Cînd vorbim despre satisfacţie sau insatisfacţie maritală, conştientizăm, prin aportul experienţelor de relaţie la care ne raportăm, că aceste noţiuni nu sunt consensuale, fiind posibil ca într-o relaţie unul dintre parteneri să se simtă pe deplin satisfăcut, nevoile, trebuinţele şi aşteptările sale fiind împlinite, timp în care celălalt se poate simţi neglijat, neapreciat, neîmplinit. Relaţia este percepută ca inechitabilă de către partenerul nesatisfăcut, acesta observînd că există un dezechilibru în raportul „costuri-beneficii”. În acest tip de relaţie putem vorbi,  după cum postulează teoria schimbului, despre apariţia supra-beneficiului şi sub-beneficiului. Atunci când partenerii dezvoltă o relaţie inechitabilă, corolarul afectiv dominant al acestui dezechilibru de raportare este nefericirea.

Cîteva sute de studii demonstrează acest fapt: cu cât relaţia este mai inechitabilă cu atât distress-ul şi insatisfacţia partenerilor creşte. Altfel spus,  inechitatea relaţiei,  percepută de parteneri ca sub-beneficiu,  se asociază cu o mai mare scădere a gradului de satisfacţie relaţională şi cu o creştere a distress-ului de relaţionare, fapt ce conduce spre nefericirea maritală şi divorţ.

Analizînd modul în care partenerii reacţionează la inechitatea maritală, se observă cîteva diferenţe majore, generate de educaţie: mai exact de felul în care un anumit tip de societate controlează prescripţiile sex-rolurilor. Astfel, dacă societatea prezumă că bărbaţii au o poziţie mai puternică în societate, aceştia nu resimt ca inechitabilă o relaţie în care sunt avantajaţi, nefiind justificabilă social încercarea de reechilibrare a situaţiei.

Femeile însă „nu se simt bine nici într-o relaţie în care percep un supra-beneficiu, nici într-o relaţie în care percep un sub-beneficiu şi în ambele cazuri încearcă să restabilească starea de echilibru.”( după Susan Sprecher `92, p.61)

Ca atare, pentru asigurarea stabilităţii, armoniei şi satisfacţiei maritale este necesară implicarea comună a partenerilor, atât pentru cunoaşterea nevoilor, aşteptărilor şi dorinţelor fiecăruia cât mai ales pentru satisfacerea acestora. Implicarea presupune însă o disponibilitate avizată pentru celălalt, adică aptitudini de parteneriat învăţate,  dezvoltate şi exersate.