Trăirile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emoţional şi ţin de experienţa intimă a persoanei.
Pentru analiza şi descrierea trăirilor emotive abordarea fenomenologică îşi susţine privilegiul de-a avea accesul la esenţă. În “Schiţă a unei teorii a emoţiilor” J. P. Sartre critică demersul clasic al psihologului centrat pe culegerea de fapte. Sesizarea esenţei – după cum pretinde metoda fenomenologică – este posibilă graţie unei intuiţii care transcede faptele. Nu este vorba de o raportare la concepte prealabile, la legi abstracte, ci de efortul de inducţie urmărind să dezvăluie esenţa… “După ce a pus realul între paranteze va studia emoţia ca fenomen pur, nu cercetând emoţii particulare, ci căutând să atingă şi să elucideze esenţa emoţiei ca tip organizat de conştiinţă” – spune autorul citat.
Este vorba, deci, de un gen de adâncire introspectivă, care poate oferi o relatare nuanţată a trăirilor afective, relatare demnă de toată atenţia dacă este opera unui condei înzestrat.
Nu se poate confunda trăirea unui fenomen psihic cu cunoaşterea sa. De îndată ce ne punem problema cunoaşterii fenomenelor psihice ca “trăiri” intervine – cum arăta L. Blaga – o anumită distanţare, un proces de mijlocire complexă.
În replica sa la abordarea fenomenologică a emoţiei, J. Piaget făcea o seamă de observaţii pertinente., “Conştiinţa – spune el – nu poate fi comparată cu o lumină care, de îndată ce este aprinsă, ar produce un univers de semnificaţii gata făcute… Propriu unei semnificaţii este de a se contura în raport cu alte semnificaţii, adică de a comporta un minimum de sistem sau de organizare…”. În faptul trăit nu sunt date toate semnificaţiile “căci în asemenea caz ştiinţa întreagă ar fi preformată în acest contact originar”. În continuare, acelaşi autor notează: “dacă experienţa are un sens înseamnă că ea este solidară cu o istorie” care ar trebui desluşită. S-ar putea răspunde: conştiinţa, psihicul înglobează în ele propria lor istorie. Problema este la ce nivel, conştient sau subconştient? Autorul optează pentru ultima alternativă, ceea ce ar însemna că sensul scapă introspecţiei pure, care sesizează episodul si nu întreg contextul.
Trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv graţie comunicării lor de către subiect (prin cuvânt, gest…), precum şi înregistrării manifestărilor fiziologice şi comportamentale care le însoţesc în contextul procesului emoţional unitar. Trebuinţa de comunicare a trăirilor afective de către om – mai ales a celor puternice – este atestată experimental; ea creşte o dată cu vârsta şi cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare persoanei.
Putem cita o experienţă cu copii de 4, respectiv de 8 ani, cărora li se proiecta un film, înregistrându-se în paralel comportamentul. În timp ce la 4 ani comunicarea trăirilor afective s-a realizat în 19% din cazuri prin cuvânt, în 79% prin privire şi în 2% prin gest, la 8 ani cuvântul a fost utilizat în 74% din cazuri, privirea în 16%, iar gestul în 10% din cazuri. Se mai constată că la vârstele mici copiii îşi împărtăşesc trăirile de preferinţă adulţilor, în timp ce copiii mai mari se adresează mai ales celor de o vârstă cu ei (A. Leroy-Boussion).
Nevoia de comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine aprobare, înţelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potenţare. Plânsul, de pildă, fie accentuează suferinţa, fie o reduce (descărcare).
Trăirile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea în ansamblul emoţional în care apar ca o dimensiune.