Tag Archives: românia

Ştirile de la ora 17.00

Posted on by

Analiza persuasivităţii unei ştiri de senzaţie într-un grup mic, din perspectiva Logicilor Propoziţionale

EXPUNERE:


Indiferent de mediile alese să poarte mesajul, limbajul ziaristului profesionist nu este o oglindă a realităţii ci mai degrabă un sistem de sensuri şi semnificaţii care comunică un anumit fel de a judeca şi de a înţelege lumea, ascunzând implicaţii ideologice şi secvenţe ale subiectivităţii interpersonale.
Puşi în postura de telespectatori, avem cel mai adesea tendinţa de “a normaliza” ştirile în procesul de receptare a acestora, traducându-le în categoriile noastre culturale, discutându-le cu ceilalţi, integrîndu-le convenabil propriei noastre grile sociale. Imaginile despre lumea din afara câmpului nostru vizual sunt mediatizate în modalităţi diverse, acestea fiind prelucrate, înţelese şi acumulate potrivit proiecţiilor, opţiunilor, expectanţelor noastre, astfel încât modelele personale despre lume se transformă într- un mozaic alcătuit din diverse realităţi sau modele despre realitate. Acest mozaic de imagini şi paradigme despre realitate, creează în interiorul nostru o altă realitate. Fiecare dintre noi trăieşte într-o astfel de realitate virtuală care arată şi se simte ca şi când ar fi reală. Adevărul despre realitate, văzut ca “adequtio rerum ad intelectus”, rămîne în continuare un ideal, nimeni neputându-se lăuda cu o cunoaştere obiectivă şi definitivă a acesteia. Problemele şi soluţiile, temerile, speranţele privind o lume mai bună creează o realitate duală realităţii de tip fenomenal. O lume a emoţiilor şi sentimentelor şi o lume informală, ambele internalizate şi proiectate apoi spre faptele în sine, aşa cum se întâmplă ele de fapt.

Pornind această analiză de la ipoteza că persuasivitatea unei ştiri de televiziune este dată de elementele ce se adresează mai degrabă emoţionalului decât logicului, ne-am propus o analiz㠓in situ” a modalităţii în care se face credibilă o ştire de televiziune, şi a mecanismelor sale persuasive, din perspectiva principiilor logicii propoziţionale şi ale psihologiei sociale.

Măsura în care emoţionalul favorizează erorile de logică ale unui discurs ideatic, producînd acceptarea sau non-acceptarea unei informaţii drept adevărate, ne oferă posibilitatea de a înţelege anumite fenomene de tip psihosocial, analizate cu precădere în ultimele tei decenii: panica, transferul de responsabilite individ-masă, reacţiile emoţionale circulare, contagiunea, zvonul, etc., fenomene explicate mai mult cinematografic de teoriile clasice (teoriile contagiunii, convergenţei, normei emergente).

Trebuie să menţionăm faptul că nimeni nu poate fi expus fără voia lui, la influenţa factorilor mass-media; există posibilitatea închiderii aparatelor, a aruncării ziarelor, a evitării sălilor de spectacole. De asemenea, nimeni nu poate fi obligat să perceapă exact un mesaj, să îi dea întocmai sensul dorit de emiţător, fără o prealabilă interpretare personală, fără nici o reacţie afectivă (adeziune, repulsie, indiferenţă, entuziasm, revoltă, greaţă, plictiseală), fără nici un accent subiectiv (atenţie la anumite momente, neatenţie la altele), după altă grilă de valori, opţiuni, expectanţe şi semnificaţii decât cea iniţială. Categoria celor ce îşi aleg anumite criterii de apreciere şi adoptă complicate sisteme de filtraj este în continuă scădere, în bună măsură şi datorită faptului că actualele forme de manifestare Media nu mai prezintă o noutate, care să aibă nevoie de doze mari de scepticism. Fiecare dintre receptori reţine ceea ce îl interesează, ceea ce este semnificativ pentru sitaţia în care se află, pentru ce doreşte să obţină, eliminând balastul, nesemnificativul.

Acumularea progresivă a unor experienţe de vizionare, se poate spune a unei “stări de spectatorism” care inerţial, continuă şi după oprirea televizorului, lasă să se întrevadă apariţia unui recent tip de nevroză, cibernevroza, trăită subiectiv sub forma “”pasivităţii-active””. Acesta este şi efectul ambiguităţii de context care face din “cea mai obiectiv㔠emisiune TV., şi anume buletinul de ştiri, ceva interesant, vandabil. În ciuda obiectivităţii sale formale, o ştire poate genera reprezentări puternic subiectivizate despre o situaţie obiectivă, acesta devenind, viciată prin moduri improprii de prezentare, o alterare a realităţii concrete.

Pentru a fi suficient de clar de ce în anumite situaţii ne-am obişnuit să răspundem la fel de puternic la ficţiuni precum reacţionăm în cazul unor experienţe de viaţă reale, şi de ce în multe cazuri participăm la crearea acestor “false realităţi” la care reacţionăm ulterior, am ales un cunoscut exemplu de ştire.
Aceasta a fost difuzată în România de mai multe televiziuni, la data de 10-11 ianuarie 2000, la o oră de maximă audienţă, sursa ştirii fiind agenţiile de pres㠓ROMPRESS” şi “MEDIAFAX”.

Iată ştirea (am ales pentru acest eseu o ştire mai veche, dar care se menţine mereu în actualitate prin modul enunţării sale):

“După ce a prevăzut cu exactitate ultimul cutremur din Turcia, prof. Victor Hâncu apreciază că în jurul datei de 15 ianuarie 2000 – cu o eroare de două săptămâni, în România se va produce un cutremur devastator- în zona seismică Vrancea. Cutremurul va avea magnitudinea de peste 7 grade pe scara Richter…” (sursa: Mediafax, ianuarie 2000)

PROBLEMATICA SE DETAŞEAZĂ ASTFEL:

1. Cum a fost percepută, în rândul audienţei această ştire.

2. Cum se face credibilă ştirea şi care sunt mecanismele sale
persuasive?

3. Într-o ştire care urmăreşte senzaţionalul, dominantele sunt
logice (sub aspectul analizei şi al argumentării) sau
emoţionale?

4. În ce măsură elementele emoţionale ale unei ştiri favorizează
erorile de logică şi credibilitatea acesteia?

Am accentuat în această succintă prezentare problemele 3 şi 4.

Punerea acestor probleme a necesitat un mediu de analiză şi mai multe metode de cercetare. În exemplul ales nu întâmplător, mediul îl constituie o mulţime convenţională, constituită din toate cele 35 de persoane care recepţionează ştirea la ora difuzării ei, la un dineu.

Metode:
1.Observaţia directă şi pasivă
2.Metoda analizei propoziţionale
3.Metode de prelucrare cantitativă a datelor

Mijloace:
1. reportofon , instrumente de prelucrare a datelor

ILUSTRAREA PROBLEMEI:

Adunate în jurul unei mese de protocol, persoanele comentează ştirea de-abia difuzată. Pe lângă impresiile de moment, legate de atitudinea ştiristei care “zâmbeşte tâmp, în loc să aibă o mimică mai adecvată situaţiei”, comentariile nu au întârziat să apară, şi nici nu au dus lipsă de o puternică şi variată argumentare. Mi-am propus să analizez validitatea argumentelor care s-au înlănţuit sub forma unui raţionament de grup, la care toţi participanţii la întâlnire consimţeau; aceste argumente fiind dealtfel exprimate şi luate în seamă în concordanţă cu poziţia şi prestigiul de care se bucura fiecare participant la discuţie în parte.

Exprimarea entimematică a unui astfel de raţionament complex presupune la analizarea sa logică o descompunere a concluziilor finale în concluzii intermediare şi apoi o ordonare logică a premiselor şi concluziilor. Procedeul ne-a permis o separare a argumentelor valide de reacţiile emoţionale înfăţişate verbal sub aspectul unor false argumente sau silogisme, ceea ce ne-a oferit posibilitatea analizării persuasivităţii ştirii TV. Discuţiile declanşate de difuzarea acestei ştiri au fost înregistrate pe bandă audio-video.

Iată argumentele ce devin discursiv premise sau concluzii:

P1.a. În toate ţările Est-Europene revoluţiile s-au întâmplat la masa de catifea
b. Cu trei zile înainte de a se produce revoluţia din decembrie 1989, nimeni nu ştia că pe 16 se va întâmpla la Timişoara un scandal politic care va duce la răsturnarea dictaturii în România.
P2. ( în timp ce la televizor se difuzează o ştire despre gândacii găsiţi în pîinea vândută într-un cartier bucureştean):În România poţi găsi în pîine şi şobolani, nu numai gândaci

C1: România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.

P3: Eu nu înţeleg nimic din ceea ce spune domnul profesor Hîncu
P4: Dar domnul Hîncu propune o metodă nouă de predicţie a
cutremurelor
P5: Directorul Institutului Roman de Seismologie spune că
seismele nu pot fi prevăzute…
P6: Cred că este vorba despre ceva revoluţionar, logica normală Nu mai este valabilă
P7: De exemplu, “Teoria Relativităţii” propusă de Einstein este ceva revoluţionar
P8: Eu cred în Hîncu, iar nu în ceea ce spun seismologii români,
P9: pentru că în România totul este pe dos.

C2: Aşadar, aşa cum spune domnul profesor, pe 15 va fi cutremur şi de aceea eu voi dormi cu familia în maşină.

C3: Dacă România este ţara tuturor posibilităţilor, pe 15 va fi cutremur.

Analizând din punct de vedere logic acest lanţ de premise şi concluzii, ajungem la descompunerea acestui raţionament complex (sorit) şi la reconstituirea polisilogismului deductiv ca necesitate de prelucrare imediată. Se obţin concluziile intermediare şi se verifică dacă din punct de vedere formal şi informal silogismul este valid, în acord cu cele două tipuri de condiţii pe care trebuie să le respecte orice silogism;

1. Condiţia materială; care stipulează că premisele trebuie să fie propoziţii adevărate
2. Operaţiile şi formele logice trebuie să fie valide

Observăm că dacă din punct de vedere formal soritul este valid, informal se evidenţiază în discuţiile grupului experimental apariţia mai multor sofisme, ce joacă rolul unor concluzii intermediare. Din punct de vedere colocvial, tocmai acestea capătă funcţia de vectori ai dialogului dintre cei 35 de membri ai grupului, fapt remarcat atît prin frecvenţa apariţiei acestora în discuţii cât şi prin importanţa lor la logica de ansamblu a comentariilor.

SOFISME ÎNTÂLNITE ÎN CADRUL RAŢIONAMENTULUI DE GRUP:

În urma analizei logice efectuate, am întâlnit următoarele sofisme, distribuite la nivelul premiselor şi concluziilor intermediare:

1.Sofismul dovezilor insuficiente:
(al generalizării pripite)

Acest tip de raţionament greşit constă în generalizarea unei proprietăţi “X” asupra unei clase de obiecte, pe baza unor exemple insuficiente sau nereprezentative pentru sublinierea concluziei.

Sofismul dovezilor insuficiente se regăseşte în C1:

“România este ţara tuturor posibilităţilor şi totul este pe dos.”

SiP=1—>SaP=?

2.Sofismul prin “Argumentum ad verecundiam”:
( sofismul prin argument relativ la modestie)

Aparţinând sofismelor de relevanţă, sofismul prin argument relativ la modestie insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că ea este argumentată de oameni cu autoritate într-un domeniu.

Mesajul pe care-l transmit propoziţiile P3, P4, P5, P6 este receptat de telespectatorii grupului experimental ca în fraza de mai jos:

“…Domnul Hîncu propune o metodă revoluţionară de predicţie a cutremurelor şi dacă eu nu înţeleg ce spune, nu înseamnă că nu are dreptate, mai ales că dânsul este specialist în seismologie…”.

3. Sofismul prin “Argumentum ad Ignoratiam”
şi sofismul prin“ Argumentum ad Baculum”:

Sofismul produs prin argument relativ la ignoranţă insinuează faptul că o propoziţie este adevărată pentru că nimeni nu a dovedit că ea este falsă.
Sofismul prin “argumentul bastonului” se produce atunci când dovezile logice sunt înlocuite cu argumente de altă factură (apelul la teamă, sau forţă, etc.)

Aceste sofisme reies din înlănţuirea logică a propoziţiilor P5, P6, P8:

“Nimeni nu poate dovedi că nu o să fie cutremur, deci dl. Hâncu are dreptate când spune că va fi…”

CONCLUZII FINALE:

O astfel de ştire de televiziune, cum este cea prezentată mai înainte, urmată fiind şi de reperele profesionale ale persoanei emitente ( în cazul de faţă dl. Prof. Hîncu, seismolog) ce reprezintă, în acest caz “autoritatea în domeniu” ( succese pe plan profesional recunoscute la nivelul comunităţii ştiinţifice internaţionale), repere care au rolul de a diminua ambiguitatea şi de a conferi autenticitate ştirii – transferă în planul audienţei, din zona posibilului în zona certitudinii şi a iminenţei – un fapt improbabil.

Adresându-se în acelaşi timp sferei emoţionale dar şi celei logice a telespectatorilor, acest transfer se produce semiconştient, iminenţa unui dezastru adresându-se emoţionalului, în detrimentul filtrării logice a informaţiei. Ştim cu toţii, mai ales din ultima perioadă de timp, că pericolul de distrugere, odată semnalat, generează emoţii cu tipologii diverse pe scara emoţională. Reacţia la aceste emoţii influenţează logica, discursivitatea, raţionamentul, fiind mai degrabă un rezultat al adaptării, decât un efect al culturii.

Aşa cum am ilustrat prin exemplul ales, un efect al difuzării unei ştiri de senzaţie este acela că dominantele emoţionale ale acesteia favorizează erorile de logică, ştirea devenind convingătoare prin această matrice, iar panica, chiar dacă nu este justificată, devine justificabilă.

Obediența sau conformismul- o consecință a neascultării.

Posted on by

Spre deosebire de conformare care descrie un tip de coportament adaptativ consecutiv asumării critice a unor idei și situații de viață, adaptare produsă în urma utilizării filtrelor valorice profund personale, conformismul reprezintă “înghițirea” fără discernămînt, supunerea oarbă și necondiționată față de o situație, idee, persoană. Ceea ce diferențiază conformarea de conformism este obediența, văzută ca proces invers al ascultării și generată de neascultare. Numesc neascultare acea indispoziție, inapetență de a înțelege ceea ce dorește să spună celălalt, și înlocuirea disponibilității pentru semenul nostru cu obiceiul de a-l intercepta, de a-i smulge posibile sensuri ascunse, deprinderea nesănătoasă de a ne pune aproapele la îndoială.

După ce a asasinat tot ce-i depășea înțelegerea, Comunismul a lăsat loc Conformismului și Consumismului, iar de pe urma lor mirabilă și fascinantă, induși în criză, oameni care își revendică utilitatea dar care nu mai sunt utilizați de societate, și care se surprind în permanenta lor nevoie de a-și reinventa dieta alimentară, viața, profesia, familia, resursele, travaliu de dezvoltare îngreunat pînă la discreditarea idealurilor personale și comunitare; înlocuirea socialismului ceaușist cu o democrație autohtonă, o umbră în fapt a oligarhiei comuniste-a produs în structura societății românești una dintre cele mai de dorit transformări sociale post-consumiste; tranziția de la societatea de consum la societatea dependenței. Acest lucru a devine posibil prin trecerea de la conformare la conformism, prin continua cultivare a obedienței ca atitudine obișnuită a individului față de evenimentele sociale importante. Un spectatorism ușor de dirijat. Una dintre cele mai vizibile și active direcții de sustragere de la acest tip de viciere morală și involuție socială, practicată încă și asumată ca principal mecanism de conservare a identității personale și naționale este credința în Dumnezeu care îi dirijează pe români-indiferent de confesiune, în direcția unui program nescris de conservare și păstrare a credinței, laolaltă cu tradițiile culturale. Din păcate însă, cel mai mare capital al acestei țări-oamenii săi, sunt acum alungați, batjocoriți, omorîți de proprii lideri.

Obișnuiți să fie conduși, adică să execute cu obediență ordine, adorînd păcălelile electocare ca supremă dovadă a incapacității și inapetenței endemice de susținere și asumare a vreunei decizii pe termen lung, adulții României sunt rătăciți acum printre ruinele unei țări destructurate, prin deșertul propriei lor vieți, scopul acestor practici fiind ușor de intuit.

Unitatea de limbă, credință și teritoriu este treptat înlocuită cu dezbinarea ca mod de interacțiune socială, prin dereglarea instinctelor de proprietate și a nevoilor de apartenență la vreo comunitate culturală, profesională, religioasă, prin descurajarea comunicării reale dintre generații-în fapt virtualizarea acesteia, prin pauperizarea resurselor economice, prin distrugerea educației și inaccesibilizarea serviciilor educaționale cu nivel înalt de specializare, prin menținerea unor discrepanțe mari între nivelurile de performanță locale și cele cerute de economiile moderne-fapt care duce la o deprofesionalizare mascată. Distrugerea accesului la serviciile medicale, discreditarea apartenenței la un spațiu identitar, demotivarea indusă progresiv și programatic în toate planurile esențiale ale vieții scade capacitatea de organizare și de decizie a comunităților și crește dependența de lideri și influența acestora. Înlăturarea acelor generații în stare să se dedice și să își asume o cauză, un ideal, a acelora care să se împrietenească într-o idee, este de domeniul evidenței. Țara mea seamănă cu un imens cortegiu funerar, ademenit cu pomeni si chindii de rămas bun. Românii își sapă cu veselie și inocentă inconștiență, cu obediență încurajată energic, groapa. Românii distrug ceea ce străbunicii mei au cîștigat cu sânge. România așa cum o știam se pregătește sa moară, eutanasiata lent cu ajutorul propriilor stăpîni, și asta se vede chiar și din cerbicia cu care cîțiva lupi travestiți îi revendică hoitul, încercînd să își rezerve, chiar dinaintea morții, bucățica.

Continuînd metaforele pentru a esențializa mesajul, poporul român a ajuns un pet purtat în zgardă, un animal de companie în ograda cedată cîtorva organizații înfrățite. Neputîndu-se stăpâni singur, avînd în permanență nevoie de un păstor, poporul acesta a acceptat să se lase castrat mai întîi, pentru ca apoi să facă tot ceea ce poate face un animal care își apără curtea. Se lasă legat cu lanțul, cere să fie lăsat să se plimbe prin propria curte. Se lasă dresat să latre în condiții bine stabilite, să facă sluj, să dea lăbuța, să se gudure, și să se joace cu jucăriile preferate. Dresorii lor sunt instituțiile de baza ale statului, instrumentele de dresaj ale noilor stăpîni. Cuștile cîinilor alfa sunt izolate, în așa fel încît orice comunicare reală să devină imposibilă. Deși își pot mirosi și presimți moartea programată, trăiesc într-o continuă negare a acesteia, stimulată de vreo conservă de bobițe aruncată în strachină de stapîn, la momentul în care spaima conștientizării propriei morți i-ar putea determina să se salveze.

Consecința unui experiment social nefericit, actualele generații de români și-au însușit obediența ca pe o formă de normalitate, și se laudă cu această stare de autolimitare comportamentală, de areactivitate civică, confundînd obediența cu ascultarea, supunerea și slugărnicia cu datoria morală. Cetățenii României s-au băgat la stăpîn. Le plac stăpînii și stăpînirile, pentru că asta le conferă o siguranță personală din ce in ce mai rîvnită și imaginea obținută de „cufundarea în gloria altuia”, nefiind ei înșiși în stare să se stăpînească. Secerați de nevoi bazale, încurajați să se lupte pentru satisfacerea lor ca și cînd niciodată nu le-ar merita îndeajuns, românii mei nu mai văd dincolo de ziua de mîine, dincolo de nevoile personale stringente, devenind astfel sigur victimele recăderilor istorice și regresiei psihologice.

Doar teama hrănită continuu de mai rău, întreține obediența unor oameni îndopați cu nenorociri, cărora li s-a indus ideea că sunt reprezentanții unui neam curajos și puternic, pînă au ajuns sa o creadă, nemaifiind nevoie să își și dovedeasca asta; credința unui neam-în Dumnezeu, în glia străbună, in independența națională- devenind credulitate, permite victimizarea inocentilor- ca ultima șansă de existență a unei autorități morale pierdute, înainte de adoptarea pozițiilor de forță. Victimizarea prin continua dezadaptare, înstrăinarea de sine și de vecini, promovarea și comercializarea conflictelor, educația voit antimorală îi stimulează pe români sa scape de ultimile inhibiții împreună cu resursele disponibile: încredearea în cuvînt și în propriile brațe, credința în Dumnezeu.

Ca exercițiu de nevrozare și distragere continuă a atenției, de deconcentrare și dezorientare, iminenta nenororcire plutește în aer evadată ca o miasmă din toate canalele mass media racordate la sistemul de canalizare al supraviețuirii economice. Obedienți călăilor, dorindu-le cu disperare ajutorul, admirîndu-i de groază și iubindu-i așa cum ajunge femeia violată să își iubească violatorul-ca o ultimă și defensivă încercare de îmbunare a acestuia, de provocare și deșteptare măcar a unei șterse urme de sensibilitate și umanism, românii sunt acum o pădure de capete plecate așteptîndu-și pomana, în care foștii proletcultiști și paznici de penitenciar intră cu buldozerele, defrișînd conștiința apartenenței lor la propria viață și la propriile rădăcini.

România se îndreaptă atât de sigur spre un haos fertil, încît ideea lipsei unui plan bine gîndit pentru asta nu este plauzibilă. Economia încorsetată și dirijată spre ținte care nu-i aparțin, defensiv și neproductiv, politicile aplicate dupa urechea unor fanfaroni cu diverse dureri de cap, administratiile organizate în sisteme infracționale, discreditarea oamenilor care stiu să facă ceva bun, debarasarea de inteligența a instituțiilor, toate acestea dovedesc o vădita intenție, o transpunere în practică a unor idei destructurante.

Scopul oricărei conspirații este efectul posibilității ei, introiectat, înghițit pe nemestecate și luat ca atare. Odată derutat sistemul, este profitabil să te joci cu mintea mulțimii. Cel mai eficient mod de a face o conspirație realizabilă este din interiorul unei alte conspirații avînd implicatii cît mai dramatice, pentru că ideea de conspirație are atașat stigmatul nebuniei- un mecanism de apărare cultivat, un gard invizibil peste care credulitatea cotidiană nu poate trece. Conspirația degajă derută, reticență, ezitare, nevoia verificării, pasiuni și energii îndreptate în direcțiile dorite de autori. Zvonul ca instrument de distragere a atenției este un camuflaj suprapus scenei pe care se joacă adevărata piesă și unde tu nu ești invitat să privești, ci să joci dirijat rolul de privitor.

Îți rămîne timp să admiri priveliștea, să te saturi cu coaja, crezînd că asta e tot spectacolul, tot miezul vieții tale de la care ești subtil deturnat. Pentru că în loc să îți acorzi timp propriei tale creșteri, devii creatorul devenirii altora, în direcția dorită de alții. Adică un sclav modern păcălit. Democrația și-a ucis sora mai mică, meritocrația, devenind din mod de guvernare a unei cetăți, un model de organizare și control al fermelor umane. Puterea celor mulți nu mai este demult a celor mulți, între care te identifici și tu, nici măcar ca posibilitate. Puterea (ca potențial decizional acumulat), este în mîinile unui actor din ce in ce mai abstract, pe care eventual îl poți doar bănui (între bănuială și ban există în limba română o relație strînsă). Puterea își pierde din concretețea și umanismul actorului ce o generează, devenind o parafrazare a filmelor cu fantome, misticizîndu-se pînă cînd devine de un supranatural hidos.

Circul Europei, jucat și la Bucuresti, îi invită pe politicieni să se joace de-a puterea. Tu, ca spectator, poți să faci asta numai dacă ai, nu dacă ești. Meritocrația devine sistemul de referință al celor care doresc să își trimită scrisori doar lor înșile, între două pauze de cafea culeasă bob cu bob din propria gradină. Toată schilodenia eludării ei generează acceptare prin facilizarea descivilizării și re-animalizării. E admirabil să fii vacă, dacă turma te aplaudă pentru a-și lua fînul. Devii chiar vedeta unui tîrg de vite mediatizat.

Doar că după aceasta urmează abatorul și un alt șir de trenuri care vin și pleacă, ca și cînd războiul nu ar fi încetat niciodata de-atunci, ca și cînd pacea ar fi fost doar o discretă deturnare a atenției, ca și cînd bunicul căruia îi mîngîiai curios capul spart cu pistolul de naziști- în timp ce te hrănea cu cu blîndețe, pîine și lapte dintr-o cană- nici nu ar fi fost atent la separarea lui atunci de acum.

Dacă am fi o nație de paralizați sufletește datorită concentrării asupra a ceea ce am fi fost învățați să considerăm valoros, paralizați în sensul surprizei de a nu valora ceva prin noi înșine odată separați de bogățiile convenționale, atunci am mai vedea poate acest tip de delăsare și demotivare întîlnit aici, odată separați de ceea ce ne-ar motiva existența, desi românii se consideră sufletiști; un anumit dram de bunăstare.

Dacă asta ar fi definitoriu pentru nația noastră, condiția de a fi pentru a avea, atunci nivelul de performanță atins acum de-abia dacă susține această idee. Nația se naște atunci cînd o comunitate de indivizi pun în comun o idee, sau mai multe. Ea nu poate exista apriori. Națiunea și naționalitatea sunt categorii care se nasc prin conștientizarea viețuirii într-o idee, prin susținerea ei activă. Care sunt ideile, proiectele în jurul cărora coagulează românii? Mâncare, salarii, nemulțumire, sex..?

Din punct de vedere antropologic, acest nou ev întunecat al republicii se consolidează dogmatic în jurul economiei și economisirii, pînă în pragul misticii malraux-iene. Prin inexistența ei supraterană, economia României devine un scop, nu un mijloc. Pentru că un alt scop conștientizat, prețuit și asumat la nivel social, cu greu își mai face loc.

Economia post criză este economia care își recîștigă puterea asupra ființei și culturii, condiționîndu-le definitiv. Atunci cînd te lovesti la genunchi, toata atenția iți este îndreptată în acel punct, nemaicontînd în afara juliturii nici un alt reper al conștiinței tale. Creeată în mod intenționat, aceasta criză nu face decît să dezumanizeze, să condiționeze, să arunce într-o nouă dimensiune consumismul. Doar că epoca consumismului a trecut, prin chiar efectele scontate în plan comportamental; nevoia artificial întreținută, de mai mult, mai nou, mai actual. Un anumit comportament, ridicat la rangul de ideal și ideologie, pune stăpînire pe mentalul colectiv. Ființa umană nu se mai dezvoltă în jurul Adevărului Secundum Fidem, ci este educată sistematic să prețuiască pînă la idolatrizare ceva ce Hristos a alungat din Templu cu bîta, acum 2000 de ani.

Acest demon se lasă acum foarte greu alungat, datorită orientării consumului spre o piață a dependenței.

Dependența este noul mentor al economiei. Astfel, sunt creeate probleme care să implice salvator dar contracost și rezolvări, etc. Bolnavi, dependenți, fricoși, aplatizați emoțional, deprimați, consumiști, obedienți- și în mici episoade, la semnal, revoltați. Continuu revoltati. Iată formula celui mai profitabil fel de a fi.
Dacă ar exista un moment în care cineva ar vrea să devina martir, acesta este. Dacă ar fi un moment ideal în care cineva ar vrea să facă lumină, acesta este momentul. Dacă ar fi vreun moment mai prielnic coborîrii culturii din turnul ei de fildeș, pentru a înlocui subcultura, acesta ar fi momentul.
Agricultura, ca prima formă de cultură, este prispa unde românii s-ar putea întoarce spre ceea ce le este specific; comportamentul orientat asupra cultivării ar atrage după sine o gîndire și obiceiuri sănătoase și mai bine ancorate în propria ființă ba chiar în plăpînda conștiință națională.

Desigur, aceasta rămîne doar o utopie într-o epocă a depersonalizării și neascultării.

Eduard Rosentzveig

Ce am învăţat de la Marius Marian Şolea-sau cum mai poţi găsi în jur repere morale

Posted on by

Închipuie-ţi un sărac. Un om atît de sărac, de pînă şi mila ta puţină l-ar face pricopsit cum nu ar mai spera el însuşi vreodată să fie. Prăpădit aşa, de numai şi o mînă caldă de i-ai întinde, ar crede că Dumnezeu Însuşi a venit iară jos pentru el, cel mai sărman dintre toţi răpciugoşii, să îl îmbrace cu dragoste. Închipuie-ţi aşa un om. Ia-ţi timp şi blîndeţe să vezi în sinea ta cum arată, cu ce e îmbracat, îţi zîmbeşte sau nu, pare împăcat cu sine cu tine, ce crezi că-şi pune-n gînd cînd îşi lasă ochii alungaţi în pămînt şi mîna îi tremură spre tine, de parcă ar dori să îţi ofere el ceva, o himeră ce tu nu mai ai căderea s-o vezi, nicidecum să-ţi cerşească. Ia-ţi un timp să înţelegi cam ce simţi, revoltă neputincioasă poate, resemnare indiferentă ori, dimpotrivă, teama să nu ajungi şi tu la fel, mila nesfîrşită, jenă, nevoia să faci ceva pentru el, orice? Oftează dacă vrei, dar dă-ţi voie să te surprindă ce ai face tu pentru acest om acum, aşa cum poate de multe ori vei fi făcut-o deja; îi dai, colea, un ban, cît ce ai şi tu, doar să te mai lase sufletul, chit că vei mînca iar biscuiţi toată ziua. Relaxează-te şi încearcă să îţi dai seama ce fel de bucurie ar fi aceea care te-ar face să sari dintr-un picior pe altul ca şi cînd ai vrea să o dai încolo de întreţinere, doar e şi el un om lihnit, captiv în cuşca civilizată a Bucureştilor, ascultă-i încordarea cînd îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi pentru milostenia aşezată în palmă, şi încearcă să-ţi aminteşti cînd o fi avut timp să-ţi fure portofelul. Încearcă să-i surpinzi grimasele, cînd cu degetul muiat in salivă, se repede să-ţi şteargă rama bocancului galben şi prăfuit, teatru pe care tu, dacă nu eşti prea timid să îl prinzi, te vei fi pregătit deja să-l curmi, făcîndu-i turul gong dintr-un singur şut. Sau poate îţi doreşti să îl înţelegi, şi încerci să stai de vorbă cu el, calm, aşa cum ar face-o Eugen Ionesco cu un scaun. Ascultă-l cu răbdare şi încearcă să desluşeşti prin ce minune ţipă că vrei să-i iei portmoneul, cel pe care el tocmai a muncit cinstit să ţi-l şutească. Acest om sărac eşti tu. Cel care îţi dai de pomană, tot tu eşti. Dar prin lipsa ta de reacţie corectoare faţă de tine însuţi, atunci cînd îţi furi singur ”pălăria”, acest tu devii altcineva, devii străin de tine însuţi, scindat.
Calvarul Golgotei este atît de actual pentru cei care-şi asumă o cale personală dreaptă, direct spre Hristos, şi atît de puţini sunt bărbaţii care-şi mai scrijelesc umărul cu uşurarea crucii aceluia tînăr, ce are îndrăzneala să fie cinstit, într-o ţară în care cinstea sperie, încît mă întreb din ce fel de credinţă mai sunt făcuţi românii noştri, cei de bună credinţă. Am plecat aşadar din Romînia, am luat distanţă, ca să înţeleg dacă modul meu atipic (care nu se explică pe sine dinainte) de a reacţiona în faţa nedreptăţilor trăite, văzute, său provocate uneori din greşeală, îşi mai găsesc vreun corespondent în felul de a fi al altora, al olandezilor de pildă. Am găsit aici oameni care nu mai cred demult în Dumnezeu, dar care se iubesc unii pe alţii. Au atitudine pro helping şi pun umărul la greu, fără să aştepte ceva de la cineva. Atitudinea lor faţă de nelegiuiri e una fermă, spontană, de grup dar nu dură ci plină de omenie; încearcă întîi să înţeleagă, nu să distrugă. Prin urmare există şi în altă parte a lumii un pattern, o amprentă morală, un mod de a acţiona similar, nu sunt dezadaptat. Cu greutate şi întîrziere am aflat despre mizeriile în care o instituţie cîndva respectabilă, Ministerul Culturii şi Cultelor, este implicată. Am ales aiurea verbul. Este mînjită bine. Deturnare oficial acceptată şi aprobată de bani din fonduri publice, minciună, fals, uz continuat de fals, luare şi dare de mită, corupţie, distrugere a culturii naţionale şi a patrimoniului, încercarea muşamalizării-nereuşite din fericire-a cazului Florin Chilian şi a scriitorului Marius Marian Şolea. Perplexitatea mi-a fost de scurtă durată, şi am încercat să înţeleg de ce doar vreo cîţiva oameni se luptă singuri să ridice broboada de pe ochii juvenilei noastre Justiţii. Legile psihologiei sociale se regăsesc şi aici, perfect. Dacă unul singur rămas cinstit se apucă să strige hoţii într-o peşteră de tîlhari, toţi tîlharii îşi vor pipăi buzunarele de chei nu care cumva cel în cauză sa fie mai hoţ decît ei. Iar dacă nu este, îl pot tenta ori fenta, ori acuza de ceva, că doar nu s-o afla de florile mărului în aceeaşi peşteră cu ei. Dacă se găseşte totuşi cineva şi intervine apoi, luîndu-i cinstitului apărarea, mânia hoţilor ce sunt puşi prin contrastul creat de atitudinea morală, în conflict cu ei inşişi, creşte, pe măsura conştientizării stării lor de decădere. Cu cît le este imaginea personală mai distorsionată de conştiinţa pervertită, cu atît mai puternic este conflictul între ce credeau că sunt şi ce sunt in realitate. Imaginea personală autopercepută poate fi atat de diferită de modul în care sunt percepuţi de către ceilalţi, încît ceea ce cred ei despre modul în care îi percep acei cîţiva rămaşi cinstiţi, tinde să anihileze conflictul de imagine, refuzînd astfel imaginea personală care le aduce prejudicii stimei de sine, şi procedînd pentru compensare la atacarea oglinzii ce produce distorsiunea. Negarea este un mecanism de apărare, menit sa conserve un echilibru cognitiv şi emotional. Mai puternic decît trecutul sistem totalitar, în care minciuna şi crima erau uneltele oficiale de guvernare, actualul sistem nu doar că le utilizeaza făţiş, dar le şi neagă cu vehemenţă conotaţiile imorale, atunci cînd interesele puterii sunt astfel slujite. Politica oficială le refuză existenţa de facto, dar asta nu le face să dispară şi în fond, creînd astfel premisele unui haos moral, şi unei mentalităţi schizoide, la care toţi sunt forţaţi să consimtă. Cei care încearcă să evadeze, şi au forţa să refuze medicamentul de la ora 5, ori băşcălia ieftina consimţitoare, menită să ofere de fapt protecţie, nu să transforme în bine ceva, aceasta acţionînd ca o metodă de defulare a acelora prea şocaţi de evidenţe, sunt fie cooptaţi în sistem, mituiţi, forţaţi să tacă, fie stigmatizaţi, acoperiţi de glasul mulţimii. Dar glasul mulţimii nu este şi glasul adevărului. Adevărul despre un fapt nu poate fi decît unul singur, în toată complexitatea lui. Părerile despre un adevăr, ne creeaza aparenta multiplicitate subiectivă a acestuia, fără a-i fi afectată însp esenţa… Două opinii contradictorii despre acelaşi lucru nu pot fi în acelaşi timp adevărate. Spune adevărul despre un lucru cine poate demonstra că nu minte despre acelaşi lucru. Marius Marian Şolea a demonstrat ca Ministerul Culturii şi Cultelor este o maşină de furat bani, ocrotită şi acceptată de Statul Român. Cu fapte şi acte, reacţionînd la timp şi avînd o atitudine justă. Cu dovezi concrete. Nu şi-a ales o poziţie comodă, acuzînd necinstea. Intrînd în Templul din Ierusalim, Iisus i-a dat afară pe negustori, pe hoţi, pe cei care trasnformaseră Templul Sfînt într-un bazar. Marius ne-a arătat că urmîndu-i lui Hristos, avînd acest model asumat, poţi rămîne drept, neatins de scîrnăviile locului unde te afli. Fiecare dintre noi avem de apărat un Templu. Marius Solea a apărat Templul Culturii Româneşti, chit că puţini îşi vor mai aminti vreodată că are totuşi un sens.

La capătul consumismului.

Posted on by

Pentru cei obişnuiţi să perceapă evenimentele la care nu au acces direct pornind de la cum le văd ceilalţi, conţinutul realităţii devine el însuşi o irealitate de ordinul trei, accesibilă uşor, de aproape oriunde, dar cu alte simţuri, deja interpretată, ulterior reînţeleasă în nuanţe specific-personale, rezultatatele circumscriind o realitate atît de diferită de Realitatea însăşi.
Comparînd ce înţelegi tu din presa internaţională despre revolta tinerilor moldoveni de la Chişinău cu ce ştii aflându-te deja în capitala Moldovei, trăind “pe propria spinare” evenimentul, poţi constata capcana în care orice cititor de ziare cade zilnic, prin extensie, orice consumator de presă, dacă acesta nu are o elementară pregătire despre fenomenul jurnalistic. Dacă porneşti de la premiza că Presa nu înlocuieşte realitatea ci doar o face mai accesibilă, indiferent de suport, scurtînd distanţele dintre “găozarii” de la “faţa locului” şi preşedintele în exerciţiu al României, atunci e posibil să nu uiţi că ce afli e doar un aspect nu toată Realitatea. Poţi înţelege mai uşor ideea că ce ştiu jurnaliştii e doar un aspect din ce ştii tu. Sau invers. Nefiind uşor accesibile în absenţa comunicării, diferenţele dintre ce ştim fiecare confuzează. Nedumerirea creată de acest nou tip de obiectivitate multimedia, înţeleasă ca însumarea cît mai multor subiectivităţi este atît de anxiogenă încît cea mai frecvent întîlnită explicaţie a deformărilor de mesaj constatate ajunge să depindă de invocarea intenţionalităţii, a unor teorii ale conspiraţiei şi manipulării efectuate programatic şi conştient, pentru a fi susţinute ideologii de tot felul, creîndu-se astfel stigmatul paranoiei atît de prolific conspiratorilor înşişi. Consumul unei astfel de realităţi informale epuizează resursele, fie prin blocaje ale discursului interior la nivelul instanţelor critice, fie prin acceptarea de facto a acesteia, sub impulsul credulităţii comode. Astfel sunt modificate vieţi şi decizii, opţiunile elementare în special. Rezultanţii acestui mod de abandonare a scepticismului de adaptare, şi al renunţării la sursele directe de informare sunt consumatorii pătimaşi, care plătesc pentru acest viciu cu pierderea încrederii la orice nivel al interacţiunii, la cel mai mic semn că informaţiile înghiţite pe nemestecate ar putea fi şi false, ori incomplete; ei îşi intreţin singuri dependenţa de consum prin înlocuirea explorării directe a unui teritoriu cu acceptarea de facto a hărţilor depre acest teritoriu, prin abandonarea cronofagelor raţiuni de tip critic cu spectatorismul criticist al cantităţii, de bistro; aceşti oameni devin consumişti şi încurajează spectatorismul, cultivînd lipsa de acţiune şi confundînd agitaţia cu acţiunea.
Consumiştii sunt victimele unui curent industrial ce a difuzat în toate activităţile societăţii, un mod de viaţă indus la limita trebuinţelor bazale, încă de acum doua secole, odată cu apariţia produselor de serie mare, produse a caror viaţă durează între banda rulantă a fabricilor şi coşul de gunoi al cumpărătorilor; mai mult, mai repede şi mai accesibil, pentru un nivel de trai mai ridicat, confort, pentru timp liber într-o lume din ce in ce mai grăbită să producă. Producţia în sine a născut lozinci publicitare, propaganda şi o cultură extinsă menită să încurajeze, să stimuleze, să formeze artificial gusturi, să dea senzaţia diversităţii, uniformizînd; odată formate noi trebuinţe şi “gusturi”, supraconsumul ar fi trebuit să fie cheia afacerilor de succes.
Asistăm în prezent la o criză a consumului, extinsă şi în presă, goana după senzaţionalul care mai vinde un exemplar degenerînd în hărţuire emoţională. Contribuim din plin la prăbuşirea economiei bazate pe supraproductie, prin chiar viciile noastre transformate în aptitudini. Rămînem apt prizonierii aceloraşi tendinţe, de a cumpăra “timp liber” şi “confort”, epuizîndu-ne de fapt resursele, împrăştiindu-ne timpul liber în mii de direcţii, alegînd libertinajul în locul libertăţii, ceea ce duce de fapt la blocaje personale, la crize existenţiale, la producerea unor seisme economice menite să scuture piaţa de nedoriţi, la ruperea lanţului; rămaşi fără cumpărători, producătorii îşi caută altă tarabă, o altă piaţă, un vad mai bun sau pur şi simplu dispar.
Încurajată să consume, prin virtualizarea resurselor, piaţa s-a consumat pe sine. Intrăm într-un timp post-consumist, timp care argumenteaza apariţia unor subculturi specifice.
În Romania iarba e încă verde, nu E211, vaca maro dă lapte alb , nu iaurt cu ciocolata sau budincă. Graţie unui mediu de afaceri împovărat de băşcălie, atipic consumismului apolinic occidental, mai marii noştri economi îmbrăcaţi în afacerişti ce-şi doresc succesul atît de mult încît ajung să-l mimeze, lasă cu gura căscată pe oricine cînd îşi permit cîte-un safari prin turmele de mistreţi autohtoni, cînd hrănesc ursul la tomberon cu toblerone, cînd fac semn cu mîna şi dispar păduri, cînd pozează în donjuani prin revistuţe pentru femei singure, sau cînd vînzătorul de iaurt al neamului o ia pe coajă de la însăşi justiţia pe care atîta amar de vreme a hrănit-o. Poţi decima oricît, fura de oriunde, poţi găsi loc pe piaţă şi cumpărători mai uşor de prostit, aproape pentru orice produs. Gaura temporală lăsată de comunişti în mentalităţile de piaţă ale romînilor, se poate umple cu orice. Important e să dea senzaţia că e mare, serios, valoros acest “ceva”. Post-modernismul mai este încă un fetiş cultural gata să încingă spiritele creatorilor în orice dispută, la universitate, în parc, acasă sau la librarie. Noi post-uim într-una, dintr-o dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată tăcînd, picior de plai peste picior. Ne place întotdeauna restul, adorăm continuările, prelungirile, ceea ce urmează.
Fiind consecvenţii inovaţiilor şi renovărilor, mai puţin ai creativităţii manifeste, se pare că nu înţelegem de ce preluînd mereu epuizăm, consumăm, vrem mai mult din ceea ce nu se mai poate avea, negîndu-ne specificul, românismul, ca şi cînd ne-am teme să mai fim noi înşine, ca şi cînd am da mereu seamă. Acum, pe praful ăsta, drept pildă, o bună parte a naţiei aşteaptă. Aşteaptă cu nerăbdare post-consumismul. Aşa cum îl văd ceilalţi.