Tulburările emoţionale şi de comportament apar frecvent la copiii abandonaţi. Estimările frecvenţei sunt variabile în funcţie de criteriile diagnostice utilizate şi de alte metode folosite, dar se estimează că ratele din ţările dezvoltate sunt similare (Graham, 1986). Statistici mai limitate sugerează că ratele acestor tulburări în ţările în curs de dezvoltare sunt similare celor din ţările dezvoltate.

Frecvenţa afceţiunilor psihice variază cu vârsta. Richman (1982) a comunicat existenţa, la copiii de 3 ani, a depresiei, descrisă statistic ca o pondere de 7%, ce cuprinde probleme moderate sau severe şi de 15 % probleme uşoare.

În anii de mijloc ai copilăriei, rata tulburărilor psihice diferă în funcţie de mediu, fiind de 2 ori mai mare în mediul urban (25%) decât în mediul rural (12%) (Rutter şi colab., 1975 b).

Date despre tulburările la adolescenţi s-au obţinut printr-un studiu catamnestic de 4 ani în insula Wight (Rutter şi colab., 1976 a). La 14 ani, prevalenţa anuală a tulburărilor psihice semnificative era de 20%. Date similare au fost obţinute şi din studii efectuate în alte ţări.

Etiologie

În discutarea cauzelor tulburărilor psihice care apar la copilul abandonat, se aplică în mare măsură aceleaşi principii aplicate în etiologia tulburărilor psihice ale adultului.

Totuşi, în psihopatologia şi psihiatria copilului există mai puţin etităţi morbide şi mai multe sindroame reactive la factorii de mediu, mai ales absenţa familiei, cei din familie, şcoală, Centru de Plasament, cartier, grup de apartenenţă. În mai mare măsură decât la adulţi, determinanţii tulburărilor în copilărie sunt multipli. Aceştia sunt:

• factori genetici
• temperamentul
• bolile somatice
• cauzele de mediu, în special cele legate de familie, societate, cultură

Factorii genetici  nu par a controla în mod direct boala, ci mai degrabă predispoziţia spre a dezvolta un anumit tip de boală. Există, de asemenea influenţe ce acţiuonează prin controlul poligenic al inteligenţei şi temperamentului, deşi dovezile în acest sens sunt mai puţin puternice (McGuffin, 1987).

Temperamentul şi diferenţele individuale. Într-un studiu longitudinal realizat în New York, Thomas şi colaboratorii (1968) au descoperit că anumiţi factori temperamentali descoperiţi înaintea vârstei de 2 ani ar putea predispune la o tulburare psihică mai târziu. În primii 2 ani, o categorie de copii consideraţi “dificili” tindeau să răspundă noilor solicitări ale mediului prin retragere, adaptare lentă şi un răspuns comportamental intens. Cealaltă categorie, a copiilor “buni” răspundeau pozitiv noilor stimuli, prin adaptare bună şi răspuns comportamental blând. Acest grup era mai puţin predispus decât primul spre a face o tulburare psihică mai târziu în copilărie. Cercetătorii au presupus că aceste deosebiri temperamentale precoce sunt determinate atât genetic, cât şi prin factori de mediu. Validitatea metodelor folosite în acest studiu ca şi semnificaţia rezultatelor au fost puse sub semnul întrebării (Graham şi Stevenson, 1987).

Boala somatică poate predispune la probleme psihice în copilărie, tulburările cerebrale fiind cele mai importante. Statisticile atestă că prevalenţa problemelor psihice este de 30-40% printre copii cu afecţiuni cerebrale.Rata tulburărilor psihice la copiii cu leziuni cerebrale este corelată cu severitatea leziunii şi mai puţin cu locul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete.

Factorii de mediu (familia, societatea şi cultura). Pe măsură ce copilul progresează de la dependenţa completă faţă de aparţinători la independenţă, el are nevoie de o familie stabilă şi sigură, cu un fond de căldură emoţională, toleranţă, ajutor şi disciplină constructivă.

Separarea prelungită de părinţi, moartea acestora sau abandonul suferit de copil, au un efect profund asupra dezvoltării psihice în copilărie. Relaţiile inadecvate în familie pot avea acelaşi efect.

Bowlby (1973, 1980) a sugerat că separarea prelungită a copilului de mamă conduce mai târziu la depresie şi anxietate. S-a dovedit că variatele consecinţe ale separării au diferite evoluţii pe termen lung. Un mediu nestimulativ, aşa cum este cel al Centrelor de Plasament sau al Caselor de Corecţie, precum şi lipsa încurajării de a învăţa în prima copilărie, este asociată cu nerealizări educaţionale în anii următori. Ataşamentele reduse în prima copilărie conduc la dificultăţi în relaţiile sociale.

Factorii familiali cei mai intens asociaţi tulburărilor psihice în copilărie sunt:

• absenţa familiei, abandonul
• relaţiile discordante
• boala sau personalitatea deviantă a unuia dintre părinţi
• dimensiunea mare a familiei
• abuzurile asupra copilului

Diagnoza etiologică şi de stare a abandonaţilor cu tulburări afective

Medicii generalişti şi psihologii ce deservesc Centrele de Plasament îşi consumă foarte mult timp sfătuidu-i pe aparţinătorii, inspectorii educaţionali sau în cazurile fericite pe părinţii naturali ai copilului abandonat, în legătură cu problemele dezvoltate de copiii lor. Însă numai o mică parte dintre cei consultaţi sunt trimişi mai departe în clinicile pediatrice sau de psihiatrie infantilă. De cele mai multe ori, practicienii generalişti îi trimit de obicei la pediatrie pe copiii cu dificultăţi de dezvoltare, cu simptome somatice de cauză probabil psihologică, ca şi pe cei ce prezintă complicaţii psihice ale unei boli somatice. Tulburările afective şi de conduită ar trebui să ajungă mai degrabă la o clinică de psihiatrie infantilă, însă dificultăţile de ordin material, sau metodologic îi transformă adesea pe aceşti copii în candidaţi siguri ai tulburărilor dispoziţionale severe.

 Prognostic

Simptomele uşoare şi problemele de comportament sau dezvoltare sunt de obicei de scurtă durată. Cu toate acestea, evoluţia simptomelor severe, care impun un diagnostic de tulburare psihică a copilăriei, este diferită, lucru care se întâmplă la 5-15% dintre copii. Aceste tulburări persistă adesea mai mulţi ani. În insula Wight (Anglia), 75% dintre copiii cu tulburări emoţionale şi de conduită diagnosticate la vârsta de 10 ani erau încă în situaţia de handicap, cauzat de aceste deficienţe, patru ani mai târziu (Rutter şi colab., 1986). Tulburările afective au luat forma nevrozei sau depresiei iar tulburările de comportament au dezvoltat personalităţi antisociale sau alcoolism.

Într-un studiu mai recent (Zeitlin 1986), Zeitlin a examinat fişele pacienţilor internaţi în acelaşi spital atât în copilărie cât şi ca adulţi. El a găsit o continuitate a tipului de sindrom, mai ales atunci când problemele iniţiale erau simptome depresive sau obsesive, ori tulburări de conduită.

Prognosticul majorităţii formelor de tulburare afectivă este favorabil. Chiar şi tulburările severe se ameliorează de obicei fără tratament şi fără simptome reziduale. Excepţii fac tulburările depresive şi tulburările obsesiv-compulsive care au mai frecvent o evoluţie nefavorabilă, simptomele persistând şi în viaţa adultă şi manifestându-se ca sindrom nevrotic sau tulburare afectivă.

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 14.08.2011