România trăiește, chiar de ziua ei, între ciocanul „Woke” și nicovala „Salvatorilor”. Privesc siderat ecranul televizorului; românii dintr-un sat se bulucesc sa culeagă portocalele căzute dintr-un TIR, pe șosea. Ieri a fost parada de 1 decembrie. Nicușor ne spune că o ducem mai bine decât acum 20 de ani. Azi ar fi fost ziua lui Nicolae Labiș, Poetul ucis de tovarăși pentru că supăra; vedea prăpastia dintre utopia lui Marx și nenorocierea comunismului impus cu tancul. Din 1965 pînă acum a mai fost și 1989. Cum am uitat oare diferența dintre a repara acoperișul și a da foc casei? Cum tratăm azi psiho – patologiile libertății câștigate cu sânge, altfel decât prin parade ale subdotării și deficiențelor, sau băi de mulțime patriotarde ?

Trăim într-o epocă a unor confuzii năucitoare. Dacă am privi spectacolul lumii de azi cu un ochi de psiholog și cu celălalt de istoric al ideilor, am vedea o scenă de teatru absurd în care cetățeanul de rând – acel „om recent” deplâns de Horia-Roman Patapievici în lucrarea sa omonimă – stă la mijlocul scenei, cu o busolă demagnetizată în mână, în timp ce din culise i se urlă indicații contradictorii, reformiste.

Este o comedie tristă, un soi de vaudeville ideologic, în care diferența fundamentală dintre reformă -a curăța – și revoluție- a rade de pe fața pământului – a fost ștearsă cu mopul pufos al ignoranței și al relei-credințe. Spectatorul lipsit de ceea ce grecii numeau diakrisis (discernământ), este prins într-o menghină psihologică.

1. Ispita Neomarxistă: Cancel Culture sau Inchiziția Virtuții

Să începem cu „progresiștii” radicali. Aici, Vladimir Tismăneanu ar identifica imediat o palingenezie – o tentativă de „renaștere” forțată a societății, similară fanatismului bolșevic, dar cu o nouă mască. Nu mai vorbim despre lupta de clasă economică (prea complicat!), ci despre o luptă identitară feroce.

Neomarxistul de azi, adept al curentului Woke, nu vrea să repare societatea (aceasta ar fi o poziție progresistă onestă, veritabil liberală). El vrea să o „deconstruiască”. Psihologul social Jonathan Haidt și juristul Greg Lukianoff explică magistral acest fenomen în lucrarea „The Coddling of the American Mind” (Cocoloșirea minții americane). Ei vorbesc despre „vindictiveness” (dorința de răzbunare) și despre cum noua stângă cultivă fragilitatea:

„O cultură care etichetează cuvintele drept violență și care consideră că siguranța emoțională e mai presus de libertatea intelectuală este o cultură care se pregătește de totalitarism.” (Haidt & Lukianoff).

Cetățeanul vede un tânăr strigând „Jos Patriarhatul!” sau în varianta disonant teologică “Jos Patriarhul!” și crede că asistă la progres. În realitate, asistă la ceea ce Douglas Murray numește în „The Madness of Crowds” (Nebunia mulțimilor) drept „o formă de metafizică a răzbunării”. Neomarxistul confundă iertarea creștină cu ștergerea memoriei (Cancel Culture). El nu vrea să vindece istoria, vrea s-o decapiteze.

Așa cum ar spune Andrei Pleșu cu umoru-i caracteristic: „Diferența dintre un medic și un călău e că primul vrea să extirpe tumora, celălalt vrea să rezolve problema pacientului scurtându-l de cap. Neomarxismul actual propune decapitarea tradiției ca tratament pentru durerile ei de cap.”

2. Capcana Reacționară: Putin, Trump și „fascismul-pravoslavnic”

Pe de altă parte, speriat de excesele stângii care vrea să-i schimbe credința și istoria, cetățeanul cu nevroze politice fuge în brațele „tătucului” autoritar. Aici intervine o farsă colosală.

Vladimir Putin, într-un exercițiu de cinism pe care Gabriel Liiceanu l-ar numi „impostură tragică”, pozează în ultimul apărător al Creștinătății. Dar ce apără el? Istoricul Timothy Snyder, în „The Road to Unfreedom” (Drumul spre ne-libertate), definește ideologia lui Putin drept „schizo-fascism” – un amestec de naționalism, cultul victoriei din al Doilea Război Mondial și o ortodoxie golită de Hristos, transformată în religie politică. Acesta este “fascismul-pravoslavnic” (cum îl numește sintetic prof. Vladimir Tismăneanu): crucea nu mai este simbolul sacrificiului, ci al cuceririi prin crimă. Crucii rusești îi sunt descentrate brațele și acestea sunt duse-n extreme, crucea devine un Z, o semizvastică, un aimbol al răului!

În SUA, Donald Trump exploatează „politica resentimentului”. Politologul Francis Fukuyama avertizează în cartea sa „Identity” (Identitate):

„Cererea de demnitate a grupurilor marginalizate a fost deturnată. Acum, dreapta populistă folosește aceeași politică identitară pentru a spune majorității: «Voi sunteți adevăratele victime» .”

Altfel spus dreapta populistă folosește butada perversă “victima e agresorul”.

Cetățeanul confuz cade în capcană: crede că dacă îl susține pe Putin sau pe Trump, luptă împotriva „neomarxiștilor gay”. În realitate, el schimbă o tiranie (a corectitudinii politice) cu alta (a autoritarismului oligarhic).

3. Biserica sub asediu: vânătoarea de preoți

Cel mai perfid atac psihologic are loc asupra Bisericii. Să fim lucizi și să ne contaminăm chiar și preț de câteva rânduri cu rigoarea etică a lui Gabriel Liiceanu: instituțiile ecleziastice au păcatele lor oribile. Cartea sociologului francez Frédéric Martel, „In the Closet of the Vatican” (Sodoma), documentează o realitate a duplicității care nu poate fi ignorată.

Însă, discursul neomarxist nu folosește aceste dezvăluiri pentru a purifica Biserica (ceea ce ar fi o reformă necesară), ci pentru a o distruge ca structură de autoritate morală.

Mecanismul este descris de filosoful René Girard în „The Scapegoat” (Țapul ispășitor): societatea are nevoie de un vinovat colectiv pentru a-și defula propriile angoase.

Discursul este circular și viclean: dacă un preot este abuzator, presa ideologizată nu spune: „Acest om a încălcat morala creștină”. Ea spune: „Morala creștină însăși este abuzivă, reprimată și patologică, deci ea a produs monstrul. Adică trebuie să desființăm morala creștină.”

Este un sofism de o viclenie diavolească. Se folosește tragedia victimelor pentru a delegitima o întreagă civilizație. Cetățeanul fără cultură teologică este împins să creadă că a fi creștin echivalează cu a fi „fascist” sau „complice la abuz”, în timp ce a fi „progresist” înseamnă o virtute automată, nechestionabilă.

Suntem prinși, așadar, într-un clește formidabil.

La stânga, avem „Progresismul” confiscat de Neomarxiști, care, citându-l pe Vladimir Tismăneanu din „Diavolul în istorie”, suferă de „tentația Binelui absolut” care duce inevitabil la teroare și totalitarism.

La dreapta, avem „Conservatorismul” deturnat de populiști, care ne vând iluzii imperiale și ură ambalată în staniol patriotard.

Chiar cu riscul de a cita excesiv revin la Andrei Pleșu în „Minima Moralia”, de dragul conceptelor bune intrate deja în mentalul social: „Prostia e o suferință nedureroasă a inteligenței”. Cetățeanul de azi nu simte durerea propriei confuzii, ci doar furia indusă de alții.

Soluții?

Putem să reînvățăm diferența dintre:

1. a vărui pereții – adică reformă- și a dinamita fundația – revoluție neomarxistă.

2. a-ți iubi țara- patriotism – și a o urî pe a altuia- naționalism putinist

3. a pedepsi păcatul din Biserică – reformă internă eclezială (Biserica nu e judecată de lume) și a profana Altarul – ateism militant.

Fără acest discernământ minim, rămânem doar niște figuranți triști cu capul în ecrane și ciolan cu fasole, niște „homo videns” incapabili de gândire abstractă, aplaudând frenetic fie la arderea cărților, culturii și gândirii critice- în numele „incluziunii”, fie la marșul tancurilor pictate cu un “z” eliberator, în numele „păcii”.

Și aceasta, prieteni, este adevărata trădare a spiritului european; adică a modernității creștine.

În loc de încheiere

Nevroza politică nu există în manualul DSM. Este un concept pe care îl utilizez aici pentru a desemna mai general ceea ce psihologul american Steven Stosny a introdus în psihologie printr-un concept similar, „Election Stress Disorder” (Tulburarea de stres electoral), pentru a descrie anxietatea copleșitoare pe care oamenii o resimt în timpul campaniilor electorale. ​Simptomele comune includ: obsesia de a verifica știrile sau “doomscrolling”, ​insomnii cauzate de griji legate de viitorul țării, ​iritabilitate extremă în discuțiile cu familia sau prietenii pe teme politice, sentimentul de neputință sau disperare ori “hopelessness”, simptome psihosomatice – dureri de cap, tensiune musculară, etc.

Dacă simți că suferi de vrro nevroză politică și vrei soluționări terapeutice, te aștept în cabinetul meu de psihoterapie.