Ştirile de la ora 17.00

Analiza persuasivităţii unei ştiri de senzaţie într-un grup mic, din perspectiva Logicilor Propoziţionale

EXPUNERE:


Indiferent de mediile alese să poarte mesajul, limbajul ziaristului profesionist nu este o oglindă a realităţii ci mai degrabă un sistem de sensuri şi semnificaţii care comunică un anumit fel de a judeca şi de a înţelege lumea, ascunzând implicaţii ideologice şi secvenţe ale subiectivităţii interpersonale.
Puşi în postura de telespectatori, avem cel mai adesea tendinţa de “a normaliza” ştirile în procesul de receptare a acestora, traducându-le în categoriile noastre culturale, discutându-le cu ceilalţi, integrîndu-le convenabil propriei noastre grile sociale. Imaginile despre lumea din afara câmpului nostru vizual sunt mediatizate în modalităţi diverse, acestea fiind prelucrate, înţelese şi acumulate potrivit proiecţiilor, opţiunilor, expectanţelor noastre, astfel încât modelele personale despre lume se transformă într- un mozaic alcătuit din diverse realităţi sau modele despre realitate. Acest mozaic de imagini şi paradigme despre realitate, creează în interiorul nostru o altă realitate. Fiecare dintre noi trăieşte într-o astfel de realitate virtuală care arată şi se simte ca şi când ar fi reală. Adevărul despre realitate, văzut ca “adequtio rerum ad intelectus”, rămîne în continuare un ideal, nimeni neputându-se lăuda cu o cunoaştere obiectivă şi definitivă a acesteia. Problemele şi soluţiile, temerile, speranţele privind o lume mai bună creează o realitate duală realităţii de tip fenomenal. O lume a emoţiilor şi sentimentelor şi o lume informală, ambele internalizate şi proiectate apoi spre faptele în sine, aşa cum se întâmplă ele de fapt.

Pornind această analiză de la ipoteza că persuasivitatea unei ştiri de televiziune este dată de elementele ce se adresează mai degrabă emoţionalului decât logicului, ne-am propus o analiz㠓in situ” a modalităţii în care se face credibilă o ştire de televiziune, şi a mecanismelor sale persuasive, din perspectiva principiilor logicii propoziţionale şi ale psihologiei sociale.

Măsura în care emoţionalul favorizează erorile de logică ale unui discurs ideatic, producînd acceptarea sau non-acceptarea unei informaţii drept adevărate, ne oferă posibilitatea de a înţelege anumite fenomene de tip psihosocial, analizate cu precădere în ultimele tei decenii: panica, transferul de responsabilite individ-masă, reacţiile emoţionale circulare, contagiunea, zvonul, etc., fenomene explicate mai mult cinematografic de teoriile clasice (teoriile contagiunii, convergenţei, normei emergente).

Trebuie să menţionăm faptul că nimeni nu poate fi expus fără voia lui, la influenţa factorilor mass-media; există posibilitatea închiderii aparatelor, a aruncării ziarelor, a evitării sălilor de spectacole. De asemenea, nimeni nu poate fi obligat să perceapă exact un mesaj, să îi dea întocmai sensul dorit de emiţător, fără o prealabilă interpretare personală, fără nici o reacţie afectivă (adeziune, repulsie, indiferenţă, entuziasm, revoltă, greaţă, plictiseală), fără nici un accent subiectiv (atenţie la anumite momente, neatenţie la altele), după altă grilă de valori, opţiuni, expectanţe şi semnificaţii decât cea iniţială. Categoria celor ce îşi aleg anumite criterii de apreciere şi adoptă complicate sisteme de filtraj este în continuă scădere, în bună măsură şi datorită faptului că actualele forme de manifestare Media nu mai prezintă o noutate, care să aibă nevoie de doze mari de scepticism. Fiecare dintre receptori reţine ceea ce îl interesează, ceea ce este semnificativ pentru sitaţia în care se află, pentru ce doreşte să obţină, eliminând balastul, nesemnificativul.

Acumularea progresivă a unor experienţe de vizionare, se poate spune a unei “stări de spectatorism” care inerţial, continuă şi după oprirea televizorului, lasă să se întrevadă apariţia unui recent tip de nevroză, cibernevroza, trăită subiectiv sub forma “”pasivităţii-active””. Acesta este şi efectul ambiguităţii de context care face din “cea mai obiectiv㔠emisiune TV., şi anume buletinul de ştiri, ceva interesant, vandabil. În ciuda obiectivităţii sale formale, o ştire poate genera reprezentări puternic subiectivizate despre o situaţie obiectivă, acesta devenind, viciată prin moduri improprii de prezentare, o alterare a realităţii concrete.

Pentru a fi suficient de clar de ce în anumite situaţii ne-am obişnuit să răspundem la fel de puternic la ficţiuni precum reacţionăm în cazul unor experienţe de viaţă reale, şi de ce în multe cazuri participăm la crearea acestor “false realităţi” la care reacţionăm ulterior, am ales un cunoscut exemplu de ştire.
Aceasta a fost difuzată în România de mai multe televiziuni, la data de 10-11 ianuarie 2000, la o oră de maximă audienţă, sursa ştirii fiind agenţiile de pres㠓ROMPRESS” şi “MEDIAFAX”.

Iată ştirea (am ales pentru acest eseu o ştire mai veche, dar care se menţine mereu în actualitate prin modul enunţării sale):

“După ce a prevăzut cu exactitate ultimul cutremur din Turcia, prof. Victor Hâncu apreciază că în jurul datei de 15 ianuarie 2000 – cu o eroare de două săptămâni, în România se va produce un cutremur devastator- în zona seismică Vrancea. Cutremurul va avea magnitudinea de peste 7 grade pe scara Richter…” (sursa: Mediafax, ianuarie 2000)

PROBLEMATICA SE DETAŞEAZĂ ASTFEL:

1. Cum a fost percepută, în rândul audienţei această ştire.

2. Cum se face credibilă ştirea şi care sunt mecanismele sale
persuasive?

3. Într-o ştire care urmăreşte senzaţionalul, dominantele sunt
logice (sub aspectul analizei şi al argumentării) sau
emoţionale?

4. În ce măsură elementele emoţionale ale unei ştiri favorizează
erorile de logică şi credibilitatea acesteia?

Am accentuat în această succintă prezentare problemele 3 şi 4.

Punerea acestor probleme a necesitat un mediu de analiză şi mai multe metode de cercetare. În exemplul ales nu întâmplător, mediul îl constituie o mulţime convenţională, constituită din toate cele 35 de persoane care recepţionează ştirea la ora difuzării ei, la un dineu.

Metode:
1.Observaţia directă şi pasivă
2.Metoda analizei propoziţionale
3.Metode de prelucrare cantitativă a datelor

Mijloace:
1. reportofon , instrumente de prelucrare a datelor

ILUSTRAREA PROBLEMEI:

Adunate în jurul unei mese de protocol, persoanele comentează ştirea de-abia difuzată. Pe lângă impresiile de moment, legate de atitudinea ştiristei care “zâmbeşte tâmp, în loc să aibă o mimică mai adecvată situaţiei”, comentariile nu au întârziat să apară, şi nici nu au dus lipsă de o puternică şi variată argumentare. Mi-am propus să analizez validitatea argumentelor care s-au înlănţuit sub forma unui raţionament de grup, la care toţi participanţii la întâlnire consimţeau; aceste argumente fiind dealtfel exprimate şi luate în seamă în concordanţă cu poziţia şi prestigiul de care se bucura fiecare participant la discuţie în parte.

Exprimarea entimematică a unui astfel de raţionament complex presupune la analizarea sa logică o descompunere a concluziilor finale în concluzii intermediare şi apoi o ordonare logică a premiselor şi concluziilor. Procedeul ne-a permis o separare a argumentelor valide de reacţiile emoţionale înfăţişate verbal sub aspectul unor false argumente sau silogisme, ceea ce ne-a oferit posibilitatea analizării persuasivităţii ştirii TV. Discuţiile declanşate de difuzarea acestei ştiri au fost înregistrate pe bandă audio-video.

Iată argumentele ce devin discursiv premise sau concluzii:

P1.a. În toate ţările Est-Europene revoluţiile s-au întâmplat la masa de catifea
b. Cu trei zile înainte de a se produce revoluţia din decembrie 1989, nimeni nu ştia că pe 16 se va întâmpla la Timişoara un scandal politic care va duce la răsturnarea dictaturii în România.
P2. ( în timp ce la televizor se difuzează o ştire despre gândacii găsiţi în pîinea vândută într-un cartier bucureştean):În România poţi găsi în pîine şi şobolani, nu numai gândaci

C1: România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.

P3: Eu nu înţeleg nimic din ceea ce spune domnul profesor Hîncu
P4: Dar domnul Hîncu propune o metodă nouă de predicţie a
cutremurelor
P5: Directorul Institutului Roman de Seismologie spune că
seismele nu pot fi prevăzute…
P6: Cred că este vorba despre ceva revoluţionar, logica normală Nu mai este valabilă
P7: De exemplu, “Teoria Relativităţii” propusă de Einstein este ceva revoluţionar
P8: Eu cred în Hîncu, iar nu în ceea ce spun seismologii români,
P9: pentru că în România totul este pe dos.

C2: Aşadar, aşa cum spune domnul profesor, pe 15 va fi cutremur şi de aceea eu voi dormi cu familia în maşină.

C3: Dacă România este ţara tuturor posibilităţilor, pe 15 va fi cutremur.

Analizând din punct de vedere logic acest lanţ de premise şi concluzii, ajungem la descompunerea acestui raţionament complex (sorit) şi la reconstituirea polisilogismului deductiv ca necesitate de prelucrare imediată. Se obţin concluziile intermediare şi se verifică dacă din punct de vedere formal şi informal silogismul este valid, în acord cu cele două tipuri de condiţii pe care trebuie să le respecte orice silogism;

1. Condiţia materială; care stipulează că premisele trebuie să fie propoziţii adevărate
2. Operaţiile şi formele logice trebuie să fie valide

Observăm că dacă din punct de vedere formal soritul este valid, informal se evidenţiază în discuţiile grupului experimental apariţia mai multor sofisme, ce joacă rolul unor concluzii intermediare. Din punct de vedere colocvial, tocmai acestea capătă funcţia de vectori ai dialogului dintre cei 35 de membri ai grupului, fapt remarcat atît prin frecvenţa apariţiei acestora în discuţii cât şi prin importanţa lor la logica de ansamblu a comentariilor.

SOFISME ÎNTÂLNITE ÎN CADRUL RAŢIONAMENTULUI DE GRUP:

În urma analizei logice efectuate, am întâlnit următoarele sofisme, distribuite la nivelul premiselor şi concluziilor intermediare:

1.Sofismul dovezilor insuficiente:
(al generalizării pripite)

Acest tip de raţionament greşit constă în generalizarea unei proprietăţi “X” asupra unei clase de obiecte, pe baza unor exemple insuficiente sau nereprezentative pentru sublinierea concluziei.

Sofismul dovezilor insuficiente se regăseşte în C1:

“România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.”

SiP=1—>SaP=?

2.Sofismul prin “Argumentum ad verecundiam”:
( sofismul prin argument relativ la modestie)

Aparţinând sofismelor de relevanţă, sofismul prin argument relativ la modestie insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că ea este argumentată de oameni cu autoritate într-un domeniu.

Mesajul pe care-l transmit propoziţiile P3, P4, P5, P6 este receptat de telespectatorii grupului experimental ca în fraza de mai jos:

“…Domnul Hîncu propune o metodă revoluţionară de predicţie a cutremurelor şi dacă eu nu înţeleg ce spune, nu înseamnă că nu are dreptate, mai ales că dânsul este specialist în seismologie…”.

3. Sofismul prin “Argumentum ad Ignoratiam”
şi sofismul prin“ Argumentum ad Baculum”:

Sofismul produs prin argument relativ la ignoranţă insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că nimeni nu a dovedit că ea este falsă.
Sofismul prin “argumentul bastonului” se produce atunci când dovezile logice sunt înlocuite cu argumente de altă factură (apelul la teamă, sau forţă, etc.)

Aceste sofisme reies din înlănţuirea logică a propoziţiilor P5, P6, P8:

“Nimeni nu poate dovedi că nu o să fie cutremur, deci dl. Hâncu are dreptate când spune că va fi…”

CONCLUZII FINALE:

O astfel de ştire de televiziune, cum este cea prezentată mai înainte, urmată fiind şi de reperele profesionale ale persoanei emitente ( în cazul de faţă dl. Prof. Hîncu, seismolog) ce reprezintă, în acest caz “autoritatea în domeniu” ( succese pe plan profesional recunoscute la nivelul comunităţii ştiinţifice internaţionale), repere care au rolul de a diminua ambiguitatea şi de a conferi autenticitate ştirii – transferă în planul audienţei, din zona posibilului în zona certitudinii şi a iminenţei – un fapt improbabil.

Adresându-se în acelaşi timp sferei emoţionale dar şi celei logice a telespectatorilor, acest transfer se produce semiconştient, iminenţa unui dezastru adresându-se emoţionalului, în detrimentul filtrării logice a informaţiei. Ştim cu toţii, mai ales din ultima perioadă de timp, că pericolul de distrugere, odată semnalat, generează emoţii cu tipologii diverse pe scara emoţională. Reacţia la aceste emoţii influenţează logica, discursivitatea, raţionamentul, fiind mai degrabă un rezultat al adaptării, decât un efect al culturii.

Aşa cum am ilustrat prin exemplul ales, un efect al difuzării unei ştiri de senzaţie este acela că dominantele emoţionale ale acesteia favorizează erorile de logică, ştirea devenind convingătoare prin această matrice, iar panica, chiar dacă nu este justificată, devine justificabilă.

La capătul consumismului.

Pentru cei obişnuiţi să perceapă evenimentele la care nu au acces direct pornind de la cum le văd ceilalţi, conţinutul realităţii devine el însuşi o irealitate de ordinul trei, accesibilă uşor, de aproape oriunde, dar cu alte simţuri, deja interpretată, ulterior reînţeleasă în nuanţe specific-personale, rezultatatele circumscriind o realitate atît de diferită de Realitatea însăşi.
Comparînd ce înţelegi tu din presa internaţională despre revolta tinerilor moldoveni de la Chişinău cu ce ştii aflându-te deja în capitala Moldovei, trăind “pe propria spinare” evenimentul, poţi constata capcana în care orice cititor de ziare cade zilnic, prin extensie, orice consumator de presă, dacă acesta nu are o elementară pregătire despre fenomenul jurnalistic. Dacă porneşti de la premiza că Presa nu înlocuieşte realitatea ci doar o face mai accesibilă, indiferent de suport, scurtînd distanţele dintre “găozarii” de la “faţa locului” şi preşedintele în exerciţiu al României, atunci e posibil să nu uiţi că ce afli e doar un aspect nu toată Realitatea. Poţi înţelege mai uşor ideea că ce ştiu jurnaliştii e doar un aspect din ce ştii tu. Sau invers. Nefiind uşor accesibile în absenţa comunicării, diferenţele dintre ce ştim fiecare confuzează. Nedumerirea creată de acest nou tip de obiectivitate multimedia, înţeleasă ca însumarea cît mai multor subiectivităţi este atît de anxiogenă încît cea mai frecvent întîlnită explicaţie a deformărilor de mesaj constatate ajunge să depindă de invocarea intenţionalităţii, a unor teorii ale conspiraţiei şi manipulării efectuate programatic şi conştient, pentru a fi susţinute ideologii de tot felul, creîndu-se astfel stigmatul paranoiei atît de prolific conspiratorilor înşişi. Consumul unei astfel de realităţi informale epuizează resursele, fie prin blocaje ale discursului interior la nivelul instanţelor critice, fie prin acceptarea de facto a acesteia, sub impulsul credulităţii comode. Astfel sunt modificate vieţi şi decizii, opţiunile elementare în special. Rezultanţii acestui mod de abandonare a scepticismului de adaptare, şi al renunţării la sursele directe de informare sunt consumatorii pătimaşi, care plătesc pentru acest viciu cu pierderea încrederii la orice nivel al interacţiunii, la cel mai mic semn că informaţiile înghiţite pe nemestecate ar putea fi şi false, ori incomplete; ei îşi intreţin singuri dependenţa de consum prin înlocuirea explorării directe a unui teritoriu cu acceptarea de facto a hărţilor depre acest teritoriu, prin abandonarea cronofagelor raţiuni de tip critic cu spectatorismul criticist al cantităţii, de bistro; aceşti oameni devin consumişti şi încurajează spectatorismul, cultivînd lipsa de acţiune şi confundînd agitaţia cu acţiunea.
Consumiştii sunt victimele unui curent industrial ce a difuzat în toate activităţile societăţii, un mod de viaţă indus la limita trebuinţelor bazale, încă de acum doua secole, odată cu apariţia produselor de serie mare, produse a caror viaţă durează între banda rulantă a fabricilor şi coşul de gunoi al cumpărătorilor; mai mult, mai repede şi mai accesibil, pentru un nivel de trai mai ridicat, confort, pentru timp liber într-o lume din ce in ce mai grăbită să producă. Producţia în sine a născut lozinci publicitare, propaganda şi o cultură extinsă menită să încurajeze, să stimuleze, să formeze artificial gusturi, să dea senzaţia diversităţii, uniformizînd; odată formate noi trebuinţe şi “gusturi”, supraconsumul ar fi trebuit să fie cheia afacerilor de succes.
Asistăm în prezent la o criză a consumului, extinsă şi în presă, goana după senzaţionalul care mai vinde un exemplar degenerînd în hărţuire emoţională. Contribuim din plin la prăbuşirea economiei bazate pe supraproductie, prin chiar viciile noastre transformate în aptitudini. Rămînem apt prizonierii aceloraşi tendinţe, de a cumpăra “timp liber” şi “confort”, epuizîndu-ne de fapt resursele, împrăştiindu-ne timpul liber în mii de direcţii, alegînd libertinajul în locul libertăţii, ceea ce duce de fapt la blocaje personale, la crize existenţiale, la producerea unor seisme economice menite să scuture piaţa de nedoriţi, la ruperea lanţului; rămaşi fără cumpărători, producătorii îşi caută altă tarabă, o altă piaţă, un vad mai bun sau pur şi simplu dispar.
Încurajată să consume, prin virtualizarea resurselor, piaţa s-a consumat pe sine. Intrăm într-un timp post-consumist, timp care argumenteaza apariţia unor subculturi specifice.
În Romania iarba e încă verde, nu E211, vaca maro dă lapte alb , nu iaurt cu ciocolata sau budincă. Graţie unui mediu de afaceri împovărat de băşcălie, atipic consumismului apolinic occidental, mai marii noştri economi îmbrăcaţi în afacerişti ce-şi doresc succesul atît de mult încît ajung să-l mimeze, lasă cu gura căscată pe oricine cînd îşi permit cîte-un safari prin turmele de mistreţi autohtoni, cînd hrănesc ursul la tomberon cu toblerone, cînd fac semn cu mîna şi dispar păduri, cînd pozează în donjuani prin revistuţe pentru femei singure, sau cînd vînzătorul de iaurt al neamului o ia pe coajă de la însăşi justiţia pe care atîta amar de vreme a hrănit-o. Poţi decima oricît, fura de oriunde, poţi găsi loc pe piaţă şi cumpărători mai uşor de prostit, aproape pentru orice produs. Gaura temporală lăsată de comunişti în mentalităţile de piaţă ale romînilor, se poate umple cu orice. Important e să dea senzaţia că e mare, serios, valoros acest “ceva”. Post-modernismul mai este încă un fetiş cultural gata să încingă spiritele creatorilor în orice dispută, la universitate, în parc, acasă sau la librarie. Noi post-uim într-una, dintr-o dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată tăcînd, picior de plai peste picior. Ne place întotdeauna restul, adorăm continuările, prelungirile, ceea ce urmează.
Fiind consecvenţii inovaţiilor şi renovărilor, mai puţin ai creativităţii manifeste, se pare că nu înţelegem de ce preluînd mereu epuizăm, consumăm, vrem mai mult din ceea ce nu se mai poate avea, negîndu-ne specificul, românismul, ca şi cînd ne-am teme să mai fim noi înşine, ca şi cînd am da mereu seamă. Acum, pe praful ăsta, drept pildă, o bună parte a naţiei aşteaptă. Aşteaptă cu nerăbdare post-consumismul. Aşa cum îl văd ceilalţi.