Dezvoltarea afectivităţii în perioada micii şcolarităţi se complică odată cu intrarea în şcolă, într-un mediu restrictiv. Normele sociale şcolare, cu caracterul lor riguros, se opun posibilităţilor reduse ale copilului de a le satisface în mod aptimal, situaţie genearatoare de conflicte externe şi interne, stress şi anxietate. Copilul este încă supus tentaţiilor diverse şi dorinţelor spontane, dispoziţiilor cu caracter capricios şi impetuos. În esenţă, are loc trecerea de la acţiuni dictate de plăcere la acţiuni dictate de ceea ce societatea consideră că este necesar.
De-a lungul micii şcolarităţi, treptat, se modifică şi motivaţia activităţii. Jocul rămâne sursa a numeroase stări afective, pozitive şi negative, dar activitatea şcolară devine activitatea cea mai încărcată de motive modelatoare. Pentru mulţi copii, activităţile în care au eşuat prezintă o încărcătură afectivă negativă şi sunt evitate. Dar sunt şi situaţii în care eşecul provoacă o anumită atracţie, din dorinţa copilului de a-l repara.
Există împrejurări şi condiţii care fac să evolueze aspiraţiile şi autoaprecierea, dar şi situaţii care fac să apară sau să se accentueze autodevalorizarea., în funţie de existenţa unui etalon personal de consideraţie a propriilor capacităţi şi ale altora. În perioada celei de-a treia copilării încep să se pună bazele acestui important compartiment al reacţiilor afective, că o componentă a afectivităţii socializate, morale.
Eforturile implicate în tendinţele de a satisface cerinţele de a atinge anumite performanţe, antrenează şi dezvoltă componentele voliţionale ale personalităţii şi alimentează conştiinţa şi moralitatea. Fenomenul echivalează cu constituirea unor acceptori ai conduitei morale, dintre care cel mai important devine sentimentul datoriei, sentiment care se transformă treptat într-un reglator al activităţii generale a micului şcolar din casa de copii. Dezvoltarea acestui sentiment se desfăşoară în condiţiile în care copilul este corect îndrumat de către inspectorii de educaţie angajaţi ai centrului de plasament şi de către învăţători, pentru a-şi forma deprinderi pozitive şi un regim de muncă raţional.
În perioada cuprinsă între 7 şi 10 ani, expresiile emoţionale devin dependente de succes sau insucces în activitate, de ecoul acestora în conştiinţa copilului precum şi în atitudinea celorlalţi faţă de el.
Emoţiile capătă un caracter mai puţin exploziv, se diminuează frecvenţa manifestărilor emoţionale, fără a se diminua însă dezvoltarea lor propriu-zisă. În cazul copiilor abandonaţi însă, se remarcă întârzieri şi paradezvoltări în sfera emoţionalităţii. Grosolănia, comportarea răutăcioasă, orgoliul, cruzimea sau lipsa sensibilităţii la suferinţele altora, neatenţie, egoism, dezinteresul faţă de învăţătură sunt câteva cazuri care circumscriu această situaţie. Nedezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor intelectuale, insuccesele şcolare, sunt generatori ai negativismului.
Integrarea abandonaţilor în şcolile frecventate de membrii comunităţii locale, favorizează dezvoltarea sociabilităţii, dezvoltarea afectivităţii şi acceptarea acestora de către comunitate, fapt ce contribuie la o mai bună şi mai rapidă reducere a situaţiei de handicap social a acestora.