Tag Archives: antipedagogie

Consecinţe ale renunţării la modelul tradiţional de familie

Posted on by

Dacă subminarea modelelor familiale tradiţionale poate trece cu exces de naivitate drept o nefericită influenţă a subculturilor de împrumut asupra culturii tradiţionale, contaminare cu efecte observabile asupra “relaxării” moravurilor şi a inversării valorilor, acceptarea acestor influenţe ca model de referinţă la nivelul propriului cuplu marital reprezintă un mod consimţit de autosabotare şi nevrozare a dinamicii familiei, mergînd pînă la consecinţele dispariţiei acesteia.

Alături de reforma educaţiei, reforma sexuală a “eliberat” individul de sub “constrîngerea” valorilor culturale şi spiritual religioase, modelele sănătoase fiind înlocuite cu antimodele aşa zis libere şi necoercitive. Relaţiile deschise, definite printr-o deschidere spre public a intimităţii erotico-sexuale a cuplului, sunt consecinţa exersării unor tehnici persuasive şi de manipulare perfecţionate “in situ”, la nivel social, prin intermediul subculturilor de propagandă; inducerea regresiei psihologice “la vîrsta de aur a copilăriei”, prin intermediul sugestiilor,  în vederea menţinerii imaturităţii emoţional-afective necesare strecurării unor cerinţe; inducţia sugestivă negativă, axată pe modul de învăţare al adulţilor, cumulativ şi secvenţial, de tipul ştirilor de la ora 5- care permite fragilizarea şi destabilizarea emoţională, a cărei reechilibrare este orientată duplicitar,  carenţele educaţionale menţinute prin continua reformă a sistemului educaţional, toate acestea permit inducerea unui fals conflict oedipian nerezolvat, a cărui rezolvare pusă la îndemînă o constituie invitaţia la deschidere, la descătuşarea sexuală, la consum, la destructurare şi distrugerea familiei, a valorilor şi societăţii în fundamentele ei.

O consecinţă a acetei eliberări moral-sexuale este actuala criză morală şi socială care generează efecte deplorabile în toate substructurile cu rol de securizare ale societăţii, începînd cu economia şi terminînd cu familia.

Terminologia dezinhibării îşi trădează însă intenţiile, fiind uşor de recunoscut prin modul arbitrar în care sunt reatribuite semnificaţii unor concepte axiomatice ale condiţiei umane. Libertinajul sexual este numit libertate sexuală, devianţa sexuală este numită fortat normalitate, des-civilizarea  civilizare, falimentarea re-lansare, antipedagogia pedagogie, chiulul organizat-muncă.

Deplasarea de la sexualitatea de cuplu la sexualitatea deschisă, de la intimitate la orgie, de la discreţie la dezinhibarea patologică, de la erotism la desensibilizarea erotică, de la fidelitate la vagabondajul sexual tinde să ridiculizeze latura afectiv-sentimentala a iubirii dintre parteneri, a stimei autentice si a respectului reciproc, conducind catre nevrozarea cuplului si adincirea partenerilor in crize existentiale precursoare fenomenologiei psihopatologice.

Conduitele sexuale care în cadrul familiei tradiţionale sunt normate de valorile morale şi religioase degenerează, în cazul relaţiilor deschise, în comportamente de tip nediferenţiat, sub imperiul instictelor, concurînd şi depăşind degenerescent zoosfera, prin lipsa de pudoare, violenţă sexuală şi  perversiuni.

Sursa acestor mentalităţi “de deschidere”, cultivate şi promovate cu mare risipă de timp şi bani este manipularea, sau dirijarea unor comportamente spre acele direcţii unde ar apărea în mod firesc rezistenţe, sub forma reacţiilor individuale de apărare. Fiind surse de educaţie sexuală, mass-media şi multi-media au devenit pieţe ale provocatorului, care se lansează şi se menţin în atenţie prin generarea unor tensiuni erotico-sexuale cu efecte negative în atitudinile, valorile, conduitele sexuale ale publicului. Organizate în antimodele intens valorizate publicitar, acestea sunt cel mai repede asimilate de copii şi de cuplurile tinere, care le preiau, introiectîndu-le. Înghiţite pe nemestecate aceste antimodele creează conflicte între modelele de referinţă ale membrilor familiei, favorizînd confuzia de status-rol şi instalarea nevrozei conjugale.

Consumul de droguri, violenţa, prostituţia, delincvenţa, dezinteresul pentru muncă, pornografia şi pornosofia, şi în final pierderea sensului vieţii sunt cîteva din consecinţele renunţării la valorile ce fundamentează modelul tradiţional al familiei. Asumarea unor modele familiale şi de viaţă decadente, odată cu noua “eliberare” sexuală, se concretizează astăzi prin sălbăticirea civilizaţiei şi destructurarea ei.

Fiind una dintre cele mai importante axe valorice ale societăţii, modelul de cuplu tradiţional este spaţiul unde cei doi iubiţi, soţ şi soţie  învaţă şi transmit copiilor demnitatea umană, dragostea pentru aproape, credinţa in Dumnezeu, compasiunea, mila. Odată cu renunţarea la acest model funcţional şi echilibrat de raportare familială, românii renunţă la propria lor existenţă.

Atitudinile educative extreme şi rolul lor în dezvoltarea copilului

Posted on by

Educatia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu oricare ar fi acesta; mediul social,  cultural, ştiinţific, tehnic, artistic etc.

Aparenţa rolului nespecific al părinţilor în raport cu educatia şi dezvoltarea copilului, poate rezulta din poziţia de anexă a adulţilor faţă de copii, legitimitate-nelegitimă pe care o propagă anti-pedagogia contemporană. Acest status-rol deviant, acela de părinte anexă a copilului, odată consimţit de adulţi- din ignoranţa pe care numai izolarea în suficienţa unor mode- nicidecum cunoaşterea mecanismelor psihologice ale acestora sau a disfuncţionalităţilor generate-marchează o trăsătură viciată, nefirească şi forţată în manifestarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Actuala “pedagogie a libertăţii” este pedagogia libertinajului, sau anti-pedagogia. Printre confuziile induse în mentalitatea adultului-educator se numără şi confundarea copilului cu cetăţeanul, lăsînd să se dezvolte relaţii parentale şi pedagogice nevrotice, cu efecte dezadaptative pentru toţi actorii educaţiei; căci sub pretextul lui “a respecta copilul” aceast exces de raportare la obiectul educaţiei în detrimentul mesajului educaţional regăsibil deopotrivă în repertoriul comun atît al educatului cît şi al educatorului, refuză de fapt să-i prezinte copilului lumea aşa cum funcţionează ea în realitate: efort, rigoare, ierarhie, meritocraţie. Pregătirea pentru un astfel de mediu presupune achiziţii dintre cele mai complexe şi diverse iar acestea nu se pot face în absenţa unui sistem pedagogic bazat pe reciprocitatea respectului, şi fără conştientizarea ierarhiei în cadrul familiei şi şcolii.

O altă perspectivă extremă asupra educatiei, la fel ca antipedagogia contemporană, este şi aceea în care copilul trebuie să fie total supus adultului hiperautoritar, cu tendinţe didacticiste, axat pe propriile nevoi, în detrimentul nevoilor de dezvoltare ale copilului. Părintele se poate considera justificat în comportamentul său prin diferenţa de vîrstă, experienţa acumulată, legitimitatea relaţiei cu copilul. Exclusiv în virtutea acestor deosebiri copilul ar trebui să dea ascultare. Dar subliniez faptul că “dreptul celui mai tare” impus prin excese de autoritate este un drept primitiv, de castă. Copilul este astfel lipsit de spaţiul de joc, alegere, reacţie, explicaţii, exercitiul opţiunii sale fiind redus la obedienţă.

Moralitatea este unul dintre principalii factori reglatori al dreptului celui care oferă sfaturi sau face prescripţii în temeiul libertăţii. În sine, constrîngerea nu este morală. Pe de o parte, copilul îi este întru totul supus părintelui, pe de alta parte, el porneşte de timpuriu pe calea “umanizării”, opusă elementarelor determinări biologice, dovadă fiind şi împotrivirea lui spontană faţă de prescripţiile rolului de “cetăţean” care-l depăşesc, copleşindu-l, revolta lui faţă de părinţii care solicită ascultare fără să ofere şi explicaţii, fie ele şi neputincioase.

Deîndată ce copilul se recunoaşte într-o relaţie de subordonare-abuzivă, nefondată pe nici un suport moral sau aptitudinal, el nu va mai dori să accepte subordonarea. Prin această incipientă dorinţă de libertate, copilul îşi confirmă de fapt apartenenţa la regnul uman.

În cazul ambelor atitudini educative aflate la extremă, respectiv anti-pedagogia si hiper-didacticismul autoritar,  se instituie o relaţie între două persoane; una slabă, alta puternică, una prea puţin ştiutoare, alta pretinzîndu-se atotştiutoare. Cînd rolul dominant este descris în exces fie de părinte, fie de copil, atunci sunt favorizate atitudinile educative extreme, în defavoarea unei educaţii sănătoase. Din acest extremism atitudinal rezultă uşurinţa cu care adultul îşi asumă deciziile, împarte drepturile şi datoriile ca un adevărat “tiran”, copilul este constrîns la ascultare oarbă, anihilîndu-i-se astfel voinţa; de cealaltă parte copilul devine “micul prinţ”, părinţii fiind anexe ale acestuia cu unicul scop de a-l servi, unde status-rolul de părinte tradiţional este înfierat ca un dinozaur a cărui singură menire este extincţia. Rolurile evidente ale acestor două extreme în educarea copilului sunt patogene, de gripare a relaţiilor parentale, de nevrozare a acestora, de dezadaptare a copilului şi părinţilor deopotrivă, de inhibare a asimilării şi dezvoltării şi de vulnerabilizant al SPU.

Pe scurt, un bun părinte şi un pedagog nu au nimic în comun cu dezinhibiţia intelectualizată, atitudine postmodernă şi post-traumatică numită imprecis “intelectualism eliberat de complexe”. Prin faptul că este o persoană  morală, cu scrupule, şi adesea înalt-abilitată, un bun părinte sau un bun pedagog îşi pot face cu uşurinţă inamici în sistemul politic şi ideologic, dar şi-i capătă prieteni şi aliaţi -acasă şi la şcoală, pe acei copii de care se ocupă responsabil, în cadrul unor relaţii şi atitudini educaţionale sănătoase, tradiţionale.