Tag Archives: abilitati de parteneriat

De ce este important să îţi dezvolţi abilităţile de parteneriat?

Posted on by

Cînd vorbim despre satisfacţie sau insatisfacţie maritală, conştientizăm, prin aportul experienţelor de relaţie la care ne raportăm, că aceste noţiuni nu sunt consensuale, fiind posibil ca într-o relaţie unul dintre parteneri să se simtă pe deplin satisfăcut, nevoile, trebuinţele şi aşteptările sale fiind împlinite, timp în care celălalt se poate simţi neglijat, neapreciat, neîmplinit. Relaţia este percepută ca inechitabilă de către partenerul nesatisfăcut, acesta observînd că există un dezechilibru în raportul „costuri-beneficii”. În acest tip de relaţie putem vorbi,  după cum postulează teoria schimbului, despre apariţia supra-beneficiului şi sub-beneficiului. Atunci când partenerii dezvoltă o relaţie inechitabilă, corolarul afectiv dominant al acestui dezechilibru de raportare este nefericirea.

Cîteva sute de studii demonstrează acest fapt: cu cât relaţia este mai inechitabilă cu atât distress-ul şi insatisfacţia partenerilor creşte. Altfel spus,  inechitatea relaţiei,  percepută de parteneri ca sub-beneficiu,  se asociază cu o mai mare scădere a gradului de satisfacţie relaţională şi cu o creştere a distress-ului de relaţionare, fapt ce conduce spre nefericirea maritală şi divorţ.

Analizînd modul în care partenerii reacţionează la inechitatea maritală, se observă cîteva diferenţe majore, generate de educaţie: mai exact de felul în care un anumit tip de societate controlează prescripţiile sex-rolurilor. Astfel, dacă societatea prezumă că bărbaţii au o poziţie mai puternică în societate, aceştia nu resimt ca inechitabilă o relaţie în care sunt avantajaţi, nefiind justificabilă social încercarea de reechilibrare a situaţiei.

Femeile însă „nu se simt bine nici într-o relaţie în care percep un supra-beneficiu, nici într-o relaţie în care percep un sub-beneficiu şi în ambele cazuri încearcă să restabilească starea de echilibru.”( după Susan Sprecher `92, p.61)

Ca atare, pentru asigurarea stabilităţii, armoniei şi satisfacţiei maritale este necesară implicarea comună a partenerilor, atât pentru cunoaşterea nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor fiecăruia cât mai ales pentru satisfacerea acestora. Implicarea presupune însă o disponibilitate avizată pentru celălalt, adică aptitudini de parteneriat învăţate,  dezvoltate şi exersate.

Ai aptitudini pentru parteneriat? Ştii că stabilitatea căsniciei depinde de asta?

Posted on by

Abordând cuplul din perspectivă intermotivaţională, putem opera cu următorii indicatori:

T1 şi T2 = nivelul trebuinţelor de parteneriat în cuplu (T1 pentru soţ şi T2 pentru          soţie);

As1 şi As2 = nivelurile de aspiraţie cu privire la satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;

E1 şi E2 = nivelurile de expectaţii privind satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;

R1 şi R2 = comportamente de rol manifestate de fiecare partener (realizarea rolului).

“Între aceşti termeni se stabilesc legături funcţionale de interdependenţă şi interinfluenţă, astfel încât, de exemplu: în cazul în care R1 este diferit de R2 şi R1 este mai mic decât As2, atunci R1 perturbă exercitarea lui R2 şi reciproc. Prin urmare, dezechilibrul apărut între nivelul de trebuinţe al unui partener şi posibilitatea satisfacerii acestora de celălalt partener, prin intermediul conduitei de rol, perturbă homeostazia structurii diadice şi instituie starea de conflict în dublu plan: conflict intermotivaţional şi conflict de rol, cele două planuri aflându-se în relaţii de interdeterminare. Astfel, conflictul de rol generează dezechilibrul balanţei motivaţionale diadice care, la rândul său, perturbă mecanismele de intercunoaştere şi intercomunicare, ceea ce agravează recurent conflictul de rol. „Abaterea” rolului de la modelul expectat şi aspirat, conform nevoilor de satisfacere mutuală se poate realiza prin două „defecte” funcţionale în interiorul diadei:

1.     delictul de intercunoaştere: presupune cunoaşterea deformată, parţială, supra sau subevaluare, percepţie distorsionată prin atribuirea unor „calităţi” şi „defecte” partenerului, care nu corespund cu realitatea. Atribuirea unor semnificaţii improprii comportamentului de rol al partenerului se datorează „filtrării” şi „distorsionării” percepţiilor interpersonale prin intermediul emoţiilor, stărilor şi sentimentelor erotice, în directă corelaţie cu trăirile şi necesităţile instinctuale de tip sexual. Transferul inconştient al necesităţilor şi satisfacţiilor afective de tip infantil în persoana partenerului contribuie, de asemenea, la perpetuarea unor deficite de interevaluare. Transferul afectiv poate fi atât pozitiv cât şi negativ. Prin urmare, aceleaşi trebuinţe de parteneriat ce nasc atracţia şi emoţia de îndrăgostire riscă să deformeze, cel puţin în etapele iniţiale, percepţia şi evaluarea partenerului iar prin reevaluarea rolului marital exercitat ulterior din prisma trebuinţelor obiective conştiente se modifică dinamica afectivo-motivatională în cuplu. Pot apare astfel disonanţe care, dacă nu se pot menţine în limitele toleranţei reciproce prin corecţii interpersonale ale rolurilor conjugale, duc la dezechilibre funcţionale puternice.

2.     deficitul de adoptare şi exercitare a rolului conjugal: expectat şi aspirat de partener, pe de o parte, autoexpectat şi autoaspirat, pe de altă parte, ceea ce ar defini lipsa de consens în structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate datora unui nivel scăzut de disponibilităţi de exercitare a rolului scontat interpersonal, dintr-o rigiditate excesivă în procesul de interacomodare, fie dintr-o necorespondenţă de fond a „câmpurilor motivaţionale” (necesităţi, concepţii, aşteptări-aspiraţii) ale celor doi parteneri.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă `98, p.265)

Dacă fundamentul relaţiei conjugale este dat de nivelul şi calitatea trebuinţelor de parteneriat, atunci stabilitatea şi armonia conjugală depinde de „capacitatea plastică de modificare şi corecţie a comportamentelor de rol, în consens cu expectaţiile şi trebuinţele mutual-proiectate în diadă”, am putea spune de o „disponibilitate flexibilă de adaptare interpersonală, de creativitate interacţională, un anumit nivel de aptitudine pentru parteneriat, acesta putând chiar suplini sau corecta deficitul de intercunoaştere, cât şi dezechilibrul motivaţional apărut în cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat marital constituie capacitatea individuală de adaptare interpersonală eficientă, creativă şi flexibilă, exprimată prin intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu valoare stabilizatoare în funcţionarea cuplului. Considerăm că modelul de rol conjugal se dobândeşte, se învaţă, se exersează şi se deprinde, perfecţionându-se continuu în cadrul interacţiunilor conjugale, pe parcursul căsătoriei. Interadaptabilitatea partenerilor cu modele de rol consensuale condiţionează nivelul de satisfacere şi echilibrul motivaţional în cuplu, coeziunea şi stabilitatea acestuia.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă `98, p.268)