Tag Archives: violenta

Consecinţe ale renunţării la modelul tradiţional de familie

Posted on by

Dacă subminarea modelelor familiale tradiţionale poate trece cu exces de naivitate drept o nefericită influenţă a subculturilor de împrumut asupra culturii tradiţionale, contaminare cu efecte observabile asupra “relaxării” moravurilor şi a inversării valorilor, acceptarea acestor influenţe ca model de referinţă la nivelul propriului cuplu marital reprezintă un mod consimţit de autosabotare şi nevrozare a dinamicii familiei, mergînd pînă la consecinţele dispariţiei acesteia.

Alături de reforma educaţiei, reforma sexuală a “eliberat” individul de sub “constrîngerea” valorilor culturale şi spiritual religioase, modelele sănătoase fiind înlocuite cu antimodele aşa zis libere şi necoercitive. Relaţiile deschise, definite printr-o deschidere spre public a intimităţii erotico-sexuale a cuplului, sunt consecinţa exersării unor tehnici persuasive şi de manipulare perfecţionate “in situ”, la nivel social, prin intermediul subculturilor de propagandă; inducerea regresiei psihologice “la vîrsta de aur a copilăriei”, prin intermediul sugestiilor,  în vederea menţinerii imaturităţii emoţional-afective necesare strecurării unor cerinţe; inducţia sugestivă negativă, axată pe modul de învăţare al adulţilor, cumulativ şi secvenţial, de tipul ştirilor de la ora 5- care permite fragilizarea şi destabilizarea emoţională, a cărei reechilibrare este orientată duplicitar,  carenţele educaţionale menţinute prin continua reformă a sistemului educaţional, toate acestea permit inducerea unui fals conflict oedipian nerezolvat, a cărui rezolvare pusă la îndemînă o constituie invitaţia la deschidere, la descătuşarea sexuală, la consum, la destructurare şi distrugerea familiei, a valorilor şi societăţii în fundamentele ei.

O consecinţă a acetei eliberări moral-sexuale este actuala criză morală şi socială care generează efecte deplorabile în toate substructurile cu rol de securizare ale societăţii, începînd cu economia şi terminînd cu familia.

Terminologia dezinhibării îşi trădează însă intenţiile, fiind uşor de recunoscut prin modul arbitrar în care sunt reatribuite semnificaţii unor concepte axiomatice ale condiţiei umane. Libertinajul sexual este numit libertate sexuală, devianţa sexuală este numită fortat normalitate, des-civilizarea  civilizare, falimentarea re-lansare, antipedagogia pedagogie, chiulul organizat-muncă.

Deplasarea de la sexualitatea de cuplu la sexualitatea deschisă, de la intimitate la orgie, de la discreţie la dezinhibarea patologică, de la erotism la desensibilizarea erotică, de la fidelitate la vagabondajul sexual tinde să ridiculizeze latura afectiv-sentimentala a iubirii dintre parteneri, a stimei autentice si a respectului reciproc, conducind catre nevrozarea cuplului si adincirea partenerilor in crize existentiale precursoare fenomenologiei psihopatologice.

Conduitele sexuale care în cadrul familiei tradiţionale sunt normate de valorile morale şi religioase degenerează, în cazul relaţiilor deschise, în comportamente de tip nediferenţiat, sub imperiul instictelor, concurînd şi depăşind degenerescent zoosfera, prin lipsa de pudoare, violenţă sexuală şi  perversiuni.

Sursa acestor mentalităţi “de deschidere”, cultivate şi promovate cu mare risipă de timp şi bani este manipularea, sau dirijarea unor comportamente spre acele direcţii unde ar apărea în mod firesc rezistenţe, sub forma reacţiilor individuale de apărare. Fiind surse de educaţie sexuală, mass-media şi multi-media au devenit pieţe ale provocatorului, care se lansează şi se menţin în atenţie prin generarea unor tensiuni erotico-sexuale cu efecte negative în atitudinile, valorile, conduitele sexuale ale publicului. Organizate în antimodele intens valorizate publicitar, acestea sunt cel mai repede asimilate de copii şi de cuplurile tinere, care le preiau, introiectîndu-le. Înghiţite pe nemestecate aceste antimodele creează conflicte între modelele de referinţă ale membrilor familiei, favorizînd confuzia de status-rol şi instalarea nevrozei conjugale.

Consumul de droguri, violenţa, prostituţia, delincvenţa, dezinteresul pentru muncă, pornografia şi pornosofia, şi în final pierderea sensului vieţii sunt cîteva din consecinţele renunţării la valorile ce fundamentează modelul tradiţional al familiei. Asumarea unor modele familiale şi de viaţă decadente, odată cu noua “eliberare” sexuală, se concretizează astăzi prin sălbăticirea civilizaţiei şi destructurarea ei.

Fiind una dintre cele mai importante axe valorice ale societăţii, modelul de cuplu tradiţional este spaţiul unde cei doi iubiţi, soţ şi soţie  învaţă şi transmit copiilor demnitatea umană, dragostea pentru aproape, credinţa in Dumnezeu, compasiunea, mila. Odată cu renunţarea la acest model funcţional şi echilibrat de raportare familială, românii renunţă la propria lor existenţă.

Violenţa în familia românească (II)

Posted on by

Fiind o formă de manifetare nevrotică a conflictelor ce anunţă şi definesc criza maritală, violenţa familială întregeşte, alături de nevroza conjugală, polimorfismul manifestărilor disensuale ce stau la baza disoluţiei cuplului marital. Acest tip de compartament agresiv este învăţat, fiind un intrument coercitiv de corecţie, avînd aşadar un scop, un caracter direct-activ şi urmări traumatizante. Specificitatea violenţei casnice reiese din contextul generant-mediul familial-şi din faptul că atît agresorul cît şi victimele acestuia aparţin familiei. Ţintele violenţei sunt de obiecei cei mai slabi membri ai familiei, cei care intră accidental sau participativ în rolul de victimă; copii, femei, şi foarte adesea bărbaţi.

Violenţa casnică îmbracă forme diverse, agresaţii putînd deveni agresori la rîndul lor, acest polimorfism nevrotic fiind dat de modul în care se schimbă polii agresivităţii conjugale; pot avea loc treceri de la forme monopolare la forme  multipolare şi contagioase de violenţă, în funcţie de modelul de referinţă al familiei şi de vulnerabilitatea ei la nevrozare.

Se observă o frecvenţă mai crescută a violenţei în cazul victimelor care devin în mod defensiv-agresor dar o frecvenţă mai scăzută a gravităţii violenţei de răspuns în acest caz, spre deosebire de victimele care  îşi asumă o perioadă acest rol, dar a căror violenţă de răspuns la agresiune se manifestă mai grav.

Violenţa culturală sau războiul status-rolurilor

Dacă modelul de referinţă al familiei este modelul tradiţional, structurat în jurul arhetipului patern, al bărbatului, soţ şi tată care este capul familiei, structura status-rolurilor din familie este una ierarhică de subordonare, acestea fiind legitimate cultural, prin raportarea la un sistem de valori ancestral, moştenit din bătrîni şi transmis copiilor, menit a asigura stabilitatea familiei şi un nivel de funcţionalitate optim.

Bărbatul este autoritar, cu atitudine dictatorială, soţ şi tată, aflat într-un raport ierarhic superior şi dominant faţă de ceilalţi membri ai familiei. Bărbatul este şeful, el are drepturi asupra celorlalţi membri ai familiei sale.

Femeia este submisivă, supusă bărbatului său, soţie şi mamă, aflată într-un raport ierarhic secund, dominant faţă de copiii săi, şi împreună cu aceştia avînd statutul de supuşi care  datorează ascultare bărbatului.

Copiii sunt supuşi mamei şi împreună cu mama, tatălui, dar cuvîntul tatălui are întîietate. Ei ocupă ultima poziţie în ierarhia familială, pînă în momentul în care cresc şi îşi întemeiază propria familie. Statutul privilegiat îl ocupă întîiul născut de sex masculin, cel care devine capul familiei la delegarea tatălui sau după dispariţia acestuia. Fraţii şi surorile mai mici sunt datoare a-i da ascultare.

Abaterea de la datoria de ascultare este un act de împotrivire care trebuie pedepsit.

Violenţa nu apare întîmplător şi discreţionar în familia tradiţională românească, fiind un comportament circumstanţial, pentru cazuri excepţionale, coercitiv, cu funcţii reglatorii, de îndreptare, în situaţiile în care:

a.)-apare nesupunerea faţă de şeful familiei

b.)-apare o competiţie şi concurenţă între membrii cuplului, fapt ce duce la confuzia status-rolurilor şi la apariţia nevrozei conjugale

Emanciparea feminină şi mişcările feministe descriu o astfel de situaţie. Atacînd arhetipul patern prin contaminări culturale şi creînd subculturi agresive, feminismul produce o confuzare a status-rolurilor în familiile româneşti care păstrează tradiţiile. Această confuzare a status-rolurilor conduce implicit la apariţia şi creşterea violenţei în aceste familii, producînd totodată fenomene de rezistenţă şi compensare.

Violenţa din familiile româneşti este în acest caz o reacţie nevrotică de apărare faţă de acele modele familiale exterioare tradiţiilor culturale şi religioase de referinţă, considerate imorale, nefireşti şi anomice, aceasta avînd un rol de restaurare a echilibrului dar şi efecte traumatizante indezirabile.

Violenţa în familia românească (I)

Posted on by

Cel mai adesea conflictele maritale soldate cu violenţă sunt expresia unor conflicte interne nerezolvate ale membrilor cuplului marital, care se exteriorizează contondent, cu urmări traumatizante de lungă durată asupra întregii familii şi în special asupra copiilor, care devin, din postura de agresaţi, simptomul nevrozei familiale.

Indiferent de tipul modelului familial adoptat-tradiţional sau deschis, violenţa este premergătoare divorţului-în cazurile în care membrii grupului marital au instincte de conservare active şi observă la timp capcana identificării cu agresorul, pe care o diferenţiază de iertarea creştinească.

Fiind practic o formă de comunicare intrafamilială a statutului, rolului, şi ierarhiei-mai exact o formă de revendicare şi de restaurare extremă a ierarhiei intrafamiliale tradiţionale -în cazurile în care  agresorul este bărbatul, sau capul familiei, violenţa conjugală este cel mai acut indicator de nevrozare a comunicării şi relaţionării dintre membrii cuplului marital.

Familia românească a suferit schimbări de statut, structură şi dinamică în ultimii 20 de ani, trecerea de la familia tradiţională la familia modernă, deschisă, instabilă şi nevrotică- făcîndu-se lent, odată cu frustrarea continuă a nevoilor bazale-individuale şi cu perceperea tendinţei de permanentizare a dezechilibrelor sociale.

Insecurizarea socială percepută afectează dinamica firească a nevoilor individuale realizabile în cuplu, rezultînd o continuă blocare a dezvoltării partenerilor la nivelul trebuinţelor bazale. Acestea devin valori personale interiorizate prin însăşi latenţa lor, prin timpul alocat şi contiuna menţinere în atenţie, valori care înlocuiesc treptat valorile tradiţionale ce fundamentau stabilitatea relaţiilor de lungă durată. Dealtfel această instabilitate socio-economică percepută şi introiectată a adăugat în ultimii ani un plus de cinism şi de ridicol afirmaţiei pe care o aud cuplurile tinere în faţa ofiţerului de Stare Civilă: “Statul Român protejează famlia şi drepturile ei”.

Violenţa în cadrul familial nu este doar expresia nevrozării sau a îmbolnăvirii relaţiei de cuplu, dar şi un  indicator al rezistenţei faţă de toleranţa pretinsă a comportamentelor tabu, specifice relaţiilor deschise, de factură modernă, pe care modele volante, de consum,  încearcă să le impună ca alternativă la valorile familiei tradiţionale. Astfel, toleranţa este văzută ca indiferenţă şi neimplicare critică în faţa imoralităţii şi devianţei, menită a înlocui îngăduinţa (care presupune implicare şi discernămînt moral în expectativă)  iar deschiderea- ca acceptare a pervertirii modului tradiţional-sănătos de relaţionare în cuplul marital, axat pe moralitate, afectivitate, fidelitate, încredere şi suport.

Neinteriorizarea acestor “valori” moderne reprezintă tocmai rezistenţa prin mentalităţi (valori, credinţe, sentimente superioare modelate cultural) a modelului familiei tradiţionale, care îşi recîştigă poziţia violent, cu agresivitate atunci cînd conflictul interiorizat dintre tradiţional şi modern sau dintre modelele de referinţă ale partenerilor, generează nevroza maritală.

Violenţa capătă la nivel simbolic semnificaţia de pedeapsă corecţională, comportament extrem ce apare ca un fenomen pervers al tendineţelor sociale de remodelare forţată a modelului familial tradiţional.

Violenţa este o practică fragilizantă a relaţiilor familiale româneşti, care continuă să îşi altereze semnificaţia cultural-simbolică originară. Incapacitatea ieşirii dintr-un impas, tensiune sau conflict, conflictele personale sau preluate, sunt tot la fel de bine factori ce alimentează şi declanşează astăzi violenţa în cuplu, fapt ce atrage după sine disoluţia cuplului.

Alături de violenţa culturală, ca model de status-rol ce sancţionează abaterile prin pedepse ce presupun violenţă, putem enumera următoarele tipuri de violenţă întîlnită la nivelul familiei româneşti:

  • violenţa structurală-caracteristică personalităţilor agresiv impulsive, psihopaţilor, personalităţilor epileptoide agresive
  • violenţa patologică-specifică pacienţilor psihiatrici
  • violenţele ocazionale-întîlnite la alcoolici, toxicomani, decompensaţi
  • violenţa nevrotică-manifestată gradual şi apărută în urma conflictelor dintre partenerii de cuplu, unde violenţa este o consecinţă a nevrozei conjugale.