Tot ceea ce priveşte corpul nostru tinde să fie transmis celuilalt în mod practic, în situaţiile interpersonale, acolo unde Ego-ul care a acumulat deja experienţă şi Celălalt se întâlnesc direct, faţă în faţă. Aşa se întâmplă de pildă atunci când mama îşi familiarizează copilul cu aspectele funcţionale, emoţionale şi senzuale ale propriului corp. Tatăl adaugă ştiinţa manevrării uneltelor, cuvântul “nu”, loialitatea, credinţa în Dumnezeu, încrederea în sine şi curiozitatea. Cronologic, abia după ce acestea se vor fi întâmplat deja, intervin maeştrii (formatori, profesori,  mentori) învăţându-l pe copil lucruri noi, inclusiv valoarea discernămîntului generat de argumentarea personală a deschiderii duble spre spiritual şi corporal.

Somatoterapeutul îşi găseşte un sens în acest spectacol al devenirii personale în momentul în care învăţarea şi iniţierea au eşuat, lăsând deschisă calea suferinţei.

Această formă a comunicării directe corp la corp contrastează cu celelalte forme de transmitere, mediatizate prin cuvinte, concepte, text şi imagini care ne invadează câmpul comunicării până când iniţiala formă de exprimare, somato-comunicarea, se virtualizează, căpătînd mai degrabă statutul pixelat al absenţei celuilalt, surogat al prezenţei ce tinde să paraziteze astăzi toate formele de interacţiune. Copilul de astăzi atinge vârsta media mult prea devreme pentru o dezvoltare psihică echilibrată, şi în tăvălugul modelor volante ce cuprind până şi terapia ce-i este destinată, menită a-l recupera, se consolidează cele axate mai degrabă pe logos.

Cu forme mai simple sau mai complexe de somatoterapie ne întîlnim la orice vîrstă, de-a lungul interacţiunilor noastre cu semenii; iniţial la virste fragede, între părinte şi copil, apoi în timpul comunicării în cercurile de prieteni. Observăm cu aceste ocazii că numai prezenţa în sine oferă sens unei experienţe anume, sens ce nu poate fi întotdeauna verbalizat, datorită complexităţii sale.

Cabinetul de psihoterapie sau consiliere este un loc de întâlnire şi totodată un spaţiu unde practicile de somato-comunicare pot fi învăţate, unde experienţele trăite se pot transmite nemijlocit prin intermediul corpului.

Constantăm, atunci cînd verbalizăm o experienţă centrală, generatoare a unor semnificaţii-reper în propria existenţă sau atunci cînd ne raportăm inteligibil la un eveniment personal-spre deosebire de  experienţele trăite şi exprimate mai degrabă corporal- cum se întâmplă în somatoterapie, că nu ne situăm în aceeaşi sferă, ci ne-am mutat de la sfera corpului în sfera cuvântului vorbit. Somato-comunicarea este un moment terapeutic diferit, nu indispensabil în relaţia cu momentul verbalizării-dar la fel de util ca şi primul. Trăim, atunci cînd cuvintele nu reuşesc să mai surprindă esenţialul în complexitatea unei situaţii terapeutice,  nevoia unui loc pentru corp în psihoterapie, un loc care să se adecveze şi corpului.

Corpul încercă să se exprime, să se deseneze şi să se ilustreze pe sine în situaţiile interrelaţionării, dar înaintea tuturor,  trebuie cu necesitate lăsat să fie el însuşi. O relaţie terapeutică benefică deopotrivă pacientului şi problemelor cu care acesta intră în terapie dar şi psihoterapeutului, prin eficientizarea conceptualizării clinice- ar putea fi dealtfel stabilită şi cu ajutorul unor tehnici de somatoterapie, acolo unde situaţiile o cer. Astfel, prin lucrul cu corpul, pe măsura derulării ingenue a experienţelor psiholog-pacient, sunt diminuate  tendinţele de a considera important doar ceea ce se poate spune despre experienţele etiopatogenetice din psihobiografia pacientului, sau doar conceptualizările şi ritualizările post factum relatate de acesta.

Conceptul de somatoterapie poate fi privit la propriu de psihoterapeuţi ca un spaţiu deschis somato-comunicării, eveniment util ce ar oferi, într-un cadru de cercetare adecvat, dar şi în cabinetul de psihoterapie, satisfacerea unor necesităţi terapeutice de ordin practic.