Fiind o formă de manifetare nevrotică a conflictelor ce anunţă şi definesc criza maritală, violenţa familială întregeşte, alături de nevroza conjugală, polimorfismul manifestărilor disensuale ce stau la baza disoluţiei cuplului marital. Acest tip de compartament agresiv este învăţat, fiind un intrument coercitiv de corecţie, avînd aşadar un scop, un caracter direct-activ şi urmări traumatizante. Specificitatea violenţei casnice reiese din contextul generant-mediul familial-şi din faptul că atît agresorul cît şi victimele acestuia aparţin familiei. Ţintele violenţei sunt de obiecei cei mai slabi membri ai familiei, cei care intră accidental sau participativ în rolul de victimă; copii, femei, şi foarte adesea bărbaţi.

Violenţa casnică îmbracă forme diverse, agresaţii putînd deveni agresori la rîndul lor, acest polimorfism nevrotic fiind dat de modul în care se schimbă polii agresivităţii conjugale; pot avea loc treceri de la forme monopolare la forme  multipolare şi contagioase de violenţă, în funcţie de modelul de referinţă al familiei şi de vulnerabilitatea ei la nevrozare.

Se observă o frecvenţă mai crescută a violenţei în cazul victimelor care devin în mod defensiv-agresor dar o frecvenţă mai scăzută a gravităţii violenţei de răspuns în acest caz, spre deosebire de victimele care  îşi asumă o perioadă acest rol, dar a căror violenţă de răspuns la agresiune se manifestă mai grav.

Violenţa culturală sau războiul status-rolurilor

Dacă modelul de referinţă al familiei este modelul tradiţional, structurat în jurul arhetipului patern, al bărbatului, soţ şi tată care este capul familiei, structura status-rolurilor din familie este una ierarhică de subordonare, acestea fiind legitimate cultural, prin raportarea la un sistem de valori ancestral, moştenit din bătrîni şi transmis copiilor, menit a asigura stabilitatea familiei şi un nivel de funcţionalitate optim.

Bărbatul este autoritar, cu atitudine dictatorială, soţ şi tată, aflat într-un raport ierarhic superior şi dominant faţă de ceilalţi membri ai familiei. Bărbatul este şeful, el are drepturi asupra celorlalţi membri ai familiei sale.

Femeia este submisivă, supusă bărbatului său, soţie şi mamă, aflată într-un raport ierarhic secund, dominant faţă de copiii săi, şi împreună cu aceştia avînd statutul de supuşi care  datorează ascultare bărbatului.

Copiii sunt supuşi mamei şi împreună cu mama, tatălui, dar cuvîntul tatălui are întîietate. Ei ocupă ultima poziţie în ierarhia familială, pînă în momentul în care cresc şi îşi întemeiază propria familie. Statutul privilegiat îl ocupă întîiul născut de sex masculin, cel care devine capul familiei la delegarea tatălui sau după dispariţia acestuia. Fraţii şi surorile mai mici sunt datoare a-i da ascultare.

Abaterea de la datoria de ascultare este un act de împotrivire care trebuie pedepsit.

Violenţa nu apare întîmplător şi discreţionar în familia tradiţională românească, fiind un comportament circumstanţial, pentru cazuri excepţionale, coercitiv, cu funcţii reglatorii, de îndreptare, în situaţiile în care:

a.)-apare nesupunerea faţă de şeful familiei

b.)-apare o competiţie şi concurenţă între membrii cuplului, fapt ce duce la confuzia status-rolurilor şi la apariţia nevrozei conjugale

Emanciparea feminină şi mişcările feministe descriu o astfel de situaţie. Atacînd arhetipul patern prin contaminări culturale şi creînd subculturi agresive, feminismul produce o confuzare a status-rolurilor în familiile româneşti care păstrează tradiţiile. Această confuzare a status-rolurilor conduce implicit la apariţia şi creşterea violenţei în aceste familii, producînd totodată fenomene de rezistenţă şi compensare.

Violenţa din familiile româneşti este în acest caz o reacţie nevrotică de apărare faţă de acele modele familiale exterioare tradiţiilor culturale şi religioase de referinţă, considerate imorale, nefireşti şi anomice, aceasta avînd un rol de restaurare a echilibrului dar şi efecte traumatizante indezirabile.