blocaj în starea de condamnare de sine şi de contra-judecare a celuilalt, sîmburele morţii definitive.

Cum să îţi conştientizezi greşelile, cum să găseşti curaj pentru a-ţi cere iertare, cum să îndrăzneşti să te accepţi aşa cum eşti tu acum, pentru a-ţi da voie să te dezvolţi, de acum încolo,  în direcţia cea mai bună pentru tine- ai putea experimenta şi în cadrul Cabinetului de Psihologie, în Constanţa,  unde îţi stau la dispoziţie,  în calitate de psiholog.

Atitudinile educative extreme şi rolul lor în dezvoltarea copilului

Posted on by

Educatia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu oricare ar fi acesta; mediul social,  cultural, ştiinţific, tehnic, artistic etc.

Aparenţa rolului nespecific al părinţilor în raport cu educatia şi dezvoltarea copilului, poate rezulta din poziţia de anexă a adulţilor faţă de copii, legitimitate-nelegitimă pe care o propagă anti-pedagogia contemporană. Acest status-rol deviant, acela de părinte anexă a copilului, odată consimţit de adulţi- din ignoranţa pe care numai izolarea în suficienţa unor mode- nicidecum cunoaşterea mecanismelor psihologice ale acestora sau a disfuncţionalităţilor generate-marchează o trăsătură viciată, nefirească şi forţată în manifestarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Actuala “pedagogie a libertăţii” este pedagogia libertinajului, sau anti-pedagogia. Printre confuziile induse în mentalitatea adultului-educator se numără şi confundarea copilului cu cetăţeanul, lăsînd să se dezvolte relaţii parentale şi pedagogice nevrotice, cu efecte dezadaptative pentru toţi actorii educaţiei; căci sub pretextul lui “a respecta copilul” aceast exces de raportare la obiectul educaţiei în detrimentul mesajului educaţional regăsibil deopotrivă în repertoriul comun atît al educatului cît şi al educatorului, refuză de fapt să-i prezinte copilului lumea aşa cum funcţionează ea în realitate: efort, rigoare, ierarhie, meritocraţie. Pregătirea pentru un astfel de mediu presupune achiziţii dintre cele mai complexe şi diverse iar acestea nu se pot face în absenţa unui sistem pedagogic bazat pe reciprocitatea respectului, şi fără conştientizarea ierarhiei în cadrul familiei şi şcolii.

O altă perspectivă extremă asupra educatiei, la fel ca antipedagogia contemporană, este şi aceea în care copilul trebuie să fie total supus adultului hiperautoritar, cu tendinţe didacticiste, axat pe propriile nevoi, în detrimentul nevoilor de dezvoltare ale copilului. Părintele se poate considera justificat în comportamentul său prin diferenţa de vîrstă, experienţa acumulată, legitimitatea relaţiei cu copilul. Exclusiv în virtutea acestor deosebiri copilul ar trebui să dea ascultare. Dar subliniez faptul că “dreptul celui mai tare” impus prin excese de autoritate este un drept primitiv, de castă. Copilul este astfel lipsit de spaţiul de joc, alegere, reacţie, explicaţii, exercitiul opţiunii sale fiind redus la obedienţă.

Moralitatea este unul dintre principalii factori reglatori al dreptului celui care oferă sfaturi sau face prescripţii în temeiul libertăţii. În sine, constrîngerea nu este morală. Pe de o parte, copilul îi este întru totul supus părintelui, pe de alta parte, el porneşte de timpuriu pe calea “umanizării”, opusă elementarelor determinări biologice, dovadă fiind şi împotrivirea lui spontană faţă de prescripţiile rolului de “cetăţean” care-l depăşesc, copleşindu-l, revolta lui faţă de părinţii care solicită ascultare fără să ofere şi explicaţii, fie ele şi neputincioase.

Deîndată ce copilul se recunoaşte într-o relaţie de subordonare-abuzivă, nefondată pe nici un suport moral sau aptitudinal, el nu va mai dori să accepte subordonarea. Prin această incipientă dorinţă de libertate, copilul îşi confirmă de fapt apartenenţa la regnul uman.

În cazul ambelor atitudini educative aflate la extremă, respectiv anti-pedagogia si hiper-didacticismul autoritar,  se instituie o relaţie între două persoane; una slabă, alta puternică, una prea puţin ştiutoare, alta pretinzîndu-se atotştiutoare. Cînd rolul dominant este descris în exces fie de părinte, fie de copil, atunci sunt favorizate atitudinile educative extreme, în defavoarea unei educaţii sănătoase. Din acest extremism atitudinal rezultă uşurinţa cu care adultul îşi asumă deciziile, împarte drepturile şi datoriile ca un adevărat “tiran”, copilul este constrîns la ascultare oarbă, anihilîndu-i-se astfel voinţa; de cealaltă parte copilul devine “micul prinţ”, părinţii fiind anexe ale acestuia cu unicul scop de a-l servi, unde status-rolul de părinte tradiţional este înfierat ca un dinozaur a cărui singură menire este extincţia. Rolurile evidente ale acestor două extreme în educarea copilului sunt patogene, de gripare a relaţiilor parentale, de nevrozare a acestora, de dezadaptare a copilului şi părinţilor deopotrivă, de inhibare a asimilării şi dezvoltării şi de vulnerabilizant al SPU.

Pe scurt, un bun părinte şi un pedagog nu au nimic în comun cu dezinhibiţia intelectualizată, atitudine postmodernă şi post-traumatică numită imprecis “intelectualism eliberat de complexe”. Prin faptul că este o persoană  morală, cu scrupule, şi adesea înalt-abilitată, un bun părinte sau un bun pedagog îşi pot face cu uşurinţă inamici în sistemul politic şi ideologic, dar şi-i capătă prieteni şi aliaţi -acasă şi la şcoală, pe acei copii de care se ocupă responsabil, în cadrul unor relaţii şi atitudini educaţionale sănătoase, tradiţionale.

Ce am învăţat de la Marius Marian Şolea-sau cum mai poţi găsi în jur repere morale

Posted on by

Închipuie-ţi un sărac. Un om atît de sărac, de pînă şi mila ta puţină l-ar face pricopsit cum nu ar mai spera el însuşi vreodată să fie. Prăpădit aşa, de numai şi o mînă caldă de i-ai întinde, ar crede că Dumnezeu Însuşi a venit iară jos pentru el, cel mai sărman dintre toţi răpciugoşii, să îl îmbrace cu dragoste. Închipuie-ţi aşa un om. Ia-ţi timp şi blîndeţe să vezi în sinea ta cum arată, cu ce e îmbracat, îţi zîmbeşte sau nu, pare împăcat cu sine cu tine, ce crezi că-şi pune-n gînd cînd îşi lasă ochii alungaţi în pămînt şi mîna îi tremură spre tine, de parcă ar dori să îţi ofere el ceva, o himeră ce tu nu mai ai căderea s-o vezi, nicidecum să-ţi cerşească. Ia-ţi un timp să înţelegi cam ce simţi, revoltă neputincioasă poate, resemnare indiferentă ori, dimpotrivă, teama să nu ajungi şi tu la fel, mila nesfîrşită, jenă, nevoia să faci ceva pentru el, orice? Oftează dacă vrei, dar dă-ţi voie să te surprindă ce ai face tu pentru acest om acum, aşa cum poate de multe ori vei fi făcut-o deja; îi dai, colea, un ban, cît ce ai şi tu, doar să te mai lase sufletul, chit că vei mînca iar biscuiţi toată ziua. Relaxează-te şi încearcă să îţi dai seama ce fel de bucurie ar fi aceea care te-ar face să sari dintr-un picior pe altul ca şi cînd ai vrea să o dai încolo de întreţinere, doar e şi el un om lihnit, captiv în cuşca civilizată a Bucureştilor, ascultă-i încordarea cînd îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi pentru milostenia aşezată în palmă, şi încearcă să-ţi aminteşti cînd o fi avut timp să-ţi fure portofelul. Încearcă să-i surpinzi grimasele, cînd cu degetul muiat in salivă, se repede să-ţi şteargă rama bocancului galben şi prăfuit, teatru pe care tu, dacă nu eşti prea timid să îl prinzi, te vei fi pregătit deja să-l curmi, făcîndu-i turul gong dintr-un singur şut. Sau poate îţi doreşti să îl înţelegi, şi încerci să stai de vorbă cu el, calm, aşa cum ar face-o Eugen Ionesco cu un scaun. Ascultă-l cu răbdare şi încearcă să desluşeşti prin ce minune ţipă că vrei să-i iei portmoneul, cel pe care el tocmai a muncit cinstit să ţi-l şutească. Acest om sărac eşti tu. Cel care îţi dai de pomană, tot tu eşti. Dar prin lipsa ta de reacţie corectoare faţă de tine însuţi, atunci cînd îţi furi singur ”pălăria”, acest tu devii altcineva, devii străin de tine însuţi, scindat.
Calvarul Golgotei este atît de actual pentru cei care-şi asumă o cale personală dreaptă, direct spre Hristos, şi atît de puţini sunt bărbaţii care-şi mai scrijelesc umărul cu uşurarea crucii aceluia tînăr, ce are îndrăzneala să fie cinstit, într-o ţară în care cinstea sperie, încît mă întreb din ce fel de credinţă mai sunt făcuţi românii noştri, cei de bună credinţă. Am plecat aşadar din Romînia, am luat distanţă, ca să înţeleg dacă modul meu atipic (care nu se explică pe sine dinainte) de a reacţiona în faţa nedreptăţilor trăite, văzute, său provocate uneori din greşeală, îşi mai găsesc vreun corespondent în felul de a fi al altora, al olandezilor de pildă. Am găsit aici oameni care nu mai cred demult în Dumnezeu, dar care se iubesc unii pe alţii. Au atitudine pro helping şi pun umărul la greu, fără să aştepte ceva de la cineva. Atitudinea lor faţă de nelegiuiri e una fermă, spontană, de grup dar nu dură ci plină de omenie; încearcă întîi să înţeleagă, nu să distrugă. Prin urmare există şi în altă parte a lumii un pattern, o amprentă morală, un mod de a acţiona similar, nu sunt dezadaptat. Cu greutate şi întîrziere am aflat despre mizeriile în care o instituţie cîndva respectabilă, Ministerul Culturii şi Cultelor, este implicată. Am ales aiurea verbul. Este mînjită bine. Deturnare oficial acceptată şi aprobată de bani din fonduri publice, minciună, fals, uz continuat de fals, luare şi dare de mită, corupţie, distrugere a culturii naţionale şi a patrimoniului, încercarea muşamalizării-nereuşite din fericire-a cazului Florin Chilian şi a scriitorului Marius Marian Şolea. Perplexitatea mi-a fost de scurtă durată, şi am încercat să înţeleg de ce doar vreo cîţiva oameni se luptă singuri să ridice broboada de pe ochii juvenilei noastre Justiţii. Legile psihologiei sociale se regăsesc şi aici, perfect. Dacă unul singur rămas cinstit se apucă să strige hoţii într-o peşteră de tîlhari, toţi tîlharii îşi vor pipăi buzunarele de chei nu care cumva cel în cauză sa fie mai hoţ decît ei. Iar dacă nu este, îl pot tenta ori fenta, ori acuza de ceva, că doar nu s-o afla de florile mărului în aceeaşi peşteră cu ei. Dacă se găseşte totuşi cineva şi intervine apoi, luîndu-i cinstitului apărarea, mânia hoţilor ce sunt puşi prin contrastul creat de atitudinea morală, în conflict cu ei inşişi, creşte, pe măsura conştientizării stării lor de decădere. Cu cît le este imaginea personală mai distorsionată de conştiinţa pervertită, cu atît mai puternic este conflictul între ce credeau că sunt şi ce sunt in realitate. Imaginea personală autopercepută poate fi atat de diferită de modul în care sunt percepuţi de către ceilalţi, încît ceea ce cred ei despre modul în care îi percep acei cîţiva rămaşi cinstiţi, tinde să anihileze conflictul de imagine, refuzînd astfel imaginea personală care le aduce prejudicii stimei de sine, şi procedînd pentru compensare la atacarea oglinzii ce produce distorsiunea. Negarea este un mecanism de apărare, menit sa conserve un echilibru cognitiv şi emotional. Mai puternic decît trecutul sistem totalitar, în care minciuna şi crima erau uneltele oficiale de guvernare, actualul sistem nu doar că le utilizeaza făţiş, dar le şi neagă cu vehemenţă conotaţiile imorale, atunci cînd interesele puterii sunt astfel slujite. Politica oficială le refuză existenţa de facto, dar asta nu le face să dispară şi în fond, creînd astfel premisele unui haos moral, şi unei mentalităţi schizoide, la care toţi sunt forţaţi să consimtă. Cei care încearcă să evadeze, şi au forţa să refuze medicamentul de la ora 5, ori băşcălia ieftina consimţitoare, menită să ofere de fapt protecţie, nu să transforme în bine ceva, aceasta acţionînd ca o metodă de defulare a acelora prea şocaţi de evidenţe, sunt fie cooptaţi în sistem, mituiţi, forţaţi să tacă, fie stigmatizaţi, acoperiţi de glasul mulţimii. Dar glasul mulţimii nu este şi glasul adevărului. Adevărul despre un fapt nu poate fi decît unul singur, în toată complexitatea lui. Părerile despre un adevăr, ne creeaza aparenta multiplicitate subiectivă a acestuia, fără a-i fi afectată însp esenţa… Două opinii contradictorii despre acelaşi lucru nu pot fi în acelaşi timp adevărate. Spune adevărul despre un lucru cine poate demonstra că nu minte despre acelaşi lucru. Marius Marian Şolea a demonstrat ca Ministerul Culturii şi Cultelor este o maşină de furat bani, ocrotită şi acceptată de Statul Român. Cu fapte şi acte, reacţionînd la timp şi avînd o atitudine justă. Cu dovezi concrete. Nu şi-a ales o poziţie comodă, acuzînd necinstea. Intrînd în Templul din Ierusalim, Iisus i-a dat afară pe negustori, pe hoţi, pe cei care trasnformaseră Templul Sfînt într-un bazar. Marius ne-a arătat că urmîndu-i lui Hristos, avînd acest model asumat, poţi rămîne drept, neatins de scîrnăviile locului unde te afli. Fiecare dintre noi avem de apărat un Templu. Marius Solea a apărat Templul Culturii Româneşti, chit că puţini îşi vor mai aminti vreodată că are totuşi un sens.