Pentru cei obişnuiţi să perceapă evenimentele la care nu au acces direct pornind de la cum le văd ceilalţi, conţinutul realităţii devine el însuşi o irealitate de ordinul trei, accesibilă uşor, de aproape oriunde, dar cu alte simţuri, deja interpretată, ulterior reînţeleasă în nuanţe specific-personale, rezultatatele circumscriind o realitate atît de diferită de Realitatea însăşi.
Comparînd ce înţelegi tu din presa internaţională despre revolta tinerilor moldoveni de la Chişinău cu ce ştii aflându-te deja în capitala Moldovei, trăind “pe propria spinare” evenimentul, poţi constata capcana în care orice cititor de ziare cade zilnic, prin extensie, orice consumator de presă, dacă acesta nu are o elementară pregătire despre fenomenul jurnalistic. Dacă porneşti de la premiza că Presa nu înlocuieşte realitatea ci doar o face mai accesibilă, indiferent de suport, scurtînd distanţele dintre “găozarii” de la “faţa locului” şi preşedintele în exerciţiu al României, atunci e posibil să nu uiţi că ce afli e doar un aspect nu toată Realitatea. Poţi înţelege mai uşor ideea că ce ştiu jurnaliştii e doar un aspect din ce ştii tu. Sau invers. Nefiind uşor accesibile în absenţa comunicării, diferenţele dintre ce ştim fiecare confuzează. Nedumerirea creată de acest nou tip de obiectivitate multimedia, înţeleasă ca însumarea cît mai multor subiectivităţi este atît de anxiogenă încît cea mai frecvent întîlnită explicaţie a deformărilor de mesaj constatate ajunge să depindă de invocarea intenţionalităţii, a unor teorii ale conspiraţiei şi manipulării efectuate programatic şi conştient, pentru a fi susţinute ideologii de tot felul, creîndu-se astfel stigmatul paranoiei atît de prolific conspiratorilor înşişi. Consumul unei astfel de realităţi informale epuizează resursele, fie prin blocaje ale discursului interior la nivelul instanţelor critice, fie prin acceptarea de facto a acesteia, sub impulsul credulităţii comode. Astfel sunt modificate vieţi şi decizii, opţiunile elementare în special. Rezultanţii acestui mod de abandonare a scepticismului de adaptare, şi al renunţării la sursele directe de informare sunt consumatorii pătimaşi, care plătesc pentru acest viciu cu pierderea încrederii la orice nivel al interacţiunii, la cel mai mic semn că informaţiile înghiţite pe nemestecate ar putea fi şi false, ori incomplete; ei îşi intreţin singuri dependenţa de consum prin înlocuirea explorării directe a unui teritoriu cu acceptarea de facto a hărţilor depre acest teritoriu, prin abandonarea cronofagelor raţiuni de tip critic cu spectatorismul criticist al cantităţii, de bistro; aceşti oameni devin consumişti şi încurajează spectatorismul, cultivînd lipsa de acţiune şi confundînd agitaţia cu acţiunea.
Consumiştii sunt victimele unui curent industrial ce a difuzat în toate activităţile societăţii, un mod de viaţă indus la limita trebuinţelor bazale, încă de acum doua secole, odată cu apariţia produselor de serie mare, produse a caror viaţă durează între banda rulantă a fabricilor şi coşul de gunoi al cumpărătorilor; mai mult, mai repede şi mai accesibil, pentru un nivel de trai mai ridicat, confort, pentru timp liber într-o lume din ce in ce mai grăbită să producă. Producţia în sine a născut lozinci publicitare, propaganda şi o cultură extinsă menită să încurajeze, să stimuleze, să formeze artificial gusturi, să dea senzaţia diversităţii, uniformizînd; odată formate noi trebuinţe şi “gusturi”, supraconsumul ar fi trebuit să fie cheia afacerilor de succes.
Asistăm în prezent la o criză a consumului, extinsă şi în presă, goana după senzaţionalul care mai vinde un exemplar degenerînd în hărţuire emoţională. Contribuim din plin la prăbuşirea economiei bazate pe supraproductie, prin chiar viciile noastre transformate în aptitudini. Rămînem apt prizonierii aceloraşi tendinţe, de a cumpăra “timp liber” şi “confort”, epuizîndu-ne de fapt resursele, împrăştiindu-ne timpul liber în mii de direcţii, alegînd libertinajul în locul libertăţii, ceea ce duce de fapt la blocaje personale, la crize existenţiale, la producerea unor seisme economice menite să scuture piaţa de nedoriţi, la ruperea lanţului; rămaşi fără cumpărători, producătorii îşi caută altă tarabă, o altă piaţă, un vad mai bun sau pur şi simplu dispar.
Încurajată să consume, prin virtualizarea resurselor, piaţa s-a consumat pe sine. Intrăm într-un timp post-consumist, timp care argumenteaza apariţia unor subculturi specifice.
În Romania iarba e încă verde, nu E211, vaca maro dă lapte alb , nu iaurt cu ciocolata sau budincă. Graţie unui mediu de afaceri împovărat de băşcălie, atipic consumismului apolinic occidental, mai marii noştri economi îmbrăcaţi în afacerişti ce-şi doresc succesul atît de mult încît ajung să-l mimeze, lasă cu gura căscată pe oricine cînd îşi permit cîte-un safari prin turmele de mistreţi autohtoni, cînd hrănesc ursul la tomberon cu toblerone, cînd fac semn cu mîna şi dispar păduri, cînd pozează în donjuani prin revistuţe pentru femei singure, sau cînd vînzătorul de iaurt al neamului o ia pe coajă de la însăşi justiţia pe care atîta amar de vreme a hrănit-o. Poţi decima oricît, fura de oriunde, poţi găsi loc pe piaţă şi cumpărători mai uşor de prostit, aproape pentru orice produs. Gaura temporală lăsată de comunişti în mentalităţile de piaţă ale romînilor, se poate umple cu orice. Important e să dea senzaţia că e mare, serios, valoros acest “ceva”. Post-modernismul mai este încă un fetiş cultural gata să încingă spiritele creatorilor în orice dispută, la universitate, în parc, acasă sau la librarie. Noi post-uim într-una, dintr-o dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată tăcînd, picior de plai peste picior. Ne place întotdeauna restul, adorăm continuările, prelungirile, ceea ce urmează.
Fiind consecvenţii inovaţiilor şi renovărilor, mai puţin ai creativităţii manifeste, se pare că nu înţelegem de ce preluînd mereu epuizăm, consumăm, vrem mai mult din ceea ce nu se mai poate avea, negîndu-ne specificul, românismul, ca şi cînd ne-am teme să mai fim noi înşine, ca şi cînd am da mereu seamă. Acum, pe praful ăsta, drept pildă, o bună parte a naţiei aşteaptă. Aşteaptă cu nerăbdare post-consumismul. Aşa cum îl văd ceilalţi.