Tag Archives: adaptare

Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada preşcolară

Posted on by

Este foarte cunoscut faptul că traiul în familie şi integrarea în colectivitatea preşcolară determină complicarea reacţiilor afective după cum absenţa familiei şi traiul în centrele de plasament a copiilor abandonaţi duc la întârzieri notabile ale dezvoltării afective, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în colectivitatea respectivă are loc deplasarea atenţiei spre un alt copil apărut între timp.

În conduita copilului de vârstă şcolară mică persistă încă modalităţi de comportament nediferenţiate, în care sunt implicate stări afective difuze.

Imitaţia reacţiilor adultului joacă un rol important în constituirea unei stări afective noi. Procesul adaptării la colectivitate a copilului abandonat este destul de dificilă. Există copii foarte mobili, care se adaptează repede şi bine, alţii se adaptează mai greu, plâng, refuză programul, o altă parte dintre ei se adaptează aparent, rămânând tot timpul în alertă. Treptat, se produc transferuri de afecţiune faţă de educatori, care devin părinţi ocazionali. În aceste condiţii conduita se modifică mult, dispoziţiile devin mai persistente, emoţiile mai profunde.

Apar stări emotive noi, cum ar fi starea de vinovăţie, la 3 ani, de mândrie, la 4 ani, de pudoare, stare exprimată prin eritemul de pudoare, momente de suportare de refuz, 3-4 ani, de criză de prestigiu, la 6 ani, ori cele denumite “sindrom al bomboanei amare”, la 5-6 ani (Zaporojeţ).Atingând niveluri noi de dezvoltare, planul afectiv se caracterizează prin apariţia sentimentelor, ceea ce constituie un indiciu pentru dezvoltarea conştiinţei morale a copilului.

Emoţiile şi sentimentele estetice sunt exprimate pe măsură ce gustul estetic al copilului se dezvolită.Preşcolarul nu exprimă judecăţi estetice variate şi nuanţate, el apreciind ceva că fiind frumos sau urât, neposedând încă o scară de valori nuanţată.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale, se dezvoltă în legătură cu cerinţele de cunoaştere şi de observaţie a mediului ambiant.

Emoţiile şi sentimentele social-morale se constituie pe măsura dezvoltării sociabilităţii şi a generalizării sentimentelor de ataşament, dragoste, simpatie, admiraţie.

Instabilitatea emotivă la copii preşcolari este încă evidentă; afectivitatea rămâne vie, netemperată, mai ales între 3 şi 5 ani. În intimitatea dezvoltării bazelor personalităţii, complicarea activităţii şi cunoştinţelor acţionează asupra stărilor afective mai simple, determinate direct de situaţiile de adaptare, imprimându-le acestora un anumit colorit emoţional. Cerinţele adulţilor, aprecierea lor, creează planul unei contradicţii între stările afective mai primitive, explozive (anumite dorinţe, păreri, etc) şi dorinţa copilului de a răspunde normelor de conduită formulate de adult, pe care preşcolarul îl iubeşte şi îl valorizează, dorind să-i facă pe plac. Numeroasele contradicţii generate de numeroasele situaţii de zi cu zi la care trebuie să se adapteze copilul abandonat, nuanţează şi dezvoltă într-un fel specific conştiinţa de sine a acestuia, expresivitatea ei, creînd situaţii particulare contradicţiei fundamentale specifice acestei vârste, şi care constituie motorul dezvoltării afective a copilului. Ritmul şi frecvenţa succesiunii lor generează situaţii ambigue, cu dominante ale  sentimentului  de vinovăţie, expresivitatea copilului caracterizându-se şi ea tot prin ambiguitate, prin ocolire, indicator al faptului că preşcolarul adoptă conduite de evitare mai complexe, negativism, egoism, lipsa de sensibilitate şi atenţie în interrelaţionarea cu mediul.

Normalitatea, ca adaptare la anormal – factor actual al apariţiei şi dezvoltării depresiei

Posted on by

Atât în plan individual cât şi la nivelul reprezentărilor sociale funcţionează modele pe care adesea le identificăm cu însăşi normalitatea, datorită obişnuinţei de a le întâlni mai des sau din tendinţa de a ne apăra de tot ce ne “sare în ochi” şi “sparge tiparele”. Aceste modele mai des valorizate social constau în complexe structurate de reprezentări şi atitudini la care se raportează toate fenomenele familiare de prejudecăţi sociale sau rasiale, de stereotipuri şi credinţe. Trăsătura lor comună rezidă în faptul că exprimă o reprezentare socială pe care indivizii şi grupurile şi-o formează în scopul de a acţiona şi de a comunica. Asemenea modele sunt, evident, cele care fasonează acea realitate pe jumătate fizică, pe jumătate imaginară care este normalitatea.

La antipodul normalităţii, se află conceptul de “anormalitate” regăsit în psihologie, sociologie, filosofie prin sintagme ce au suferit de-a lungul timpului diverse mutaţii semantice: “persoană anormală”, persoană deviantă, persoană exclusă, persoană cu maladii cronice, infirm, persoană cu deficienţe, persoană cu incapacitate, persoană cu handicap. Sintagma “persoană în dificultate” este astăzi din ce în ce mai folosită faţă de termenul “handicapat”, pentru desemnarea unei persoane considerată “anormală”. Criteriul acestor deplasări de accent este generalizarea, prin faptul că sfera conceptului de “persoană în dificultate” include toate categoriile de persoane care au acces la sistemele de protecţie şi asistenţă socială, incluzând categoria şomerilor, săracilor, pensionarilor, această sintagmă având totodată şi conotaţii mai puţin depreciative.

Normalitatea şi anormalitatea, surprinse ca poli ai unui continuum existenţial sunt determinate pe criterii statistice; majoritatea absolută coincide cu normalitatea iar minorităţile extremelor gaussiene descriu anormalitatea. Aşadar, în termeni statistici, coincidenţa cu normele, cu ceea ce este comun, reprezintă normalitatea.

Interpretarea anormalităţii ca abatere de la media statistică ţine cont şi de principiile logicii; dacă majoritatea unei populaţii este alcătuită din actori mai puţin cunoscuţi, nu înseamnă că restul populaţiei de actori celebri reprezintă anormalitatea! Normalitatea este interpretată ca stare ideală de conformitate la conceptul definitoriu (optimum funcţional).

Din perspectiva filosofiei, conceptul de normalitate îmbracă forme diferite. În “Vocabulaire technique et critique de la philosophie” filosoful André Lalande, creatorul distincţiei dintre “raţiunea constituită” (mode, principii ale gândirii şi acţiunii în general admise ce variază odată cu epocile) şi “raţiunea constituantă” (model, judecată de valoare care nu se schimbă şi care determină calitatea morală, câştigul evoluţiilor dintr-o epocă dată) nuanţează termenul, definind starea obişnuită ca “majoritate medie” sau realitate, iar “corespondenţa cu norma” drept “ceea ce ar trebui să fie”, sau ideal.

Hegel a definit normalitatea că fiind “corespondentul dintre conceptul şi realitatea unor entităţi oarecare”, iar Heidegger drept coincidenţa dintre “condiţia de posibilitate” şi “condiţia de realitate” a unei persoane.

În psihiatrie, conceptul de normalitate circumscrie starea generală de sănătate, iar anormalitatea coincide cu procesul patologic, starea de devianţă, boala.

Daniel Lagache (“L’unité de la psychologie clinique”, Sorbona, 1949), sintetizând datele lui Henry A.Murray şi Karl-Eduard von Hartman, defineşte normalitatea psihică prin următoarele trăsături:

* capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce la un nivel satisfăcător pentru trăirile individuale
* capacitatea de a organiza un proiect de viaţă şi existenţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii trebuinţelor vitale.
* proiectarea scopurilor imediate şi a finalităţilor mai îndepărtate
* capacitatea de sincronizare a aspiraţiilor individuale cu cele de grup
* capacitatea de a adera echilibrat la tendinţele conservatoare şi la cele novatoare ale societăţii

Constantin Enăchescu identifică drept comportamente anormale:

* criza psihotică de dezvoltare sau de involuţie (pubertate, adolescenţă, climacterium, andropauză)
* comportamentul de tip carenţial (frustrare afectivă, carenţe educaţiunale, disfuncţionalităţi intrafamiliale şi în mediul de viaţă) care creează dificultăţi adaptative
* comportamentul sociopatic constând în conduite delictuale agresive, în toxicomanie sau în conduite de furie, cu caracter recurent sau episodic
* comportamentul de tip patologic, parţial sau ireversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variate (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

Pentru evaluarea stării de normalitate a unei persoane, conceptul de normalitate trebuie raportat nu numai la nivelul individului ci şi la contextul social al relaţiilor şi interdependenţelor fizico-biologice, psihice şi sociale ale acestuia, la modul în care persoana este mai mult sau mai puţin adaptată şi integrată.

Fenomenul inadaptării este tot o formă de anormalitate, mai ales în cazul şcolarilor care au diferite deficienţe, deoarece dificultăţile generate de aceste deficienţe devin manifeste, fiind dublate şi de dificultăţile de adaptare la mediul şi exigenţele şcolare. Sondajele UNESCO atestă la nivelul anului 2010 o creştere alarmantă a numărului persoanelor care prezintă diferite forme de inadaptare. Conform acestor sondaje, mai mult de 1/3 din numărul şcolarilor, la nivel mondial, prezintă forme de inadaptare.

Sunt considerate inadaptate persoanele care:

* fiind afectate de anomalii, deficienţe, incapacităţi sau defecte de caracter se află în conflict cu cerinţele şi exigenţele mediului
* fiind normale din punct de vedere intelectual şi psihic suferă de pe urma unui mediu inadecvat nevoilor lor afective, corporale, intelectuale, spirituale.
* având deficienţe constitutive sau dobândite, trăiesc într-un mediu inadecvat pentru corectarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor.

Reiese, aşa cum relevă, de altfel şi R.Laffon, că inadaptarea este o formă de anormalitate, o formă manifestă de handicap, un fenomen bio-psiho-social, multifactorial şi cu o diversitate de manifestări, din care una este prevalentă. Este şi cazul tuturor tipurilor de deficienţe.

Normalitatea văzută ca adaptare este locul comun al celor mai spectaculoase confuzii în psihopatologie.

La nivelul simţului comun, însuşi conceptul de normalitate psihologică are de suferit modificări de substanţă, dacă principiile logicii nu mai sunt respectate, sănătatea mintală nefiind rezultanta sumei regăsirii unor definitori ai săi în majoritatea unui grup, ci raportarea, menţinerea sau redobîndirea unui optimum funcţional personal şi interpersonal, norma fiind privită axial ca o stare ideală de sănătate. Cu alte cuvinte, normalitatea psihică se stabileşte prin raportarea la normă, nu la majoritatea statistică în care sănătatea psihică se regăseşte în diferite proporţii.

Normalitatea văzută ca adaptare la consecinţele psihopatologice pe care astăzi mediul social şi politic le impune, legitimîndu-le speculativ drept modele normative, acel “a fi în rînd cu lumea” este rezultatul confuziei dintre normă (optimum funcţional sau conformitate cu conceptul definitoriu) şi majoritatea statistică, confuzie care le permite liderilor de opinie să redefinească axa normalităţii, sau norma. Astfel, normalitatea ca anormalitate devine posibilă. Normalitatea văzută ca adaptare la anormalitatea psihică subliniază de facto atît faptul că majoritatea statistică nu poate coincide cu normalitatea psihologică, cît şi faptul că privită ca optimum funcţional personal şi interpersonal, orice grup social, incluzînd aici şi societatea românească se află într-un proces de destructurare. La data la care fac această observaţie, normalitatea, acest concept cu semantica multistratificată, devine contraintuitivă, generînd stări confuzionale şi depresive.

Eduard Rosentzveig, 22.01.2011