Terapia depresiei sezoniere prin hipnoza si relaxare

Cum apare depresia sezoniera – de iarna ?

In ianuarie, mirajul relaxant si feeric al sarbatorilor de iarna este lasat in urma si odata cu el o intreaga lume a emotiilor vechi si profunde, cu misterele, visurile, planurile si povestile de care suntem adesea sfatuiti sa ne despovaram, in numele “realismului”. Confruntarea trecut-prezent, programata oficial prin zile libere si simboluri de sezon, ne ofera ragazul unei permisive intoarceri spre noi insine, spre culcusul interior al copilariei, abatindu-ne atentia de la asperitatile prezentului.

Oficializarea acestui sezon al “sarbatorilor de iarna” si al intoarcerii spre noi insine, spre Dumnezeu, valori comune sau personale – se realizeaza in Romania – deloc intimplator – prin celebrarea zilei Nationale pe 1 decembrie; urmeaza Mos Nicolae, Hanuka (la evrei) Craciunul (unii serbeaza venirea lui “Craciun cel Batrin”, sarbatoare pagina precrestina), Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos, Sfintul Stefan, Revelionul, Sfintul Vasile, Craciunul si Anul Nou pe vechi (in comunitatile de lipoveni, rusi haholi, ucrainieni si hutuli), sarbatori ce declanseaza psihologic asumarea si trairea unui timp sacru, magic, un rastimp in care visarea, relaxarea, frumusetea, exersarea virtutilor, dragostea si indragostirea, planurile pe termen lung – sunt permise si au efecte terapeutice; fuga de problemele prezentului este incurajata prin zile libere oficiale, iar visarea cu ochii deschisi devine o indeletnicire sociala.

Odata cu debutul iernii avem ocazia sa experimentam si sa ne bucuram de o veritabila…transa hipnotica de grup, in care plonjam avid si ludic pentru a gasi resurse, si pentru a ne detensiona incordarile.  Nici nu e de mirare ca ne simtim bine -unii dintre noi- fiind incurajati in practicarea generozitatii; empatia si inteligenta emotionala sunt dealtfel calitati ce de-abia asteapta un pretext pentru a surprinde placut. Ne luam un ragaz de odihna, entuziasmul isi drege glasul, prieteniile se leaga si se dezleaga mai hotarit, cit timp e vacanta obiectivele devin mai de clare, metodele de-a le atinge mai ingenioase, anul ce vine “trebuie” sa fie mai bun.

Nu toata lumea se simte bine insa cu acest ritual ce marcheaza psihologic debutul iernii si al cautarilor interioare. Unii se simt in mod inexplicabil tristi, singuri, neputinciosi, nefericiti.

Ce este asadar depresia sezoniera si care sunt cauzele ei?

Atit grabirea intrarii in spatiul sacru al “sarbatorilor de iarna”, (vazuta ca pressing comercial ce stimuleaza consumul si vinzarile) – cit si desprinderea de poveste si revenirea brusca din regresia de virsta indusa colectiv – (ce nu tine seama de ritmurile personale ale intrarii si ale iesirii dintr-o transa hipnotica), alterneaza contrastant realitatile psihologice, declansind parasirea unor strategii de echilibrare si recompensare personala, si indreptarea atentiei spre noi mecanisme de coping necesare problemelor actuale.

Astfel, intoarcerea din vacanta mult visata la vechile probleme de acasa, inceperea serviciului, inceperea scolii si a sesiunilor de examene, adaptarea la prezentul asa cum este el “aici si acum” ne surprind sezonier prin stari de disconfort psihologic, traite ca tristete sau melancolie, iritabilitate, refugiu in somn sau mincare, nevoie de altceva, de altfel.  Acest proces al “trezirii din visul unei nopti de iarna” nu presupune de fapt, nimic altceva decit reajustarea scenariilor personale de dezvoltare – la realitatea lui “aici si acum”, fapt care genereaza adesea un stress de adaptare concretizat prin anxietati si depresii functionale (anxietati de separare si de adaptare, anxietate anticipatorie, anxietati de performanta, dar si depresii de adaptare cu pattern sezonier).

Nu toate persoanele isi pot mobiliza eficient si repede resursele necesare renegocieirii stilului de viata obisnuit; nevoia de schimbare, odata constantata, isi solicita propriile strategii de satisfacere, iar lipsa de moment a solutiilor genereaza adesea cautari interioare dezadaptative-readaptative. Atunci cind contrastul trecut-prezent, vacanta-munca, copilarie-maturitate are ecouri deprimante si anxiogene, acestea sunt cu atit mai suparatoare daca nu este constientizat coflictul dintre proiectia in viitor a scenariilor personale pozitive si lipsa resurselor de concretizare a acestora. Fortarea revenirii cu picioarele pe pamint nu stimuleaza mai niciodata adapatarea eficienta, iar incercarea de acomodare la “crunta realitate” fara resurse si solutii noi, devine ea insasi un factor generator de distress, favorizant al depresiei sezoniere.

Depresia sezoniera este o dificultate de adaptare cu recurenta sezoniera, cu debut la inceputul primaverii-verii sau al toamnei-iernii si o remisie dupa aproximativ 2-8 saptamani. Fiind identificata si descrisa pentru prima data in 1984 de catre psihiatrul sud-african Norman E. Rosenthal si de catre colegii sai de la National Institute of Mental Health, acest tip de depresie se contureaza nozologic prin imbinarea simptomelor tipice ale depresiei cronice recurente cu cele specifice, atipice sindromului depresiv, cu prevalenta acestora din urma.

Lumina scazuta, frigul, evenimentele cu ecou emtional asociate sezonului, epidemiile specifice, singuratatea si felul in care sunt integrate acestea in psihobiografia individuala- se contituie in factori de decompensare, favorizind aparitia atit a simptomelor tipice depresiei cronice recurente (tristete, fatigabilitate, iritare, stima de sine scazuta, lentorare psiho-motorie, libido scazut, fragilitate imunitara) cit si a celor atipice (hipersomnie, dificultati de trezire dimineata, senzatii de ameteala, crestere a poftei de mincare -foamea de carbohidrati- si crestere ponderala, tendinta spre retragere sociala).

Durata depresiei sezoniere este data de timpul personal de adaptare la noile conditii ale mediului bio-psiho-social, timp cuprins intre 2 pina la 8 saptamani. Mentionam ca depresiile sezoniere sunt depresii de adaptare, functionale, aflate in afara psihopatologiei, tulburari de tip emotional generate de stressul de adaptare la scenariile bio-psiho-sociale asociate factorilor meteorologici sezonieri (lumina, temperatura, presiune atmosferica, calitatea si compozitia aerului, alti factori meteo).

Cum se trateaza depresia sezoniera?

In cazul depresiei sezoniere de iarna, cea mai practicata forma de terapie, avind ca mecanism fiziologic supresia secretiei de melatonina, este fototerapia. Terapia prin lumina consta in expunerea controlata, timp de 30-60 minute, cu ochii deschisi, la o sursa de lumina alba (nu se priveste direct sursa), “full spectrum”, cu intensitatea de 10.000 lux, expunerea la lumina albastra cu lungimea de unda de 480 nm la intensitatea de 2,500 lux sau in expunerea la lumina verde cu lungimea de unda de 500 nm si intensitatea de 350 lux.

In Constanta poti gasi ajutor specializat si in acest cabinet de psihologie; ca psiholog si psihoterapeut te pot ajuta sa depasesti depresiile sezoniere precum si efectele lor neplacute cu ajutorul sedintelor de psihoterapie de scurta durata; acestea combina hipnoza si relaxarea cu terapia centrata pe obiective si solutii, pentru a ancora efectele optimizante pe termen lung.

Tulburarea depresivă la abandonaţii instituţionalizaţi

Foarte mulţi copii par foarte trişti în diverse situaţii, precum boala unui părinte, moartea unui membru al familiei, certurile dintre părinţi, respingerea lor de către părinţi, abandonul.

Unii dintre aceşti copii plâng uşor, îşi pierd interesul şi capacitatea de concentrare. Uneori mănâncă insuficient şi dorm prost. Astfel de simptome depresive sunt frecvente în copilărie dar tulburarea depresivă este destul de rară. Rutter şi colaboratorii (1970 a) au găsit tulburarea depresivă numai la trei fete şi nici un băiat din 2000 de copii de 10-11 ani, deşi simptomele depresive erau frecvente în cadrul altor tulburări. Din 2303 copii de 14 ani, 35 aveau o tulburare depesivă (Rutter şi cola., 1976 a). Unele estimări mairecente ne duc la cifre întrucâtva mai crescute 1% din copilăria de mijloc şi 2-5% în adolescenţă.

Unii psihiatri susţin că tulburarea depresivă este frecventă în copilărie pe baza faptului că această tulburare se prezintă într-o formă mascată, cu o dispoziţie mai mult sau mai puţin depresivă, dar cu o mai mare varietate de smiptome incluzând: dureri abdominale neexplicate, cefalee, anorexie, enurezis.

Nu este lipsit de sens a susţine că în copilărie, ca şi în viaţa adultă, tulburările depresive se pot manifesta mai ales prin simptome asociate, somatice sau comportamentale. Totuşi, în copilărie, ca şi în viaţa adultă, diagnosticul de tulburare deprsivă este stabilit pea baza unor indicatori specifici, adică  atunci când există dovezi clare ale principalelor trăsături ale sindromului (Kovacs şi Beck, 1977). Dispoziţia depresivă este deosebit de importantă, deşi poate să nu fie evidentă de la nceput. Tulburarea depresivă va fi clar diferenţiată de simptomele depresive ce apar ca o componentă a tulburărilor emoţionale sau de conduită. Tulburarea bipolară nu apare înainte de pubertate.

Tulburările depresive ale copilăriei se tratează prin reducerea situaţiilor generatoare de suferinţă şi ajutarea copilului să vorbească despre problemele sale. Medicaţia antidepresivă a fost folosită pentru tratarea simptomelor depresive în copilărie, dar fără o probă clinică satijsfăcătoare până în prezent.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 15.08.2011

Epidemiologia şi Etiologia tulburărilor emoţionale şi de comportament la copiii abandonaţi

Tulburările emoţionale şi de comportament apar frecvent la copiii abandonaţi. Estimările frecvenţei sunt variabile în funcţie de criteriile diagnostice utilizate şi de alte metode folosite, dar se estimează că ratele din ţările dezvoltate sunt similare (Graham, 1986). Statistici mai limitate sugerează că ratele acestor tulburări în ţările în curs de dezvoltare sunt similare celor din ţările dezvoltate.

Frecvenţa afceţiunilor psihice variază cu vârsta. Richman (1982) a comunicat existenţa, la copiii de 3 ani, a depresiei, descrisă statistic ca o pondere de 7%, ce cuprinde probleme moderate sau severe şi de 15 % probleme uşoare.

În anii de mijloc ai copilăriei, rata tulburărilor psihice diferă în funcţie de mediu, fiind de 2 ori mai mare în mediul urban (25%) decât în mediul rural (12%) (Rutter şi colab., 1975 b).

Date despre tulburările la adolescenţi s-au obţinut printr-un studiu catamnestic de 4 ani în insula Wight (Rutter şi colab., 1976 a). La 14 ani, prevalenţa anuală a tulburărilor psihice semnificative era de 20%. Date similare au fost obţinute şi din studii efectuate în alte ţări.

Etiologie

În discutarea cauzelor tulburărilor psihice care apar la copilul abandonat, se aplică în mare măsură aceleaşi principii aplicate în etiologia tulburărilor psihice ale adultului.

Totuşi, în psihopatologia şi psihiatria copilului există mai puţin etităţi morbide şi mai multe sindroame reactive la factorii de mediu, mai ales absenţa familiei, cei din familie, şcoală, Centru de Plasament, cartier, grup de apartenenţă. În mai mare măsură decât la adulţi, determinanţii tulburărilor în copilărie sunt multipli. Aceştia sunt:

  • factori genetici
  • temperamentul
  • bolile somatice
  • cauzele de mediu, în special cele legate de familie, societate, cultură

Factorii genetici  nu par a controla în mod direct boala, ci mai degrabă predispoziţia spre a dezvolta un anumit tip de boală. Există, de asemenea influenţe ce acţiuonează prin controlul poligenic al inteligenţei şi temperamentului, deşi dovezile în acest sens sunt mai puţin puternice (McGuffin, 1987).

Temperamentul şi diferenţele individuale. Într-un studiu longitudinal realizat în New York, Thomas şi colaboratorii (1968) au descoperit că anumiţi factori temperamentali descoperiţi înaintea vârstei de 2 ani ar putea predispune la o tulburare psihică mai târziu. În primii 2 ani, o categorie de copii consideraţi “dificili” tindeau să răspundă noilor solicitări ale mediului prin retragere, adaptare lentă şi un răspuns comportamental intens. Cealaltă categorie, a copiilor “buni” răspundeau pozitiv noilor stimuli, prin adaptare bună şi răspuns comportamental blând. Acest grup era mai puţin predispus decât primul spre a face o tulburare psihică mai târziu în copilărie. Cercetătorii au presupus că aceste deosebiri temperamentale precoce sunt determinate atât genetic, cât şi prin factori de mediu. Validitatea metodelor folosite în acest studiu ca şi semnificaţia rezultatelor au fost puse sub semnul întrebării (Graham şi Stevenson, 1987).

Boala somatică poate predispune la probleme psihice în copilărie, tulburările cerebrale fiind cele mai importante. Statisticile atestă că prevalenţa problemelor psihice este de 30-40% printre copii cu afecţiuni cerebrale.Rata tulburărilor psihice la copiii cu leziuni cerebrale este corelată cu severitatea leziunii şi mai puţin cu locul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete.

Factorii de mediu (familia, societatea şi cultura). Pe măsură ce copilul progresează de la dependenţa completă faţă de aparţinători la independenţă, el are nevoie de o familie stabilă şi sigură, cu un fond de căldură emoţională, toleranţă, ajutor şi disciplină constructivă.

Separarea prelungită de părinţi, moartea acestora sau abandonul suferit de copil, au un efect profund asupra dezvoltării psihice în copilărie. Relaţiile inadecvate în familie pot avea acelaşi efect.

Bowlby (1973, 1980) a sugerat că separarea prelungită a copilului de mamă conduce mai târziu la depresie şi anxietate. S-a dovedit că variatele consecinţe ale separării au diferite evoluţii pe termen lung. Un mediu nestimulativ, aşa cum este cel al Centrelor de Plasament sau al Caselor de Corecţie, precum şi lipsa încurajării de a învăţa în prima copilărie, este asociată cu nerealizări educaţionale în anii următori. Ataşamentele reduse în prima copilărie conduc la dificultăţi în relaţiile sociale.

Factorii familiali cei mai intens asociaţi tulburărilor psihice în copilărie sunt:

  • absenţa familiei, abandonul
  • relaţiile discordante
  • boala sau personalitatea deviantă a unuia dintre părinţi
  • dimensiunea mare a familiei
  • abuzurile asupra copilului

Diagnoza etiologică şi de stare a abandonaţilor cu tulburări afective

Medicii generalişti şi psihologii ce deservesc Centrele de Plasament îşi consumă foarte mult timp sfătuidu-i pe aparţinătorii, inspectorii educaţionali sau în cazurile fericite pe părinţii naturali ai copilului abandonat, în legătură cu problemele dezvoltate de copiii lor. Însă numai o mică parte dintre cei consultaţi sunt trimişi mai departe în clinicile pediatrice sau de psihiatrie infantilă. De cele mai multe ori, practicienii generalişti îi trimit de obicei la pediatrie pe copiii cu dificultăţi de dezvoltare, cu simptome somatice de cauză probabil psihologică, ca şi pe cei ce prezintă complicaţii psihice ale unei boli somatice. Tulburările afective şi de conduită ar trebui să ajungă mai degrabă la o clinică de psihiatrie infantilă, însă dificultăţile de ordin material, sau metodologic îi transformă adesea pe aceşti copii în candidaţi siguri ai tulburărilor dispoziţionale severe.

 Prognostic

Simptomele uşoare şi problemele de comportament sau dezvoltare sunt de obicei de scurtă durată. Cu toate acestea, evoluţia simptomelor severe, care impun un diagnostic de tulburare psihică a copilăriei, este diferită, lucru care se întâmplă la 5-15% dintre copii. Aceste tulburări persistă adesea mai mulţi ani. În insula Wight (Anglia), 75% dintre copiii cu tulburări emoţionale şi de conduită diagnosticate la vârsta de 10 ani erau încă în situaţia de handicap, cauzat de aceste deficienţe, patru ani mai târziu (Rutter şi colab., 1986). Tulburările afective au luat forma nevrozei sau depresiei iar tulburările de comportament au dezvoltat personalităţi antisociale sau alcoolism.

Într-un studiu mai recent (Zeitlin 1986), Zeitlin a examinat fişele pacienţilor internaţi în acelaşi spital atât în copilărie cât şi ca adulţi. El a găsit o continuitate a tipului de sindrom, mai ales atunci când problemele iniţiale erau simptome depresive sau obsesive, ori tulburări de conduită.

Prognosticul majorităţii formelor de tulburare afectivă este favorabil. Chiar şi tulburările severe se ameliorează de obicei fără tratament şi fără simptome reziduale. Excepţii fac tulburările depresive şi tulburările obsesiv-compulsive care au mai frecvent o evoluţie nefavorabilă, simptomele persistând şi în viaţa adultă şi manifestându-se ca sindrom nevrotic sau tulburare afectivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 14.08.2011