Un copil supărat privea de pe margine, printr-un ciob tăios de sticlă, la prietenii care îl ignorau. Sticla le înnegrea şi le deforma chipurile, făcîndu-i caraghioşi. Copilul se amuza de formele alungite sau contorsionate pe care le căpătau prietenii săi. Unul era Pinochio, avînd un nas cît un cîrnat. Altul era chior, avînd un ochi închis şi unul deschis. Cel mai bun prieten al său era un clovn, cu capul mare ca un dovleac.

Adăugînd staniolul unei bomboane, ciobul a devenit o oglindă. O singură foiţă de argint şi prietenii săi dispăruseră. Singur cu propriul său chip, copilul a început a se privi mai mult. Întorcînd ciobul spre sine, el lua pe rînd formele deformate ale prietenilor săi, ba un nas ca un cîrnat, ba un ochi de ciclop şi-unul chior, ba un dovlecel în loc de cap.

Aruncînd ciobul care-l strîmba, băiatul s-a alăturat prietenilor săi, bucuroşi şi liniştiţi să-l aibă înapoi aşa de vesel.

Adesea, fiecare din noi ridicăm de jos acest ciob. Privim prin el prea încrezători deformarea. Uităm că un prieten bun ne poate oglindi mai fidel cînd nu ne priveşte prin cioburi. Cabinetul de psihologie este o astfel de oglindă.