Greşeala definitivă

Să ceri iertare presupune să îţi recunoşti greşeala în relaţia ta cu celălalt.

“De ce să o recunoşti cînd poţi atrage atenţia tocmai prin greşelile tale, devenind vizibil  şi <<la modă>> astfel?”

Pentru că neiertarea unei greşeli orientează spre tine cel puţin acelaşi tratament, greşeala devenind teologic spus, păcat, o existenţă sub semnul greşelii – adică cel mai sigur mod de a deveni invizibil mai întîi pentru alţii, apoi pentru sine, într-un joc de-a reprimarea jucat cu propria conştiinţă. Păcatul atrage după sine moartea, dar moartea nu înseamnă numai constatarea unei absenţe.

Să îţi recunoşti greşelile presupune mai întîi o preocupare pentru propria ta igienă mintală. Înseamnă că vrei să rămîi sănătos spiritual şi fizic. Le poţi vedea atunci cînd îţi priveşti onest faptele, cînd atenţia ta se orientează dinspre relaţie spre tine, dinspre felul altora de a te privi spre felul tău de a te privi. Doar fiind atent la reflexii poţi să înţelegi cum te văd alţii;…“Cine ţi-a spus că eşti gol ?” îl întreaba Dumnezeu pe Adam, ascuns pe sub copacii Edenului. Sentimentul de vinovăţie prin care conştiinţa ta iţi semnalizează o problemă este prima invitaţie la confruntarea comportamentului cu reflexia lui, la judecată. Vinovăţia este primul sentiment care te orientează spre un etalon moral reglator, care îţi arată la ce te raportezi cînd faci ce faci, pentru a vedea unde apare greşeala şi unde apare deformarea; îţi aparţine greşeala sau eşti învinuit degeaba? Te auto-învinuieşti justificat sau nejustificat? Să admiţi cum, cînd şi cui i-ai greşit, să înţelegi, să observi consecinţele greşelii tale şi să iniţiezi o restaurare, înseamnă nimic altceva decît să fii religios, adică să îţi menţii raportarea la Dumnezeu.

Evitînd neplăcerea acestei confruntări de conştiinţă, conştientizarea propriei vinovăţii – nu anestezierea ei, nici măcar nu poţi îndrepta spre tine iertarea celuilalt, atunci cînd celălalt totuşi te iartă. Trăieşti împleticit în tehnici de apărare, te aperi dar nimeni nu te atacă, trăieşti cu această coajă a unor conflicte profunde, provocîndu-ţi durere şi boală, modul constant prin care corpul tău îţi aminteşte de vreo greşeală, pe care îngropînd-o în tine, să n-o mai vezi, o transformi în suferinţă.

Iertarea de sine este posibilă doar ca o consecinţă a iertării profunde, complete, pe care celalalt şi Dumnezeu ţi-o oferă. In abasenţa iertării solicitate celuilalt, auto-iertarea este o revendicare injustă, o nedreptăţire secundară şi programată ce se adaugă greşelii iniţiale, o tristă iluzie a iertării, pentru că asta ar însemna reprimarea, ascunderea unei greşeli făcută faţă de tine şi aproape, fuga de conştientizarea consecinţelor sale: ai acţiona atît împotriva unui sentiment comun al dreptăţii, împotriva legii morale, martorul stării tale de luciditate şi a funcţionării optime conştiinţei tale- cît şi împotriva celui pe care-l nedreptăţeşti. Consecinţele anestezierii stărilor de vinovăţie ar putea fi anestezierea conştiinţei ca instanţă morală, fără de care te condamni la dezechilibru.

Cînd cineva te iartă, arareori ai nevoie să te mai ierţi şi tu. Tristeţa inerentă conştientizării propriilor greşeli, sau căinţa, care te adaptează pentru a nu mai repeta greşeala – este un doliu necesar al restaurării tale interioare, un martor însămînţat de Dumnezeu al constatării unei stări de cădere, din care numai prin iertarea Sa te poţi ridica. Dar mai înainte împăcarea cu ceilalţi este primul pas necesar, pe care poţi să îl faci tu!

Nici o greşeală nu este definitivă atît timp cît mai găseşti iertare pentru ce ai greşit. Iertarea primită te vindecă de anti-iertare, un blocaj în starea de condamnare de sine şi de contra-judecare a celuilalt, sîmburele morţii definitive.

Cum să îţi conştientizezi greşelile, cum să găseşti curaj pentru a-ţi cere iertare, cum să îndrăzneşti să te accepţi aşa cum eşti tu acum, pentru a-ţi da voie să te dezvolţi, de acum încolo,  în direcţia cea mai bună pentru tine- ai putea experimenta şi în cadrul Cabinetului de Psihologie, în Constanţa,  unde îţi stau la dispoziţie,  în calitate de psiholog.