Tag Archives: factori ai depresiei

Epidemiologia şi Etiologia tulburărilor emoţionale şi de comportament la copiii abandonaţi

Posted on by

Tulburările emoţionale şi de comportament apar frecvent la copiii abandonaţi. Estimările frecvenţei sunt variabile în funcţie de criteriile diagnostice utilizate şi de alte metode folosite, dar se estimează că ratele din ţările dezvoltate sunt similare (Graham, 1986). Statistici mai limitate sugerează că ratele acestor tulburări în ţările în curs de dezvoltare sunt similare celor din ţările dezvoltate.

Frecvenţa afceţiunilor psihice variază cu vârsta. Richman (1982) a comunicat existenţa, la copiii de 3 ani, a depresiei, descrisă statistic ca o pondere de 7%, ce cuprinde probleme moderate sau severe şi de 15 % probleme uşoare.

În anii de mijloc ai copilăriei, rata tulburărilor psihice diferă în funcţie de mediu, fiind de 2 ori mai mare în mediul urban (25%) decât în mediul rural (12%) (Rutter şi colab., 1975 b).

Date despre tulburările la adolescenţi s-au obţinut printr-un studiu catamnestic de 4 ani în insula Wight (Rutter şi colab., 1976 a). La 14 ani, prevalenţa anuală a tulburărilor psihice semnificative era de 20%. Date similare au fost obţinute şi din studii efectuate în alte ţări.

Etiologie

În discutarea cauzelor tulburărilor psihice care apar la copilul abandonat, se aplică în mare măsură aceleaşi principii aplicate în etiologia tulburărilor psihice ale adultului.

Totuşi, în psihopatologia şi psihiatria copilului există mai puţin etităţi morbide şi mai multe sindroame reactive la factorii de mediu, mai ales absenţa familiei, cei din familie, şcoală, Centru de Plasament, cartier, grup de apartenenţă. În mai mare măsură decât la adulţi, determinanţii tulburărilor în copilărie sunt multipli. Aceştia sunt:

  • factori genetici
  • temperamentul
  • bolile somatice
  • cauzele de mediu, în special cele legate de familie, societate, cultură

Factorii genetici  nu par a controla în mod direct boala, ci mai degrabă predispoziţia spre a dezvolta un anumit tip de boală. Există, de asemenea influenţe ce acţiuonează prin controlul poligenic al inteligenţei şi temperamentului, deşi dovezile în acest sens sunt mai puţin puternice (McGuffin, 1987).

Temperamentul şi diferenţele individuale. Într-un studiu longitudinal realizat în New York, Thomas şi colaboratorii (1968) au descoperit că anumiţi factori temperamentali descoperiţi înaintea vârstei de 2 ani ar putea predispune la o tulburare psihică mai târziu. În primii 2 ani, o categorie de copii consideraţi “dificili” tindeau să răspundă noilor solicitări ale mediului prin retragere, adaptare lentă şi un răspuns comportamental intens. Cealaltă categorie, a copiilor “buni” răspundeau pozitiv noilor stimuli, prin adaptare bună şi răspuns comportamental blând. Acest grup era mai puţin predispus decât primul spre a face o tulburare psihică mai târziu în copilărie. Cercetătorii au presupus că aceste deosebiri temperamentale precoce sunt determinate atât genetic, cât şi prin factori de mediu. Validitatea metodelor folosite în acest studiu ca şi semnificaţia rezultatelor au fost puse sub semnul întrebării (Graham şi Stevenson, 1987).

Boala somatică poate predispune la probleme psihice în copilărie, tulburările cerebrale fiind cele mai importante. Statisticile atestă că prevalenţa problemelor psihice este de 30-40% printre copii cu afecţiuni cerebrale.Rata tulburărilor psihice la copiii cu leziuni cerebrale este corelată cu severitatea leziunii şi mai puţin cu locul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete.

Factorii de mediu (familia, societatea şi cultura). Pe măsură ce copilul progresează de la dependenţa completă faţă de aparţinători la independenţă, el are nevoie de o familie stabilă şi sigură, cu un fond de căldură emoţională, toleranţă, ajutor şi disciplină constructivă.

Separarea prelungită de părinţi, moartea acestora sau abandonul suferit de copil, au un efect profund asupra dezvoltării psihice în copilărie. Relaţiile inadecvate în familie pot avea acelaşi efect.

Bowlby (1973, 1980) a sugerat că separarea prelungită a copilului de mamă conduce mai târziu la depresie şi anxietate. S-a dovedit că variatele consecinţe ale separării au diferite evoluţii pe termen lung. Un mediu nestimulativ, aşa cum este cel al Centrelor de Plasament sau al Caselor de Corecţie, precum şi lipsa încurajării de a învăţa în prima copilărie, este asociată cu nerealizări educaţionale în anii următori. Ataşamentele reduse în prima copilărie conduc la dificultăţi în relaţiile sociale.

Factorii familiali cei mai intens asociaţi tulburărilor psihice în copilărie sunt:

  • absenţa familiei, abandonul
  • relaţiile discordante
  • boala sau personalitatea deviantă a unuia dintre părinţi
  • dimensiunea mare a familiei
  • abuzurile asupra copilului

Diagnoza etiologică şi de stare a abandonaţilor cu tulburări afective

Medicii generalişti şi psihologii ce deservesc Centrele de Plasament îşi consumă foarte mult timp sfătuidu-i pe aparţinătorii, inspectorii educaţionali sau în cazurile fericite pe părinţii naturali ai copilului abandonat, în legătură cu problemele dezvoltate de copiii lor. Însă numai o mică parte dintre cei consultaţi sunt trimişi mai departe în clinicile pediatrice sau de psihiatrie infantilă. De cele mai multe ori, practicienii generalişti îi trimit de obicei la pediatrie pe copiii cu dificultăţi de dezvoltare, cu simptome somatice de cauză probabil psihologică, ca şi pe cei ce prezintă complicaţii psihice ale unei boli somatice. Tulburările afective şi de conduită ar trebui să ajungă mai degrabă la o clinică de psihiatrie infantilă, însă dificultăţile de ordin material, sau metodologic îi transformă adesea pe aceşti copii în candidaţi siguri ai tulburărilor dispoziţionale severe.

 Prognostic

Simptomele uşoare şi problemele de comportament sau dezvoltare sunt de obicei de scurtă durată. Cu toate acestea, evoluţia simptomelor severe, care impun un diagnostic de tulburare psihică a copilăriei, este diferită, lucru care se întâmplă la 5-15% dintre copii. Aceste tulburări persistă adesea mai mulţi ani. În insula Wight (Anglia), 75% dintre copiii cu tulburări emoţionale şi de conduită diagnosticate la vârsta de 10 ani erau încă în situaţia de handicap, cauzat de aceste deficienţe, patru ani mai târziu (Rutter şi colab., 1986). Tulburările afective au luat forma nevrozei sau depresiei iar tulburările de comportament au dezvoltat personalităţi antisociale sau alcoolism.

Într-un studiu mai recent (Zeitlin 1986), Zeitlin a examinat fişele pacienţilor internaţi în acelaşi spital atât în copilărie cât şi ca adulţi. El a găsit o continuitate a tipului de sindrom, mai ales atunci când problemele iniţiale erau simptome depresive sau obsesive, ori tulburări de conduită.

Prognosticul majorităţii formelor de tulburare afectivă este favorabil. Chiar şi tulburările severe se ameliorează de obicei fără tratament şi fără simptome reziduale. Excepţii fac tulburările depresive şi tulburările obsesiv-compulsive care au mai frecvent o evoluţie nefavorabilă, simptomele persistând şi în viaţa adultă şi manifestându-se ca sindrom nevrotic sau tulburare afectivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 14.08.2011

Normalitatea, ca adaptare la anormal – factor actual al apariţiei şi dezvoltării depresiei

Posted on by

Atât în plan individual cât şi la nivelul reprezentărilor sociale funcţionează modele pe care adesea le identificăm cu însăşi normalitatea, datorită obişnuinţei de a le întâlni mai des sau din tendinţa de a ne apăra de tot ce ne “sare în ochi” şi “sparge tiparele”. Aceste modele mai des valorizate social constau în complexe structurate de reprezentări şi atitudini la care se raportează toate fenomenele familiare de prejudecăţi sociale sau rasiale, de stereotipuri şi credinţe. Trăsătura lor comună rezidă în faptul că exprimă o reprezentare socială pe care indivizii şi grupurile şi-o formează în scopul de a acţiona şi de a comunica. Asemenea modele sunt, evident, cele care fasonează acea realitate pe jumătate fizică, pe jumătate imaginară care este normalitatea.

La antipodul normalităţii, se află conceptul de “anormalitate” regăsit în psihologie, sociologie, filosofie prin sintagme ce au suferit de-a lungul timpului diverse mutaţii semantice: “persoană anormală”, persoană deviantă, persoană exclusă, persoană cu maladii cronice, infirm, persoană cu deficienţe, persoană cu incapacitate, persoană cu handicap. Sintagma “persoană în dificultate” este astăzi din ce în ce mai folosită faţă de termenul “handicapat”, pentru desemnarea unei persoane considerată “anormală”. Criteriul acestor deplasări de accent este generalizarea, prin faptul că sfera conceptului de “persoană în dificultate” include toate categoriile de persoane care au acces la sistemele de protecţie şi asistenţă socială, incluzând categoria şomerilor, săracilor, pensionarilor, această sintagmă având totodată şi conotaţii mai puţin depreciative.

Normalitatea şi anormalitatea, surprinse ca poli ai unui continuum existenţial sunt determinate pe criterii statistice; majoritatea absolută coincide cu normalitatea iar minorităţile extremelor gaussiene descriu anormalitatea. Aşadar, în termeni statistici, coincidenţa cu normele, cu ceea ce este comun, reprezintă normalitatea.

Interpretarea anormalităţii ca abatere de la media statistică ţine cont şi de principiile logicii; dacă majoritatea unei populaţii este alcătuită din actori mai puţin cunoscuţi, nu înseamnă că restul populaţiei de actori celebri reprezintă anormalitatea! Normalitatea este interpretată ca stare ideală de conformitate la conceptul definitoriu (optimum funcţional).

Din perspectiva filosofiei, conceptul de normalitate îmbracă forme diferite. În “Vocabulaire technique et critique de la philosophie” filosoful André Lalande, creatorul distincţiei dintre “raţiunea constituită” (mode, principii ale gândirii şi acţiunii în general admise ce variază odată cu epocile) şi “raţiunea constituantă” (model, judecată de valoare care nu se schimbă şi care determină calitatea morală, câştigul evoluţiilor dintr-o epocă dată) nuanţează termenul, definind starea obişnuită ca “majoritate medie” sau realitate, iar “corespondenţa cu norma” drept “ceea ce ar trebui să fie”, sau ideal.

Hegel a definit normalitatea că fiind “corespondentul dintre conceptul şi realitatea unor entităţi oarecare”, iar Heidegger drept coincidenţa dintre “condiţia de posibilitate” şi “condiţia de realitate” a unei persoane.

În psihiatrie, conceptul de normalitate circumscrie starea generală de sănătate, iar anormalitatea coincide cu procesul patologic, starea de devianţă, boala.

Daniel Lagache (“L’unité de la psychologie clinique”, Sorbona, 1949), sintetizând datele lui Henry A.Murray şi Karl-Eduard von Hartman, defineşte normalitatea psihică prin următoarele trăsături:

* capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce la un nivel satisfăcător pentru trăirile individuale
* capacitatea de a organiza un proiect de viaţă şi existenţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii trebuinţelor vitale.
* proiectarea scopurilor imediate şi a finalităţilor mai îndepărtate
* capacitatea de sincronizare a aspiraţiilor individuale cu cele de grup
* capacitatea de a adera echilibrat la tendinţele conservatoare şi la cele novatoare ale societăţii

Constantin Enăchescu identifică drept comportamente anormale:

* criza psihotică de dezvoltare sau de involuţie (pubertate, adolescenţă, climacterium, andropauză)
* comportamentul de tip carenţial (frustrare afectivă, carenţe educaţiunale, disfuncţionalităţi intrafamiliale şi în mediul de viaţă) care creează dificultăţi adaptative
* comportamentul sociopatic constând în conduite delictuale agresive, în toxicomanie sau în conduite de furie, cu caracter recurent sau episodic
* comportamentul de tip patologic, parţial sau ireversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variate (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

Pentru evaluarea stării de normalitate a unei persoane, conceptul de normalitate trebuie raportat nu numai la nivelul individului ci şi la contextul social al relaţiilor şi interdependenţelor fizico-biologice, psihice şi sociale ale acestuia, la modul în care persoana este mai mult sau mai puţin adaptată şi integrată.

Fenomenul inadaptării este tot o formă de anormalitate, mai ales în cazul şcolarilor care au diferite deficienţe, deoarece dificultăţile generate de aceste deficienţe devin manifeste, fiind dublate şi de dificultăţile de adaptare la mediul şi exigenţele şcolare. Sondajele UNESCO atestă la nivelul anului 2010 o creştere alarmantă a numărului persoanelor care prezintă diferite forme de inadaptare. Conform acestor sondaje, mai mult de 1/3 din numărul şcolarilor, la nivel mondial, prezintă forme de inadaptare.

Sunt considerate inadaptate persoanele care:

* fiind afectate de anomalii, deficienţe, incapacităţi sau defecte de caracter se află în conflict cu cerinţele şi exigenţele mediului
* fiind normale din punct de vedere intelectual şi psihic suferă de pe urma unui mediu inadecvat nevoilor lor afective, corporale, intelectuale, spirituale.
* având deficienţe constitutive sau dobândite, trăiesc într-un mediu inadecvat pentru corectarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor.

Reiese, aşa cum relevă, de altfel şi R.Laffon, că inadaptarea este o formă de anormalitate, o formă manifestă de handicap, un fenomen bio-psiho-social, multifactorial şi cu o diversitate de manifestări, din care una este prevalentă. Este şi cazul tuturor tipurilor de deficienţe.

Normalitatea văzută ca adaptare este locul comun al celor mai spectaculoase confuzii în psihopatologie.

La nivelul simţului comun, însuşi conceptul de normalitate psihologică are de suferit modificări de substanţă, dacă principiile logicii nu mai sunt respectate, sănătatea mintală nefiind rezultanta sumei regăsirii unor definitori ai săi în majoritatea unui grup, ci raportarea, menţinerea sau redobîndirea unui optimum funcţional personal şi interpersonal, norma fiind privită axial ca o stare ideală de sănătate. Cu alte cuvinte, normalitatea psihică se stabileşte prin raportarea la normă, nu la majoritatea statistică în care sănătatea psihică se regăseşte în diferite proporţii.

Normalitatea văzută ca adaptare la consecinţele psihopatologice pe care astăzi mediul social şi politic le impune, legitimîndu-le speculativ drept modele normative, acel “a fi în rînd cu lumea” este rezultatul confuziei dintre normă (optimum funcţional sau conformitate cu conceptul definitoriu) şi majoritatea statistică, confuzie care le permite liderilor de opinie să redefinească axa normalităţii, sau norma. Astfel, normalitatea ca anormalitate devine posibilă. Normalitatea văzută ca adaptare la anormalitatea psihică subliniază de facto atît faptul că majoritatea statistică nu poate coincide cu normalitatea psihologică, cît şi faptul că privită ca optimum funcţional personal şi interpersonal, orice grup social, incluzînd aici şi societatea românească se află într-un proces de destructurare. La data la care fac această observaţie, normalitatea, acest concept cu semantica multistratificată, devine contraintuitivă, generînd stări confuzionale şi depresive.

Eduard Rosentzveig, 22.01.2011