Aspecte privind patologia afectivităţii copiilor abandonaţi

Diferenţe în practica psihopatologiei copiilor şi adulţilor cu handicap social

(observaţii efectuate în cadrul Centrului de Copii “Delfinul” din Agigea-Constanţa şi a Sanatoriului de Boli Mintale Tekirghiol)

Pentru psihopedagogi, psihologi şi psihopatologi, practica psihopatologiei în cazul copiilor cu o formă de handicap social diferă de cea a adulţilor cu acelaşi tip de handicap prin câteva aspecte majore:

1. Iniţiativa consultaţiei psihologice

Arareori copiii se adresează din proprie iniţiativă psihopedagogilor şi psihologilor din centrul de plasament, pentru a cere o consultaţie. Astfel încât dezvoltarea psihologică echilibrată a acestora depinde de cele mai multe ori de aptitudinile, atitudinile şi toleranţa adulţilor (psihologi, asistenţi maternali, profesori, pedagogi şi a altor forme de personal angajat) precum şi de felul în care aceştia percep comportamentul copiilor. Sunt cazuri în care copii sănătoşi sunt aduşi la cabinetul psihologic de către profesori sau asistenţi hiperexigenţi şi anxioşi, în vreme ce copiii cu tulburări severe sunt lăsaţi fără îngrijire.

2. Fenomenul de “transfer negativ” asupra copilului a tulburărilor angajatului din centrul de plasament.

Unul dintre factorii corelaţi acestui tip de transfer este faptul că problema psihologică a unui copil poate fi o reacţie adaptativă faţă de tulburările unuia dintre angajaţii centrului de plasament, care proiectează asupra copilului propriile sale tulburări, declanşându-i frustrări şi reacţii defensive. Anxietatea şi hiperexigenţa, atitudinile inflexibile şi autoritare ale adultului faţă de internii centrului de plasament, coroborate cu alte elemente ale spectrului psihopatologic nedetectate clinic sau ignorate la examenul psihologic de selectare a personalului, îi pot provoca copilului reacţii anxioase, angoasă, sau alte tulburări emoţionale.

3. Raportarea tulburării psihice la stadiul de dezvoltare al copilului şi la durata acestuia.

O altă diferenţă faţă de psihopatologia adultului rezidă în acordarea atenţiei stadiului de dezvoltare al copilului şi în raportarea conceptului de “normalitate” la indicatorii clinici ai stadiului respectiv. (Urinatul în pat în mod repetat este considerat normal la un copil de 3 ani şi anormal la un copil de 7 ani). Astfel, pentru a aprecia dacă vreunul dintre aspectele emoţionale, sociale sau intelectuale este anormal, acestea trebuie comparate cu limitele normalului pentru stadiul de vîrstă respectiv.

4. Eliminarea factorilor subiectivi ai observatorilor în evaluarea psihopatologică a copilului.

Spre deosebire de adulţi, copiii au dificultăţi mai mari în a-şi exprima suferinţa cu propriile cuvinte. Ca atare evaluarea lor psihlogică se bazează adesea pe observaţii indirecte ale comportamentului, făcute de personalul angajat al centrului de plasament, persoane care însoţesc copilul la cabinetul psihologic pentru a relata o anumită problemă. Interpretarea acestor relatări necesită abilitatea psihologului de a obţine o imagine a dezvoltării copilului, o caracterizare a comportamentului general şi situaţional al acestuia cât mai lipsite de interpretări din partea observatorului. Aşadar se impune ca necesară o evaluare şi o filtrare a implicării emoţionale a celui care observă comportamentul copilului, precum şi înţelegerea caracteristicilor generale şi particulare ale mediului instituţional.

5. Folosirea mai restrânsă a medicaţiei psihotrope şi a formelor de psihoterapie individuală la copii.

În tratamentul copiilor instituţionalizaţi ce suferă de tulburări psihice se pune accentul, din ce în ce mai intens, pe sensibilizarea şi schimbarea atitudinii tutorilor, personalului, profesorilor, comunităţii, faţă de problemele acestora. Optimizarea personală în cadrul psihoterapiei de grup, prin identificarea cauzelor generatoare de suferinţă, încurajarea atitudinilor pozitive şi identificarea nevoilor personale ale copiilor eficientizează atingerea scopurilor terapeutice.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 8.08.2011

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)