Adopţia este unul dintre instrumentele esenţiale de protecţie a drepturilor copilului abandonat, în perspectiva asigurării unei familii. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adoptă un copil devine familia copilului, acesta nemaiîntorcându-se în familia biologică. Noul statutul al copilului adoptat confera nu numai siguranţă, dar mai ales stabilitate şi continuitate de viaţă şi dezvoltare în noua familie. În consecinţă, adopţia nu reprezintă o modalitate de protecţie temporară, alternativă ocrotirii rezidenţiale, ci mai mult decât atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copiii abandonati.
În România nu există o tradiţie reală în ceea ce priveşte adopţia copiilor, în sensul că numărul copiilor implicaţi în această formă de protecţie a fost, în timp, mult mai mic decât numărul copiilor instituţionalizaţi. Printre cauzele acestei realităţi nu în ultimul rând se numără inexistenţa, până în anul 1993, a definirii abandonului legal al copilului.
Un caz aparte îl constituie adopţiile internaţionale. La o cerere foarte mare pentru adopţie pe plan internaţional, oferta de copii din România post 1989 a fost intens valorificată, cu atât mai mult cu cât reglementările interne în acest domeniu erau practic inexistente. Astfel, într-un an, circa 10.000 de copii au fost adoptaţi de familii din străinătate, soarta acestora fiind astăzi mai mult sau mai puţin cunoscută. Ca răspuns la aceasta situaţie, a fost adoptată Legea 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei şi a fost creat Consiliul Român pentru Adopţii, ca autoritate guvernamentală în domeniu. Deşi legea a fost amendată în mod repetat şi în consecinţă, rolul Comitetului Român pentru Adopţii a fost întărit, neclarităţile sistemului au perpetuat ocolirea autorităţii guvernamentale în dirijarea şi monitorizarea adopţiilor internaţionale. Nici ratificarea de către România a două convenţii în materie de adopţii nu au schimbat situaţia. Astfel, din 891 adopţii internaţionale încuviinţate în 1993, numai 500 au avut avizul Comitetului Român pentru Adopţii. În cursul primelor şase luni din 1994, din 1.000 de adopţii încuviinţate de tribunal, numai 378 trecuseră prin comitetul Român pentru Adopţii. Deşi numărul de adopţii româneşti a crescut începând cu anul 1991, au existat multe plângeri în legatură cu birocraţia şi atitudinea unor funcţionari implicaţi în procesul adoptării unui copil, fapt care descurajează pe mulţi posibili adoptatori. În general, până în anul 2003 nu a existat o politică activă, coerentă, de promovare a adopţiei naţionale, în favoarea traficarii lor internationale. La presiunile Baroanei Emma Nicholson şi cu susţinerea interna a citorva direct interesati, România a semnat în 2003 un Moratoriu prin care consimţea să sisteze adopţiile internaţionale. Banii obţinuţi din adopţia internaţională a copiilor nu mai puteau fi controlaţi. În fapt, se ocolea sistemul, prin organizaţii nonguvernamentale. Invocarea Protocoalelor la care România este semnatară, prin Convenţia de la Haga privind adopţiile internaţionale, relevă explicit problemele legate de aşa zisul trafic de copii, în fond adopţii la care Statul Român consimţise. Ceea ce se dorea în fond era şi ramâne o semi-privatizare a adopţiilor, prin adoptarea unor legi în care imixtiunea Statului Român să fie minimă. Convenţia de la Haga prevede că interesele copilului sunt prioritare, că adopţiile interne sunt o prioritate, dar şi că cei rămaşi neadoptaţi merită o şansă, şansă de adoptare ce variază invers proporţional cu vîrsta, apartenenţa etnică şi existenţa vreunui handicap. În 2011- în ciuda măsurilor impuse pre şi post –aderare la UE, cea mai recentă revizuire a Legii Adopţiei a lăsat închise portiţele juridice-în dezacord cu solicitările UE privind înlesnirea adopţiilor internaţionale, prin care copiii pot fi adoptaţi mai degrabă de familiile din România. Strident invocatul “trafic de copii” menit a îmbogăţi legal cîteva fundaţii şi pe cei cîţiva proprietari de orfelinate, va îmbogăţi, cel puţin deocamdată, întregul sistem. Interesele copiilor rămân deocamdată, prin efectele vizibile pentru oricine -secundare, slăbiciunile cele mai speculate fiind inocenţa acestora, şi dependenţa lor de sistemul de protecţie ce le cumpără tăcerea. Motiv pentru care abandonul ca fenomen incident- cel care generează cazuri noi de copii abandonaţi- este profitabil şi susţinut de actualele politici sociale, în ciuda eforturilor cu care se mimeaza preocuparea pentru diminuarea si prevenirea acestuia.