Nevroza conjugală

Atunci cînd stările complexuale ale membrilor cuplului se schimbă, cînd temerile fiecăruia, dorinţele, emoţiile, modelele familiale de referinţă şi acordul modelelor individuale intră în conflict,  cînd schemele de comunicare intrafamilială trădează o confuzie a status-rolurilor, relaţiile dintre membri luînd forma unui scenariu patologic în care ierarhiile dintre membrii familiei dispar, putem vorbi despre nevroza conjugală / familială.

Stările de tensiune, conflictele, actele de violenţă maritală, situaţiile de separare, abandon, divorţ, dramele familiale, pe scurt întreaga fenomenologie patologică a grupului marital ce afectează starea de sănătate mintală a membrilor familiei defineşte şi descrie nevroza conjugală.

Deşi iniţial apare între partenerii cuplului, acestă formă de manifestare a bolii conjugale se va răsfrînge şi asupra restului familiei.

În primă instanţă nevroza conjugală are o valoare funcţională, de semnalizare a necesităţii unei restructurări-reorganizări şi igienizări la nivelul grupului familial. Cel mai adesea este necesară intervenţia de specialitate a unui psiholog pentru eliminarea cauzelor nevrozei. Ulterior manifestărilor ei destructurante, nevroza maritală duce la situaţii tensionante extreme ce au ca rezultat respingerea reciprocă a partenerilor şi divorţul.

Prin instalarea sa, nevroza maritală pune în valoare “defectele” necunoscute ale cuplului, sau defectele ignorate în mod conştient/ consimţit pînă în acel moment; odată conştientizate sau reconsiderate aceste defecte ale partenerului modifică modelele familiale de referinţă puse în acord de cei doi, prin re-idealizarea imaginii partenerului, cu alte cuvinte prin re-apelarea sau re-ajustarea modelului ideal de partener în jurul căruia se erijează modelul de cuplu individual. Este necesar un nou travaliu de re-acoradare a modelelor individuale de familie, modele care intră în conflicte nevrozante unele cu altele şi cu vechiul acord al modelelor individuale,  sau altfel spus cu vechiul model de cuplu funcţional.

Necesitatea creării unui nou model de cuplu funcţional care să reprezinte noul acord al  modelelor individuale de familie, este cu atît mai pregnantă cu cît contrastul dintre imaginea ideală a partenerului proiectată asupra acestuia şi imaginea sa reală este mai mare, acest contrast avînd un rol dezechilibrant în relaţia cuplului, proporţional cu ecourile afective ale semnificaţiilor date acestui contrast. Conflictele dintre modelele de referinţă individuale creează o dez-acordare a modelului funcţional pînă în momentul constatării defectelor şi consecinţelor acestora, constituindu-se într-un antimodel ce reprezintă indicatorul cel mai vizibil al nevrozei conjugale.

Nevroza conjugală are forme de manifestare diferite pentru membrii familiei:

a.) tulburări psihologice: constau în dificultăţi de comunicare, instabilitate emoţională, iritabilitate, explozii agresive, depresie, anxietate, isterie, insomnie

b.) tulburări psihosomatice: ulcer, hipertensiune arterială, afecţiuni ginecologice, afecţiuni de dinamică sexuală, bulimie, anorexie, fobii specifice

c.) tulburări de comportament social: despărţire, divorţ, abandon familial, relaţii extraconjugale, conduite de refugiu (alcoolism, tabagism, toxicomanii, cyberdependenţa, teledependenţa), tentative de suicid, conduite de supracompensare  (atitudini şi conduite antisociale, reacţii disproporţionate, agresivitate în trafic, tentative de omor, ultraj, hărţuire, viol, jaf, etc.)

Din punct de vedere terapeutic familia trebuie privită şi tratată global, evitînd o concentrare exclusivă asupra bolnavului care este de fapt un simptom al nevrozei familiale. Atitudinea terapeutică trebuie să se adreseze familiei în ansamblu şi să se axeze pe tehnici de psihoterapie familială şi de grup.

În cazul nevrozei familiale psihoterapia familială tratează situaţiile conflictuale, stările de tensiune emoţională, violenţa familială, dificultăţile de comunicare, generînd o restaurare a ierarhiilor şi a cooperării fireşti între status-rolurile familiei, stimulînd înţelegerea, apropierea şi dragostea şi împiedicînd dezorganizarea familiei prin iniţierea, stimularea şi antrenarea reorganizării.

Sindromul depresiv

Sindromul depresiv constă într-o scădere trecătoare sau durabilă a stării de dispoziţie psihică sau a tonusului psihic.În cadrul sindromului depresiv se notează existenţa a două componenete clinice majore : una de natură fizico-somatică şi alta de natură psiho-afectivă.

Componenta fizico-somatică se caracterizează prni activitate redusă, gesturi limitate şi puţine, mimică săracă cu aspect trist, bolnavul se mişcă încet, puţin, sau preferă să stea la pat, inert, cu privirea în gol, inexpresiv.Este acuzată o stare de oboseală generală inexplicabilă, insomnii.Se notează perzenţa unor tulburări de ordin neurovegetativ cum ar fi: scăderea ponderală, inapetenţă, stare saburală, constipaţie, bradipnee, hipotensiune arterială.

Componenta psiho-afectivă se caracterizează printr-o scădere generală a tonusului psihic.Sunt remarcate următoarele aspecte psihopatologice: astenie fizică, scăderea randamentului intelectual, slăbirea atenţiei, dificultăţi de evocare mnezică, oboseală rapidă la cel mai neînsemnat efort, slăbirea voinţei, dispoziţie tristă, senzaţie de apăsare sufletească, depresivitate de diferite intensităţi, sentiment de inferioritate, nelinişte anxioasă, durere morală, sentiment de culpabilitate, o atitudine de pesimism şi desnădejde legată de viitor, restrângerea sferei intereselor, a comunicării, lipsa simţului umorului, voce joasă, şoptită, sărăcie a discursului. La aceste tulburări cu caracter afectiv se adaugă adesea tulburări din sfera gâdirii, de tipul “delirului melancolic” (idei de culpabilitate şi autoacuzare, idei de ruină, sărăcie, doliu, idei ipohondriace, idei de negaţie). Un aspect caracteristic, care apare destul de constant asociat în sindromul depresiv sunt ideile de suicid sau tentativele de suicid.

Din punct de vedere psihopatologic, sindromul depresiv poate lua aspecte clinico-psihiatrice diferite, în raport cu conţinutul acestuia. În sensul acesta se descriu următoarele tipuri:

  • Sindromul melancolic caracterizat prin depesie gravă, imobilitate motorie, bradipsihie, anxietate, delir melancolic, sindrom Cottard.
  • Sindromul depresiv-anxios este forma în care din punct de vedere psiho-patologic predomină, alături de depresivitate o stare marcată de nelinişte anxioasă.
  • Sindromul ipohondriac este marcat de asocierea la starea depresivă, a cenestopatiilor şi ideilor ipohondriace.
  • Sindromul asteno-depresiv este forma care asociază depresivităţii o stare marcată de astenie cu bradikinezie şi bradipsihie
  • Sindromul de depersonalizare este tulburarea psihopatologică care asociază depresiei tulburări de depersonalizare, idei de imoralitate şi suferinţă morală.
  • Sindromul depresiv-obsesiv asociază în acelaşi tablou clinic depresia cu preocupările obsesive.

În privinţa cauzelor sindromului depresiv, acestea sunt numeropase:

  • cauze exogene, de natură psihotraumatizantă emoţională, aşa cum apar ele în cadrul nevrozelor sau al reacţilor depresive;
  • cauze endogene, cum sunt formele psihotice de depresie (boala afectivă, PMD)
  • depresia de involuţie din perioada de climacteriu
  • depresia vasculară din cursul hipertensiunii arteriale sau a arteriosclerozei cerebrale, legată de un fond organic cerebral vascular
  • depresia de origine organică cerebrală din cursul PGP, neurosifilisului, encefalitelor, tumorilor cerebrale, traumatisme cerebrale, parkinson, coree cronică, etc.
  • depresia secundară consecutivă unor afecţiuni somatice de natură infecţioasă, toxică, endocrină, metabolică
  • depresia ce apare în cursul tratamentului cu medicamente psihotrope administrate incorect şi pe durată lungă.