Recent, un tînăr mi-a povestit următoarea întîmplare:
<< Plecaserăm la munte cu iubita şi o prietenă de-a ei. După o zi de mers am ajuns la cabană, pe poalele unei păduri abrupte de fag. Gazda dusă cu treburi. Iubita mă rugă să stau cu bagajele, pînă urma să se întoarcă de la mînăstirea din apropiere:
“-Aşează-te pe o piatră şi ascultă rîul, vezi ce spune, pînă ne întoarcem de la măicuţe cu cheia!”
Obosit de drum dar entuziasmat, mi-am ales o piatră cu faţa spre apa care vuia nedesluşit, aşteptînd, ce puteam face? Cineva tot trebuia să păzească bagajele. Rîul ar fi putut să-mi spună multe şi dealtfel gîndeam că orice poveste “mi-ar zice”, aceasta nu ar fi fost decît propria mea închipuire orientată spre apă, în căutarea unei replici glumeţe, de întîmpinare.
Minutele se deşirau de parcă ar fi fost ani, şi iubita plecată spre chilii întîrzia; “astea s-or fi luat cu vorba şi mă lăsară p’aci cuc, s-aştept tălîmbit pînă mi-o zice rîul ceva; sigur tăifăsuiesc, regăsirile te sorb ca pe un aluat dulce; o fi vrut să mă distragă, cu o ţigară şi filosofii; semnal la mobil, ioc!…să ascult rîul…nici măcar nu pot sta lîngă el, aşa de dureros îmi intră-n oase vaporii reci şi vuietul amplificat de somn”.
Mă gîndeam că încă nu ne cunoaştem bine, deşi îmi spune că mă iubeşte, dar de cîte ori o întreb despre relaţiile trecute mă respinge, spunînd că-i prea dureros ce are de povestit; şi ea şi rîul semănă foarte mult, la fel de tăcuţi şi ascunşi prin distanţe.
M-am încumetat totuşi să mîngîi apa, şi copilăria m-a învăluit ca o iarnă îmbujorată şi sfîntă. Vîrfurile degetelor, sloi la început, se făceau fierbinţi ca soarele, gîndurile îmi amuţeau; în acea linişte proaspătă nu mai auzeam rîul – ci îl ascultam întîia oară; mă miram că apa usturător de rece putea fi auzită de pe mal, dar ascultată…- numai dinăuntrul ei, acum atît de prietenos.
“-Cum pot ajunge la ea, înăuntrul ei, s-o ascult, dacă ea nu-i deschisă şi limpede ca apa acestui rîu…?”
Mă tot întrebam, gîndindu-mă la refuzul hotărît de a-mi împărtăşi mai multe despre ea, şi la posibilele dureri pe care le-aş fi stîrnit insistînd bolovănos. Mi-am alungat atunci somnul şi furia, împrospătîndu-mă în rîul care avea atîtea să-mi spună. >>
Răspunsul l-a aflat în cabinet, chiar în timp ce povestea.
Eduard Rosentzveig
Un copil supărat privea de pe margine, printr-un ciob tăios de sticlă, la prietenii care îl ignorau. Sticla le înnegrea şi le deforma chipurile, făcîndu-i caraghioşi. Copilul se amuza de formele alungite sau contorsionate pe care le căpătau prietenii săi. Unul era Pinochio, avînd un nas cît un cîrnat. Altul era chior, avînd un ochi închis şi unul deschis. Cel mai bun prieten al său era un clovn, cu capul mare ca un dovleac.