Diferenţe în practica psihopatologiei copiilor şi adulţilor cu handicap social

(observaţii efectuate în cadrul Centrului de Copii “Delfinul” din Agigea-Constanţa şi a Sanatoriului de Boli Mintale Tekirghiol)

Pentru psihopedagogi, psihologi şi psihopatologi, practica psihopatologiei în cazul copiilor cu o formă de handicap social diferă de cea a adulţilor cu acelaşi tip de handicap prin câteva aspecte majore:

1. Iniţiativa consultaţiei psihologice

Arareori copiii se adresează din proprie iniţiativă psihopedagogilor şi psihologilor din centrul de plasament, pentru a cere o consultaţie. Astfel încât dezvoltarea psihologică echilibrată a acestora depinde de cele mai multe ori de aptitudinile, atitudinile şi toleranţa adulţilor (psihologi, asistenţi maternali, profesori, pedagogi şi a altor forme de personal angajat) precum şi de felul în care aceştia percep comportamentul copiilor. Sunt cazuri în care copii sănătoşi sunt aduşi la cabinetul psihologic de către profesori sau asistenţi hiperexigenţi şi anxioşi, în vreme ce copiii cu tulburări severe sunt lăsaţi fără îngrijire.

2. Fenomenul de “transfer negativ” asupra copilului a tulburărilor angajatului din centrul de plasament.

Unul dintre factorii corelaţi acestui tip de transfer este faptul că problema psihologică a unui copil poate fi o reacţie adaptativă faţă de tulburările unuia dintre angajaţii centrului de plasament, care proiectează asupra copilului propriile sale tulburări, declanşându-i frustrări şi reacţii defensive. Anxietatea şi hiperexigenţa, atitudinile inflexibile şi autoritare ale adultului faţă de internii centrului de plasament, coroborate cu alte elemente ale spectrului psihopatologic nedetectate clinic sau ignorate la examenul psihologic de selectare a personalului, îi pot provoca copilului reacţii anxioase, angoasă, sau alte tulburări emoţionale.

3. Raportarea tulburării psihice la stadiul de dezvoltare al copilului şi la durata acestuia.

O altă diferenţă faţă de psihopatologia adultului rezidă în acordarea atenţiei stadiului de dezvoltare al copilului şi în raportarea conceptului de “normalitate” la indicatorii clinici ai stadiului respectiv. (Urinatul în pat în mod repetat este considerat normal la un copil de 3 ani şi anormal la un copil de 7 ani). Astfel, pentru a aprecia dacă vreunul dintre aspectele emoţionale, sociale sau intelectuale este anormal, acestea trebuie comparate cu limitele normalului pentru stadiul de vîrstă respectiv.

4. Eliminarea factorilor subiectivi ai observatorilor în evaluarea psihopatologică a copilului.

Spre deosebire de adulţi, copiii au dificultăţi mai mari în a-şi exprima suferinţa cu propriile cuvinte. Ca atare evaluarea lor psihlogică se bazează adesea pe observaţii indirecte ale comportamentului, făcute de personalul angajat al centrului de plasament, persoane care însoţesc copilul la cabinetul psihologic pentru a relata o anumită problemă. Interpretarea acestor relatări necesită abilitatea psihologului de a obţine o imagine a dezvoltării copilului, o caracterizare a comportamentului general şi situaţional al acestuia cât mai lipsite de interpretări din partea observatorului. Aşadar se impune ca necesară o evaluare şi o filtrare a implicării emoţionale a celui care observă comportamentul copilului, precum şi înţelegerea caracteristicilor generale şi particulare ale mediului instituţional.

5. Folosirea mai restrânsă a medicaţiei psihotrope şi a formelor de psihoterapie individuală la copii.

În tratamentul copiilor instituţionalizaţi ce suferă de tulburări psihice se pune accentul, din ce în ce mai intens, pe sensibilizarea şi schimbarea atitudinii tutorilor, personalului, profesorilor, comunităţii, faţă de problemele acestora. Optimizarea personală în cadrul psihoterapiei de grup, prin identificarea cauzelor generatoare de suferinţă, încurajarea atitudinilor pozitive şi identificarea nevoilor personale ale copiilor eficientizează atingerea scopurilor terapeutice.

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 8.08.2011