Tag Archives: criza maritala

Ce ne facem atunci cind relatia o ia razna?

Posted on by

cind relatia o ia raznaNe aflam citeodata „prin miriste” in relatia de cuplu. Suntem „razna” cind nemultumirile acumulate se descarca prin frecvente certuri izbucnind din nimic, iar lamuririle ce lasau initial impresia facila a unor hirjoneli de weekend intre prieteni de-o viata, se transforma nesperat in combustia spontanee a tuturor valizelor cu resurse de care a dispus vreodata iubirea. Criza de cuplu ne orienteaza spre gasirea unui set de solutii consimtite care aplicate increzator – pot genera schimbarile dorite.

1. Cautam intrebarile corecte, imediat dupa ce am gasit raspunsurile comode.

Dupa o cearta nu ne mai arde de gasirea scenariului salvator, si de obicei luam o „pauza”, un ragaz intr-un spatiu propice spargerii problemei in straturile ei componente; aceata pauza nu o concepem musai ca pe o distantare emotionala de partener, ci ca pe o igienica integrare a contextului-problema intr-o poza mai larga si detasata, de tip anamnetic, astfel incit sa ne regindim „vina”, in loc sa ne-o asumam pe nemestecate. In schimbul de injurii si reprosuri dintr-o relatie nevrotica, datorita anxietatii ridicate si dorinta de aplanare, cel mai des fie regresam la identitatea copilului adaptat, astfel incit devenim „ascultatori„ asumindu-ne din coltul unei camere vinovatiile reprosate – ne concentram pe continutul anxiogen dar ignoram procesul transferential, fie adoptam rolul unui parinte critic, victimizindu-ne partenerul de cuplu, tocindu-l marunt si sigur – asa cum am invatat noi de la niste maestri in gastronomie relationala. Putem iesi din aceste identitati defensiv-ofensive, extragindu-ne din „teatrul de operatiuni”, abandonind coltul canapelei sau satirul conjugal, luind o pauza, cautind mai degraba metapozitia, rolul neutru al unui observator din afara, si adresindu-ne apoi astfel distantati…intrebarile corecte. Pe acestea le aflam de obicei atunci cind epuizam toate raspunsurile sau justificarile comode la intrebarile: „Ce rol mi-am ales eu in aceasta situatie?” si „Am facut ce tine cu adevarat de mine, pentru a regla acest aspect?”

2. Daca Superman nu mai poate zbura, inseamna ca s-a facut dimineata.

Odata aduse intr-o discutie cu sens reglator, aceste intrebari cheie ale fiecaruia ne defocalizeaza atentia de pe convenabila contabilizare a greselilor celuilalt spre asumarea propriei parti din problema si contureaza un orizont comun al asumarii relatiei, orientind cuplul spre resurse si solutii. Altminteri, dorind sa reparam, ne asumam un rol de regizor-salvator al relatiei, si prin aceasta afectata identitate ne arogam si capacitati de supererou. Becalizam relatia. Atunci cind „superman nu mai poate zbura” sfirsim lamentabil in vortexul anxietatii si depresiei, al disperarii in doi, gustam dezamagirea, condamnarea la neputinta si vinovatie ori poate, dimpotriva, se napusteste spre dormitor, ca un soare hotarit de iunie – o mai adecvata imagine despre ce putem face in realitate pentru partener, fata de ce ne-am fi dorit sa reusim.

3. Cind „de ce ?”-urile devin obsedante, e timpul pentru vitamina „ce ?”

Jumatate din rezolvarea acelei parti din problema de cuplu care tine de tine este asigurata prin identificarea intrebarilor corecte si iesirea din rolul de supererou ori de victima inocenta. Daca agonizam in neputintele constatate ale unor rezolvari fictive, in loc sa ajustam harta la teritoriu, tocmai ratam posibilitatea ajustarii relatiei, concentrinu-ne pe „de ce? „-urile dezadaptative, in loculul „ce ?”-urilor care ne schimba perspectiva asupra problemelor. Setul de interogatii e vast. Pe cele pe care le consideram utile insa, le putem enumera scurt: Ce imi place la el/ea, ce nu, ce doare, unde doare, ce nu merge, ce ma nemultumeste la el, i-am spus asta, cum m-am asigurat ca a inteles corect mesajul meu, dar el ce nemultumiri are, le-am inteles corect, oare am un stil asertiv (nonagresiv) de a-i comunica pasurile, l-am agresat pina acum, care parte din problema e intr-adevar generata de mine, am facut tot ce tine de mine pentru a rezolva, ce nu tine de mine sa rezolv ? etc.

Se dovedeste util exercitiul de a ne oferi cele mai sincere raspunsuri la intrebarile cheie – iar daca nu avem nici o idee, putem asocia liber o vreme. Daca in acest exercitiu ni se alatura si partenerul de cuplu, atunci solutiile au toate sansele sa apara. Pentru mai multe detalii si exercitii interactive pentru rezolvarea problemelor tale de cuplu, te astept la cabinetul meu din Constanta.

Violenţa în familia românească (II)

Posted on by

Fiind o formă de manifetare nevrotică a conflictelor ce anunţă şi definesc criza maritală, violenţa familială întregeşte, alături de nevroza conjugală, polimorfismul manifestărilor disensuale ce stau la baza disoluţiei cuplului marital. Acest tip de compartament agresiv este învăţat, fiind un intrument coercitiv de corecţie, avînd aşadar un scop, un caracter direct-activ şi urmări traumatizante. Specificitatea violenţei casnice reiese din contextul generant-mediul familial-şi din faptul că atît agresorul cît şi victimele acestuia aparţin familiei. Ţintele violenţei sunt de obiecei cei mai slabi membri ai familiei, cei care intră accidental sau participativ în rolul de victimă; copii, femei, şi foarte adesea bărbaţi.

Violenţa casnică îmbracă forme diverse, agresaţii putînd deveni agresori la rîndul lor, acest polimorfism nevrotic fiind dat de modul în care se schimbă polii agresivităţii conjugale; pot avea loc treceri de la forme monopolare la forme  multipolare şi contagioase de violenţă, în funcţie de modelul de referinţă al familiei şi de vulnerabilitatea ei la nevrozare.

Se observă o frecvenţă mai crescută a violenţei în cazul victimelor care devin în mod defensiv-agresor dar o frecvenţă mai scăzută a gravităţii violenţei de răspuns în acest caz, spre deosebire de victimele care  îşi asumă o perioadă acest rol, dar a căror violenţă de răspuns la agresiune se manifestă mai grav.

Violenţa culturală sau războiul status-rolurilor

Dacă modelul de referinţă al familiei este modelul tradiţional, structurat în jurul arhetipului patern, al bărbatului, soţ şi tată care este capul familiei, structura status-rolurilor din familie este una ierarhică de subordonare, acestea fiind legitimate cultural, prin raportarea la un sistem de valori ancestral, moştenit din bătrîni şi transmis copiilor, menit a asigura stabilitatea familiei şi un nivel de funcţionalitate optim.

Bărbatul este autoritar, cu atitudine dictatorială, soţ şi tată, aflat într-un raport ierarhic superior şi dominant faţă de ceilalţi membri ai familiei. Bărbatul este şeful, el are drepturi asupra celorlalţi membri ai familiei sale.

Femeia este submisivă, supusă bărbatului său, soţie şi mamă, aflată într-un raport ierarhic secund, dominant faţă de copiii săi, şi împreună cu aceştia avînd statutul de supuşi care  datorează ascultare bărbatului.

Copiii sunt supuşi mamei şi împreună cu mama, tatălui, dar cuvîntul tatălui are întîietate. Ei ocupă ultima poziţie în ierarhia familială, pînă în momentul în care cresc şi îşi întemeiază propria familie. Statutul privilegiat îl ocupă întîiul născut de sex masculin, cel care devine capul familiei la delegarea tatălui sau după dispariţia acestuia. Fraţii şi surorile mai mici sunt datoare a-i da ascultare.

Abaterea de la datoria de ascultare este un act de împotrivire care trebuie pedepsit.

Violenţa nu apare întîmplător şi discreţionar în familia tradiţională românească, fiind un comportament circumstanţial, pentru cazuri excepţionale, coercitiv, cu funcţii reglatorii, de îndreptare, în situaţiile în care:

a.)-apare nesupunerea faţă de şeful familiei

b.)-apare o competiţie şi concurenţă între membrii cuplului, fapt ce duce la confuzia status-rolurilor şi la apariţia nevrozei conjugale

Emanciparea feminină şi mişcările feministe descriu o astfel de situaţie. Atacînd arhetipul patern prin contaminări culturale şi creînd subculturi agresive, feminismul produce o confuzare a status-rolurilor în familiile româneşti care păstrează tradiţiile. Această confuzare a status-rolurilor conduce implicit la apariţia şi creşterea violenţei în aceste familii, producînd totodată fenomene de rezistenţă şi compensare.

Violenţa din familiile româneşti este în acest caz o reacţie nevrotică de apărare faţă de acele modele familiale exterioare tradiţiilor culturale şi religioase de referinţă, considerate imorale, nefireşti şi anomice, aceasta avînd un rol de restaurare a echilibrului dar şi efecte traumatizante indezirabile.