Tag Archives: indicatori ai depresiei

Indicatori ai depresiei

Posted on by

Anomalia dispoziţiei este una dintre principalele caracteristici ale tulburărilor afective. În practică, termenul este restrâns la acele tulburări în care dispoziţia constă în depresie sau euforie, dar în trecut, anumiţi psihoterapeuţi includeau în conceptul de tulburare afectivă şi stările de anxietate (de ex. Lewis, 1956).

A te simţi nefericit, nemulţumit, indispus în anumite momente de adversitate ale vieţii, face parte din experienţa normală a fiecărei persoane. Simptomul dispoziţiei depresive este o componentă a mai multor entităţi sindromologice cu praguri diagnostice de simptome şi de durată ce le diferenţiază, alcătuind în ansamblu Tabloul Clinic Psihopatologic al depresiei sau al tulburărilor depresive. Simptomul dispoziţiei depresive se întâlneşte însă şi în boli somatice, cum este mononucleoza infecţioasă.

Trăsăturile centrale comune entităţilor sindromologice cunoscute ca Tulburări Depresive sunt dispoziţia depresivă, gândirea pesimistă, lipsa plăcerii, energia redusă şi lentoarea. Dintre acestea, dispoziţia depresivă este de obicei, dar nu şi invariabil simptomul cel mai evident, celelalte fiind suficient de variabile pentru a sugera nu numai una, ci chiar mai multe afecţiuni.

Consideraţii similare se aplică şi în stările euforice. Un anume grad de dispoziţie expansivă face parte din experienţa normală în momentele de noroc, de succes. Euforia poate apărea de asemenea ca simptom în diferite sindroame psihiatrice, deşi este mai puţin frecvent întâlnită decât dispoziţia depresivă.

Clinica sindroamelor depresive este extrem de variată astfel încât, o clasificare utilă şi des utilizată în literatura de specialitate rămâne clasificarea în funcţie de severitate.

În tulburările depresive de severitate moderată, trăsăturile principale sunt: dispoziţia scăzută, lipsa plăcerii, găndirea pesimistă şi energia redusă, toate acestea ducând la deteriorarea treptată a eficienţei.

Aspectul exterior al depresivului este caracteristic. Îmbrăcămintea şi ţinuta pot fi neglijate.Trăsăturile feţei se caracterizează prin coborârea comisurilor bucale şi printr-o cută verticală între sprâncene, în mijlocul frunţii. Frecvenţa clipitului poate fi scăzută. Umerii sunt aplecaţi, iar capul înclinat înainte, astfel încât direcţia privirii ete în jos. Gesturile sunt reduse la maximum. Este important de menţionat faptul că unii bolnavi păstrează un zâmbet exterior în ciuda adâncilor sentimente de depresie.

Lentoarea gândirii se reflectă în vorbirea pacientului; se remarcă o lungă întârziere înainte de a răspunde la întrebări, iar pauzele în conversaţie sunt atât de lungi încât pot deveni de nesuportat pentru o persoană normală. Ideile depresive sunt simptome importante, acestea putind fi impăţite în trei grupe. Primul grup de idei se referă la prezent. Pacientul vede partea nefericită a fiecărui fapt al vieţii sale, cunoscutul clişeu al “jumătatăţii goale a paharului”; el crede că în tot ceea ce face are parte numai de eşecuri, că planurile nu îi reuşesc, că ceilalţi îl privesc ca pe un ratat; nemaiavând încredere în sine depresivul se autodevalorizează continuu, desconsiderând succesele ca pe nişte “excepţii de la regulă”, ca pe un noroc al soartei, la care el nu are acces, la care nu poate participa şi pe care nu o poate influenţa. Al doilea grup de idei se referă la viitor. Depresivul se aşteaptă la tot ceea ce poate fi mai rău. El întrevede, “intuieşte”, “presimte” eşecuri în activităţile sale, falimentarea veniturilor, nenorociri în familie şi o inevitabilă deteriorare a sănătăţii sale. Disperarea şi desnădejdea conturează cel mai adesea ideea, trăită până la paroxism, că viaţa nu mai are nici o valoare şi că moartea ar fi o binevenită eliberare, idei sumbre care adesea progresează spre planuri de suicid. Al treilea grup de idei se referă la trecut. Acestea iau adesea forma sentimentului lipsit de raţiune, de vină şi autoculpabilizare pentru motive minore. Anumite amintiri ale depresivilor sunt concentrate pe întâmplări nefericite, pacientul aducându-şi aminte de ocazii în care era trist, sau a avut eşecuri, sau în care şansele sale erau în declin. Aceste amintiri întunecate devin din ce în ce mai frecvente pe măsură ce depresia se adânceşte. Cîteva alte simptome pot apărea ca parte a unei tulburări depresive iar uneori unul dintre acestea domină tabloul clinic. Acestea includ depersonalizarea, simptomele obsesive, fobiile şi simptomele isterice ca fuga sau paralizia unui membru. Acuze de slăbire a memoriei sunt de asemenea frecvente, acestea rezultând din slaba concentrare.

Dispoziţia  depresivului este caracterizată prin trăirea sentimentelor de nefericire, neîmplinire, nemulţumire, sentimente ce îi definesc suferinţa psihică. Această dispoziţie nu se îmbunătăţeşte în împrejurări în care sentimentele obişnuite de tristeţe s-ar alina- de exemplu într-o companie plăcută sau după aflarea unor veşti îmbucurătoare. Mai mult, această dispoziţie este trăită diferit faţă de tristeţea obişnuită. Spre exemplificare, unii bolnavi interni ai Spitalului de Boli Mintale din Tekirghiol, acolo unde am desfăşurat câteva studii de caz, pacienţi diagnosticaţi cu tulburare depresivă majoră, relatează o senzaţie de “ceaţă densă, sticloasă şi rece” care le acaparează dezarmant toate activităţile psihice. Sunt şi bolnavi care îşi pot masca dispoziţia scăzută în faţa celorlaţi, cel puţin pentru perioade de timp scurte. Alţii încearcă acest lucru în timpul interviurilor clinice, fapt ce îngreunează diagnoza. Anxietatea este frecventă, deşi nu invariabil întâlnită în tulburarea moderat severă. Un alt simptom este iritabilitatea, care constă ăn tendinţa de a răspunde cu o supărare exagerată la solicitări şi la frustrări minore. Agitaţia este trăită ca o stare de nelinişte, neastâmpăr, trăită ca imposibilitate de a se relaxa, şi văzută de un observator exterior ca o activitate continuă, neîncetată. Pacientul este văzut frământându-şi degetele, şi mişcându-şi neîncetat picioarele. În cazurile de agitaţie severă, bolnavul este văzut umblînd de sus în jos, el neputând sta aşezat foarte mult timp. Lipsa interesului şi a plăcerii  este frecventă,  chiar dacă aceasta nu este relatată în mod spontan de către pacient.Acesta nu arată entuziasm pentru activităţi  şi hobby-uri care în mod obişnuit l-ar fi bucurat. El nu mai simte nici o plăcere în lucrurile cotidiene şi chiar nici un chef de a trăi, acesta evitând adesea contactele sociale. Energia redusă este deasemenea caracteristică (deşi uneori, asociată cu neliniştea fizică ce poate induce în eroare). Depresivul se simte inert, priveşte totul ca pe o povară neputându-şi duce la bun sfârşit îndatoririle.

În plan biologic şi somato-vegetativ,  sunt remarcate tulburări ale somnului, variaţia diurnă a dispoziţiei, pierderea apetitului şi scăderea în greutate, pierderea libidoului şi, la femei, amenoreea. Aceste simptome sunt frecvente, dar nu invariabil întâlnite în tulburările depresive de intensitate moderată, acestea fiind mai puţin obişnuite în tulburările depresive uşoare, însă deosebit de frecvente în tulburările severe. Perturbarea somnului în tulburările depresive este de mai multe feluri. Cea mai caracteristică este trezirea mult prea devreme dimineaţa, dar apar de asemenea înaintea adormirii şi trezirea din timpul nopţii. Trezirea prea devreme dimineaţa apare cu două sau trei ore înainte de ora obişnuită a pacientului; acesta nu mai adoarme şi rămâne întins în pat, simţindu-se nerefăcut, neodihnit şi adesea neliniştit şi agitat. El se gândeşte cu pesimism la ziua care urmează, analizează eşecurile şi neâmplinirile trecute şi meditează posomorât asupra viitorului. În tulburările depresive, pierderea în greutate pare adesea mai mare decât s-ar putea aprecia numai după lipsa apetitului relatată de unii pacienţi depresivi în interviul clinic. La unii pacienţi perturbările privind aportul alimentar şi greutatea sunt în exces-ei mănîncă mai mult şi câştigă în greutate, hrana părânduli-se o alinare şi o uşurare trecătoare a sentimentelor lor de suferinţă. Acuze de discomfort particulare ar fi  durerea localizată oriunde în corp şi constipaţia. Acuzele privind orice boală somatică preexistentă cresc de obicei, iar preocupările hipocondriace devin obişnuite.

 Lentoarea psihomotorie este deasemenea uşor de observat. Depresivul merge şi îşi îndeplineşte acţiunile cu încetineală.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 10.08.2011

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Posted on by

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)

Indicatori ai depresiei în relaţionarea tinerilor dezavantajaţi social

Posted on by

Cazul tinerilor abandonaţi. Abandonul văzut ca prim factor al dezvoltării simptomatologiei depresive.

Interesul actual pentru identificarea depresiilor la copii şi adolescenţi în general şi la tinerii cu handicap social în special, se explică într-o primă ordine de idei prin faptul cã multe decenii, în rîndul psihopedagogilor, psihologilor şi a psihiatrilor a existat prejudecata că la copii şi la adolescenţi depresia este o formă de suferinţă psihică rară, prezumţie argumentată pripit fie de ipoteza unui nivel insuficient de maturizare psihicã al acestora, nivel care nu ar permite acel tip de internalizare necesar elaborãrii intrapsihice a fenomenologiei depresive, fie din motive metodologice şi economice (absenţa instrumentelor de cercetare, absenţa fondurilor).

Cetăţeni ai SUA sau ai unor ţări din Europa Occidentală vin în România pentru a înfia copii, de obicei orfani sau abandonaţi aflaţi în grija Statului Român, interni ai vreunui Centru de Plasament. La puţin timp de la înfiere, părinţii adoptivi observă că tînărul înfiat rămâne în urmă pe plan psihic şi fizic în comparaţie cu covârstnicii educaţi în familie; copilul este lipsit de încredere, trist, predispus către agresivitate, sau este foarte pasiv, prezintă dificultăţi de comunicare şi de adaptare. Toate aceste simptome, printre care şi simptomul depresiv, sunt caracteristice nevrozei de instituţionalizare sau hospitalismului, şi sunt rezultatul unei copilării privată de dragostea şi grija din partea adulţilor.

Provenit din familii dezorganizate sau pur şi simplu părăsiţi de la naştere, crescuţi în centre de plasament şi orfelinate, copiii abandonaţi sunt frustraţi emoţional, privaţi de satisfacerea celor mai elementare nevoi afective, fapt care se răsfrânge negativ asupra dezvoltării şi a întregului sistem de personalitate, asupra modului de interreleaţionare-adaptare, aceşti copii devenind, aşa cum realitatea o dovedeşte, persoane cu un puternic handicap social.

Dezvoltarea psiho-fizică şi socială a abandonaţilor stă sub semnul întrebării chiar din momentul dobândirii acestui nedorit statut. Lipsiţi de un mediu familial adecvat şi de modele parentale reale, care să degaje şi să confere autoritate, securitate şi afectivitate, viaţa pulsională a acestor copii răbufneşte sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care le servesc drept forme pervertite de adptare şi integrare socială, reacţii de apărare de factură sociopatică împotriva unei comunităţi sau societăţi percepută că zonă de interdicţie şi obstacol, sub aparenţa falsei protecţii sociale. În locul protecţiei afective, aceşti copii primesc “protecţie socială”. Ei sunt “modelaţi” de situaţii frustrante şi carenţe emoţionale, cu consecinţe devastatoare asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, asupra integrării sociale, a interrelaţionării şi a structurării propriei identităţi.

Absenţa modelului familial şi şcolar face că identitatea abandonaţilor să se formeze în raport cu cea a grupurilor similare de persoane subsocializate. Ei devin astfel handicapaţi social, dependenţi de societatea care le oferă protecţie, sociopaţi antisociali. Centrele de plasament accentuează, prin natura lor represivă, aceste tendinţe sau trăsături antisociale deja formate, împingând existenţa acestor tineri în două extreme; fie devin persoane dependente social, fie persoane antisociale.

În ambele cazuri, traiectoria psihobiografiei individuale a abandonaţilor stă sub semnul tulburărilor emoţionale diverse, cu conduite de compensare sublimativă a eşecului afectiv sau având caracterul unot conduite de refugiu, simptomele depresive fiind asociate sau secundare majorităţii tulburărilor afective dezvoltate de aceşti tineri.

Handicapul social al abandonaţilor instituţionalizaţi se conturează astfel că un dezavantaj în raport cu covârstnicii, produs de absenţa mediului familial, de influenţele extraşcolare inadecvate, de tulburări afective şi comportamentale consecutive instituţionalizării şi care, în timp, pot conduce la transformarea acestora în alte tipuri de tulburări psihice, îmbrăcând aspectul deficienţelor psihice şi al inadaptării sociale.

Dacă eşecul în dezvoltare-adaptare a persoanelor cu deficienţe conduce spre handicapul social, în cazul persoanelor abandonate şi instituţionalizate handicapul social există “de facto”, şi acesta se constituie într-un factor generator de deficienţe şi inadaptare socială.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mult timp de relaţiile dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982). Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983). Într-un astfel de cerc vicios se află şi abandonatul instituţionalizat, frustrat emoţional şi cu probleme de dezvoltare, căruia prin însăşi prezenţa sa în casa de copii i se reaminteşte continuu că este un paria, un nedorit, un copil respins de părinţii săi, din motive adesea neânţelese şi care duc la autoculpabilizare. Având astfel un dezavantaj social conştientizat în raport cu covârstnicii, pe care îi întâlneşte în afara Centrului de Plasament, abandonatul este expus continuu destructurărilor şi deteriorărilor progresive ale dispoziţiei, spre depresie.

Eduard Rosentzveig, 21.01.2011