Tulburările afective, impropriu denumite astfel (afectul fiind expresia exteriorizată a unor trăiri pasagere tranzitorii), sunt tulburări ale dispoziţiei (stare emoţională cu durată constantă şi de sorginte internă), fiind reprezentate de două boli majore; tulburarea depresivă majoră şi tulburarea bipolară de tip I.

Menţionată încă din antichitate, depresia şi restul manifestărilor afective ar părea să aibă unele dintre cele mai vechi atestări documentare.

În Vechiul Testament, mai exact în Cartea întâi a regilor, apar numerose relatări care conduc la concluzii diagnostice veridice din psihopatologia şi psihiatria modernă. Regele Saul manifestă un episod depresiv, surprins în termeni arhaici, dar cu echivalent în clinica modernă a depresiei, iar David este un psihoterapeut “avant la lettre”, utilizând meloterapia ca tratament al depresiei.

Hippocrate foloseşte concepte precum “mania” şi “melancolia” pentru a descrie stări psihotice afective, iar Araetus din Capadoccia decrie primul caracterul circular al bolii bipolare.

În sec.XII,  Moses Maimonides, considera melancolia ca pe o entitate bine definită, cu recomandări psihoigienice de “orientare behaviorală”.

Emil Kraepelin stabileşte o necesară linie de demarcaţie între schizofrenie (boală cronică cu evoluţie spre deteriorare) şi boala maniaco-depresivă (cu o remisiune bună şi cu funcţionare normală între episoadele de boală, deasemenea evoluând timp îndelungat, dar fără deteriorare).

Prevalenţa bolilor afective este variabilă, după unele surse oscilând între 2-25%din populaţia generală.

Tulburările afective sunt variate şi multiple, ele putând fi validate ca “reacţii” ce constituie “răspunsul emoţional-afectiv al unui individ la evenimentele vieţii trăite” (K. Schneider) şi având o cauză exogenă sau endogenă – atunci când sunt apar “spontan”, fiind legate de o anumită dispoziţie constituţional-individuală endogenă.

Una dintre caracteristicile modalităţilor de manifestare ale tulburărilor afective, în special a celor de factură endogenă, este dinamica lor ciclică, prin varierea periodică a stărilor de dispoziţie afectivă.

În Psihopatologie, tulburările emoţional-afective sunt caracterizate prin două mari grupe de manifestări:

a.    Tulburări caracterizate prin creşterea patologică a tonusului afectiv, manifestat prin stări de euforie, crize de excitaţie maniacală, logoree, polipragmazie, agitaţie psihomotorie împinsă până la comportamente agresive.

b.    Tulburări caracterizate prin scăderea patologică a tonusului afectiv, manifestat prin dispoziţie tristă, depresivitate, plâns, inactivitate, insomnii, restrângerea câmpului de interese şi al comunicării, idei delirante de inutilitate şi autoacuzare, idei de suicid, tentative de suicid.

Tulburările afective mai sus menţionate sunt întâlnite în mod constant în cursul bolii afective sau al psihozei maniacal-depresive. În plus, diferit de acestea sunt de semnalat existenţa stărilor disforice afective de tipul ambivalenţei sau inverssiunii afective, cu caracter bizar, din cadrul schizofreniei, precum şi tulburărilor afective specifice psihopaţilor, cu o conotaţie morală (cruzimea, cinismul,indiferenţa faţă de suferinţa celorlalţi etc.).

Tulburările afective sunt în mod obişnuit asociate cu modificări patologice din sfera activităţii motorii şi ideative. Ele sunt extrem de variate şi înregistrează diferenţe în raport cu vârsta bolnavilor (copii, adulţi, bătrâni.).

Sante de Sanctis pune primul problema “instabilităţii psihice” considerând-o ca fiind expresia unor manifestări distimice ale copiilor şi adolescenţilor. Pentru autorul citat, stările distimice se caracterizează prin două categorii de semne clinice şi anume:

• semne negative: absenţa ideilor directive în conduită, lentoare, apatie, absenţa fineţii sentimentale
• semne pozitive: impulsivitate, agitaţie psihomotorie, mişcări coreiforme, nelinişte generală, excitabilitate mergând până la logoree, tendinţa la fugă şi vagabondaj, idei depresive şi tentative de suicid.

Sante de Sanctis denumeşte aceste stări “distimii” şi le clasifică în următoarele două grupe:

• Stările constituţionale în care intră următoarele:
• psihozele maniaco-depresive
• stările maniacale şi depresive intermitente
• excito-depresia cronică
• Stările distimice simptomatice secundare, în care intră:
  • stările post-sifilis ereditar
  • eredo-alcoolismul
  • stările post-encefalitice şi post-traumatice

Copilul şi adolescentul instabil au un profil psihologic particular caracterizat prin următoarele (H.Abramson):

• tendinţa de a se impune şi de a comanda cu încăpăţânare
• sugestibilitate şi nepăsare
• capricii şi încăpăţânare
• impulsuri cu mânie şi indolenţă
• vivacitate de iniţiativă şi lentoare de execuţie

La baza stării de instabilitate se află un fond de afectivitate ambivalentă la care se asociază o componentă motorie mai mult sau mai puţin accentuată.Instabilitatea mintală şi emoţională este inseparabilă de instabilitatea motorie.

H. Abramson distinge trei grupe diferite de instabilitate psiho-afectivă la copii şi adolescenţi:

• Instabilitatea primară şi esenţialăcare cuprinde:
  • cazurile de instabilitate psiho-motorie pură,
  • instabilii debili

• Instabilitatea secundarălegată de tulburările de caracter şi pasiuni în care intră următoarele:
  • instabilii emotivi
  • instabilii paranoiaci
  • instabilii mitomani şi isterici
  • instabilii cu tendinţe perverse
  • perverşii instabili
  • instabilii epilepstoizi

• Instabilitatea simptomatică de natură somatică cuprinde următoarele manifestări psihopatologice:

• instabilitatea grefată pe o stare generală precară
• instabilitatea post-viscerală şi post coree
• instabilitatea post-encefalitică
• instabilitatea post-traumatică