Psihoterapia nevrozei politice

Posted on December 3, 2025 by edyrosen

România trăiește, chiar de ziua ei, între ciocanul „Woke” și nicovala „Salvatorilor”. Privesc siderat ecranul televizorului; românii dintr-un sat se bulucesc sa culeagă portocalele căzute dintr-un TIR, pe șosea. Ieri a fost parada de 1 decembrie. Nicușor ne spune că o ducem mai bine decât acum 20 de ani. Azi ar fi fost ziua lui Nicolae Labiș, Poetul ucis de tovarăși pentru că supăra; vedea prăpastia dintre utopia lui Marx și nenorocierea comunismului impus cu tancul. Din 1965 pînă acum a mai fost și 1989. Cum am uitat oare diferența dintre a repara acoperișul și a da foc casei? Cum tratăm azi psiho – patologiile libertății câștigate cu sânge, altfel decât prin parade ale subdotării și deficiențelor, sau băi de mulțime patriotarde ?

Trăim într-o epocă a unor confuzii năucitoare. Dacă am privi spectacolul lumii de azi cu un ochi de psiholog și cu celălalt de istoric al ideilor, am vedea o scenă de teatru absurd în care cetățeanul de rând – acel „om recent” deplâns de Horia-Roman Patapievici în lucrarea sa omonimă – stă la mijlocul scenei, cu o busolă demagnetizată în mână, în timp ce din culise i se urlă indicații contradictorii, reformiste.

Este o comedie tristă, un soi de vaudeville ideologic, în care diferența fundamentală dintre reformă -a curăța – și revoluție- a rade de pe fața pământului – a fost ștearsă cu mopul pufos al ignoranței și al relei-credințe. Spectatorul lipsit de ceea ce grecii numeau diakrisis (discernământ), este prins într-o menghină psihologică.

1. Ispita Neomarxistă: Cancel Culture sau Inchiziția Virtuții

Să începem cu „progresiștii” radicali. Aici, Vladimir Tismăneanu ar identifica imediat o palingenezie – o tentativă de „renaștere” forțată a societății, similară fanatismului bolșevic, dar cu o nouă mască. Nu mai vorbim despre lupta de clasă economică (prea complicat!), ci despre o luptă identitară feroce.

Neomarxistul de azi, adept al curentului Woke, nu vrea să repare societatea (aceasta ar fi o poziție progresistă onestă, veritabil liberală). El vrea să o „deconstruiască”. Psihologul social Jonathan Haidt și juristul Greg Lukianoff explică magistral acest fenomen în lucrarea „The Coddling of the American Mind” (Cocoloșirea minții americane). Ei vorbesc despre „vindictiveness” (dorința de răzbunare) și despre cum noua stângă cultivă fragilitatea:

„O cultură care etichetează cuvintele drept violență și care consideră că siguranța emoțională e mai presus de libertatea intelectuală este o cultură care se pregătește de totalitarism.” (Haidt & Lukianoff).

Cetățeanul vede un tânăr strigând „Jos Patriarhatul!” sau în varianta disonant teologică “Jos Patriarhul!” și crede că asistă la progres. În realitate, asistă la ceea ce Douglas Murray numește în „The Madness of Crowds” (Nebunia mulțimilor) drept „o formă de metafizică a răzbunării”. Neomarxistul confundă iertarea creștină cu ștergerea memoriei (Cancel Culture). El nu vrea să vindece istoria, vrea s-o decapiteze.

Așa cum ar spune Andrei Pleșu cu umoru-i caracteristic: „Diferența dintre un medic și un călău e că primul vrea să extirpe tumora, celălalt vrea să rezolve problema pacientului scurtându-l de cap. Neomarxismul actual propune decapitarea tradiției ca tratament pentru durerile ei de cap.”

2. Capcana Reacționară: Putin, Trump și „fascismul-pravoslavnic”

Pe de altă parte, speriat de excesele stângii care vrea să-i schimbe credința și istoria, cetățeanul cu nevroze politice fuge în brațele „tătucului” autoritar. Aici intervine o farsă colosală.

Vladimir Putin, într-un exercițiu de cinism pe care Gabriel Liiceanu l-ar numi „impostură tragică”, pozează în ultimul apărător al Creștinătății. Dar ce apără el? Istoricul Timothy Snyder, în „The Road to Unfreedom” (Drumul spre ne-libertate), definește ideologia lui Putin drept „schizo-fascism” – un amestec de naționalism, cultul victoriei din al Doilea Război Mondial și o ortodoxie golită de Hristos, transformată în religie politică. Acesta este “fascismul-pravoslavnic” (cum îl numește sintetic prof. Vladimir Tismăneanu): crucea nu mai este simbolul sacrificiului, ci al cuceririi prin crimă. Crucii rusești îi sunt descentrate brațele și acestea sunt duse-n extreme, crucea devine un Z, o semizvastică, un aimbol al răului!

În SUA, Donald Trump exploatează „politica resentimentului”. Politologul Francis Fukuyama avertizează în cartea sa „Identity” (Identitate):

„Cererea de demnitate a grupurilor marginalizate a fost deturnată. Acum, dreapta populistă folosește aceeași politică identitară pentru a spune majorității: «Voi sunteți adevăratele victime» .”

Altfel spus dreapta populistă folosește butada perversă “victima e agresorul”.

Cetățeanul confuz cade în capcană: crede că dacă îl susține pe Putin sau pe Trump, luptă împotriva „neomarxiștilor gay”. În realitate, el schimbă o tiranie (a corectitudinii politice) cu alta (a autoritarismului oligarhic).

3. Biserica sub asediu: vânătoarea de preoți

Cel mai perfid atac psihologic are loc asupra Bisericii. Să fim lucizi și să ne contaminăm chiar și preț de câteva rânduri cu rigoarea etică a lui Gabriel Liiceanu: instituțiile ecleziastice au păcatele lor oribile. Cartea sociologului francez Frédéric Martel, „In the Closet of the Vatican” (Sodoma), documentează o realitate a duplicității care nu poate fi ignorată.

Însă, discursul neomarxist nu folosește aceste dezvăluiri pentru a purifica Biserica (ceea ce ar fi o reformă necesară), ci pentru a o distruge ca structură de autoritate morală.

Mecanismul este descris de filosoful René Girard în „The Scapegoat” (Țapul ispășitor): societatea are nevoie de un vinovat colectiv pentru a-și defula propriile angoase.

Discursul este circular și viclean: dacă un preot este abuzator, presa ideologizată nu spune: „Acest om a încălcat morala creștină”. Ea spune: „Morala creștină însăși este abuzivă, reprimată și patologică, deci ea a produs monstrul. Adică trebuie să desființăm morala creștină.”

Este un sofism de o viclenie diavolească. Se folosește tragedia victimelor pentru a delegitima o întreagă civilizație. Cetățeanul fără cultură teologică este împins să creadă că a fi creștin echivalează cu a fi „fascist” sau „complice la abuz”, în timp ce a fi „progresist” înseamnă o virtute automată, nechestionabilă.

Suntem prinși, așadar, într-un clește formidabil.

La stânga, avem „Progresismul” confiscat de Neomarxiști, care, citându-l pe Vladimir Tismăneanu din „Diavolul în istorie”, suferă de „tentația Binelui absolut” care duce inevitabil la teroare și totalitarism.

La dreapta, avem „Conservatorismul” deturnat de populiști, care ne vând iluzii imperiale și ură ambalată în staniol patriotard.

Chiar cu riscul de a cita excesiv revin la Andrei Pleșu în „Minima Moralia”, de dragul conceptelor bune intrate deja în mentalul social: „Prostia e o suferință nedureroasă a inteligenței”. Cetățeanul de azi nu simte durerea propriei confuzii, ci doar furia indusă de alții.

Soluții?

Putem să reînvățăm diferența dintre:

1. a vărui pereții – adică reformă- și a dinamita fundația – revoluție neomarxistă.

2. a-ți iubi țara- patriotism – și a o urî pe a altuia- naționalism putinist

3. a pedepsi păcatul din Biserică – reformă internă eclezială (Biserica nu e judecată de lume) și a profana Altarul – ateism militant.

Fără acest discernământ minim, rămânem doar niște figuranți triști cu capul în ecrane și ciolan cu fasole, niște „homo videns” incapabili de gândire abstractă, aplaudând frenetic fie la arderea cărților, culturii și gândirii critice- în numele „incluziunii”, fie la marșul tancurilor pictate cu un “z” eliberator, în numele „păcii”.

Și aceasta, prieteni, este adevărata trădare a spiritului european; adică a modernității creștine.

În loc de încheiere

Nevroza politică nu există în manualul DSM. Este un concept pe care îl utilizez aici pentru a desemna mai general ceea ce psihologul american Steven Stosny a introdus în psihologie printr-un concept similar, „Election Stress Disorder” (Tulburarea de stres electoral), pentru a descrie anxietatea copleșitoare pe care oamenii o resimt în timpul campaniilor electorale. Simptomele comune includ: obsesia de a verifica știrile sau “doomscrolling”, insomnii cauzate de griji legate de viitorul țării, iritabilitate extremă în discuțiile cu familia sau prietenii pe teme politice, sentimentul de neputință sau disperare ori “hopelessness”, simptome psihosomatice – dureri de cap, tensiune musculară, etc.

Dacă simți că suferi de vrro nevroză politică și vrei soluționări terapeutice, te aștept în cabinetul meu de psihoterapie.

Psihoterapia angoasei de separare

Posted on July 17, 2025 by edyrosen

De-a lungul vieților noastre de ființe relaționale este aproape imposibil să nu trăim, de la sînul mamei pînă în brațele persoanei iubite, din fașă și pînă în giulgiu, măcar o angoasă de separare semnificativă. Separarea de cineva dacă nu chiar de noi înșine, așa cum se întîmplă în psihotraume – și mă refer aici la fuga disociativă – ne însoțește pretutindeni, este o certitudine existențială mai tangibilă decît moartea, un moment ontic și de potențare a identității personale prin diferențierea eu-celalalt.

Cand apare si cu ce consecinte in viata de relatie?

Angoasa separării poate fi originată în orice etapă a vieții, nu obligatoriu în preșcolaritate, atunci cînd indisponibilității fizice sau emoționale a ființei reper – cea hrănitoare și investită cu încredere – i se adaugă sentimente de insecuritate, devalorizare, neadecvare, părăsire, lipsă de sens. Separarile nu dor atunci cînd spunem “PA!” cuiva, la finalul unei întrevederi sau relatii, ci atunci cînd acestora li se atribuie sensul irecuperabilului și valența unui pericol existențial iminent.

Transformarea separării de cei dragi în suferință psihică, prin procesări cognitive inconștiete, angoasarea, declanșează comportamente contratraumatice, defensive dar dezadaptative în viața de relație, și simptome reunite sub denumiri impactante sindromologic și cultural precum; rană de separare, rană de respingere, părăsire sau abandon, în care de fapt regăsim depresia, anxietatea, fobii specifice precum cea de implicare emoțională autentică, fobia de dezvăluire și de cedare a controlului, fobia de intimitate, fobia de părăsire.

Cum schimba psihotrauma separarii felul de funcționare al creierului?

Angoasa de separare si fobiile asociate poate fi considerata in sine un indicator al psihotraumei.

Spiegel (1993) observa că psihotrauma creează discontinuități spontane în felul în care subiectul experiențiază realitatea fizică și psihică; apar experiențe de tip disociativ, adaptative, cu rol anxiolitic, homeostazice și analgezice, care scot factorii traumatizanți în afara conștiinței.

Persoana se reifica, se obiectualizează pe sine într-o transă disociativă contratraumatică, și se observă pe sine, din afara acțiunii traumatizante, din afara spațiului și a timpului traumei, combătînd astfel prin disocieri psihic- corp și emoție – eveniment – sentimentul de neputință și lipsă a controlului asupra evenimentului traumatizant.

Reasocierea in vederea redobândirii controlului asupra corpului duce la pierderea controlului asupra psihicului, subiectul fiind nevoit sa se confrunte cu trairile traumatizante asupra carora simte ca nu are control. Amintirile puternice revin post-amnezic in campul constiintei impreuna cu spatiul si timpul și emoțiile traumei, trairile fiind autentice, detaliate si declansand o transa negativa de reasociere, in care subiectul retraieste aievea suferința traumei, ca și cum evenimentele s-ar întîmpla în prezent; astfel, la cel mai mic semn al intentiei de distantare a partenerului de cuplu sau a persoanei investite emotional se pot activa trairile si emotiile angoasei de separare, la o intensitate si cu conotatii exacerbate.

Cum se simte angoasa de separare?

Angoasa de separare conține nuanțe emoționale subtile, o constelație de emoții secundare și terțiare asociate sentimentului de părăsire sau respingere, pentru că nu tot timpul trăirile conștientizate sunt categorice și bine delimitate. Disforiile au o dinamică contextuală, intre abisul disperării, al aneantizării sau al desfigurării prin lipsă, – pînă pe culmile pierderii de Sine și ale regăsirii depersonalizante în Celălalt.

Cum initiez vindecarea angoasei de separare?

Suferința separării (cu sensurile ei de respingere, părăsire și abandon) este vindecabilă, și vindecarea ar putea începe poate cu un moment de autoanaliza al stilului de atasament si implicare in relatii de-a lungul istoriei personale, sau cu o decriptare a basmului pe care mi-l spun despre prima despartire semnificativa de care imi amintesc. Atat autoanaliza stilului de implicare cat si grila automata de lectura si semnificare a despartirilor mele ma pot edifica despre felul in care ma raportez la istoria personala si daca imi este utila o shimbare a felului in care inteleg atasamentul, indragostirea, iubirea, si mai ales daca ma raportez la acestea egosintonic, ca la o nevoie a carei satisfacere este controlabila din interior, sau egodistonic, ca la o dependenta, deci daca o vad ca pe o nevoie a carei satisfacere este controlabila din exterior.

Schimbarea felului in care percep separarea se poate produce dupa luarea unei decizii curajoase; aceea a adoptării iubirii de sine pentru sine și prin sine, și a renunțării la modelul iubirii de sine pentru celălalt și prin celălalt, adică atunci cînd eu devin în mod conștient primul meu generator de iubire, sens existențial, liniște, siguranță și valorizare, fără să îmi mai instrumentalizez in prezent partenerul de viață sau persoana investita, și fără să îl transform pe celălalt în obiectul sursă al fericirii sau nefericirilor mele. Cu alte cuvinte învăț, constientizandu-mi dependența de dragostea celuilalt, ca pot deveni independent emoțional și mă pot sponsoriza cu iubire, atenție, încredere în ce știu și pot, validare, sustinere.

Ce mecanisme defensive pot intarzia vindecarea?

Implicațiile si conditionarile absurde sunt cele care intrețin sentimentele inadecvarii si neputintei și deci atașamentul dependent. Judecatile de tipul ”dacă mă iubește X atunci si numai atunci am valoare personală, merit să fiu iubit/ași deci exist”, imprimă subconstient ideea că iubirea cuiva mă costă cel puțin o performanță notabilă, sau vreo isprava de tabloid, altminteri n-as merita-o și deci ar urma respingerea, abandonul sau parasirea.

Deasemenea echivalenta complexa ”Stiu ca performanta mea sau calitatile mele pot produce admiratie si chiar iubire in mintea celorlalti, dar ei decid daca eu o merit și dacă mi-o acordă” imprima subconstient nevrozante convingeri in antiteza – de neputinta distopica in ciuda iluziilor manipulative; credinta ca atentia, interesul si chiar iubirea celorlalti pot fi manipulate prin performanta si virtuti, sau ca iubirea este un act deliberativ si meritocrat, un dar al carui control sta mereu in mainile celuilalt – poate fi restructurata și pusa în acord cu realitatea evidențelor demonstrabile științific. Toate aceste cognitii disfunctionale pot fi inlocuite deci plecand dinspre evidente spre teorie; iubirea in realitate nu este un rezultat deliberativ, nu costă, este mai degrabă o atitudine învățată, un mod de raportare armonizanta la ceilalți prin sine.

Nevoia compulsiva de asigurare împotriva respingerii mă poate face să cred că doar dacă devin indispensabil și sufocant, sau merituos și brilliant, sau dacă îl transform pe celălalt într-un dependent irecuperabil de propria mea respingere-dezimplicare-reimplicare- doar atunci celălalt nu mă va părăsi, lucru ce nu rezultă cu necesitate în realitatea relațională- acest fapt conducînd mai degrabă la efectul indezirabil.

Cum abordam terapeutic angoasa de separare?

Ca atare un gînd realist si restructurant cu care mă pot sponsoriza terapeutic ar fi ” dacă mă iubește X este pentru că mă percepe într-un fel ce ține mai degrabă de gîndirea lui, de filtrele lui, este deci meritul lui, nu al meu! ” sau ” dacă învăț să mă apreciez și să mă accept, voi ajunge să mă admir și să ma iubesc”.

Principiul neoerickssonian al sponsorizării compensatorii – în psihoterapia angoasei de separare conturează o abordare pragmatică pentru că plasează mobilizarea resurselor de autoapreciere și asumarea terapeutică în însăși rezerva de resurse a pacientului așa cum este acesta în prezent (condiția fiind ca el să se priveasca egosintonic și să-și înțeleagă resursele sintoniei).

În timpul unei ședințe de psihoterapie clientul află cum se poate modela pe sine cu ajutorul relației terapeutice și cum poate evolua în directia scopului terapeutic. O asumare creativă și dinamică a procesului de vindecare, ca semn al mobilizării spre o alianță bazată pe încredere în resurse și în modelul terapeutic propus de psihoterapeut, este potențată de tehnicile de hipnoză și autohipnoză ce surprind aceleași etape fundamentale ca în terapia TSP, accentuându-se ideea propriei contribuții la actul terapeutic prin învățarea unor tehnici de autohipnoză.

Tehnica celor 7R sub autohipnoză

Această tehnică este, în asociere cu o tehnica de autohipnoza, un exemplu de aplicare terapeutica a principiului sponsorizarii. Algoritmul terapeutic este unul secvențial, cumulativ și conținut de varii rutine terapeutice, insa eficienta sa se constanta in interventia terapeutica de prima electie, urmand ca ulterior pacientul sa reintervina singur ori de cate ori considera necesar. Clientului I se readuce accesul controlat la amintirile traumatizante, sunt revizuite amintirile dintr-o alta perspectiva, sunt schimbate si depasite reactiile fiziologice si emotiile de doliu, comportamentele specifice anxietatii. Etapele de parcurs asociate hipnozei urmeaza triada Freudiana (1914): Reamintire – Retraire- Procesare si se regasesc readaptate in aceasta tehnica, sub hipnoza, in asociere cu tehnica ecranului dublu (unul necesar proiectarii evenimentelor traumatizante, altul necesar derularii si restructurarii din perspectiva resurselor prezentului) Astfel, aceste etape sunt: Regresia si Reamintirea traumei, trairea-Retrairea, proceasarea traumei, Reconceptualizarea din prisma Resurselor prezentului si prin proiectii de viitor, Resemnificarea adaptativa a traumei și integrarea în forma modificata de resurse ce conduce spre Rezolvarea angoasei de separare.

Tehnica celor 8 C ai hipnoterapiei

(Spiegel 1993, p.500)

Confruntarea cu evenimentul traumatic – pacientul intelege cum simptomele prezente se conecteaza la evenimentul traumatic trecut
Condensarea evenimentului traumatic – p. lucreaza doar cu momente cheie, definitorii pentru trauma
Confesiunea – ventilarea emotionala si deculpabilizarea pacientului
Consolidarea – intarirea eului pacientului prin empatie si simpatie ce genereaza acceptare
Constientizarea – amintirilor disociate sau reprimate in vederea intelegerii si restructurarii lor nontraumatizante; se modifica amintirile, se retraiesc sub alta forma, cu un final diferit, apoi sunt reengramate la nivel inconstient
Concentrarea – spre interior a atentiei in vederea examinarii controlate si securizante a amintirilor traumatizante
Controlul – amintirilor traumatizante, prin cresterea sentimentului de eficienta personala si autocontrol psihic in confruntarea cu acestea; autohipnoza genereaza autocontrol
Congruenta – cu sine, prin integrarea echilibrata in imaginea de sine a amintirilor traumatizante, fara a prejudicia Eul

Abreacția

Presupune trairea in transa a evenimentelor traumatizante si trairea conjuncturii traumatizante implicat emotional, ce asigură descarcarea emotiilor și eliberarea tensiunii emoționale.

Modificarea amintirilor în hipnoză

(Kardiner si Spiegel, 1947)

Amintirile traumatizante sunt schimbate prin prisma resurselor din prezent, subiectului i se sugereaza sa schimbe reactiile disfunctionale cu unele functionale, contratraumatice si mai acceptabile, pentru a creste sentimentul eficientei personale in autosecurizare.

Rebalansarea emisferei drepte prin stimularea centrilor kinesteziei

Anxietatea si tensiunile emotionale generate de frica respingerii, precum si a emotiilor secundare asociate acestora, ce capătă neurologic atribute conotative catastrofizante în emisfera stîngă, anume în amigdala și în aria broca a limbajului- sunt detensionate și combătute prin scenarii pozitive de compensare, construite imaginar prin elemente conotative kinestezice, ce eliciteaza senzatii de securizare fizica, placere si relaxare fizica, în emisfera dreaptă, si care compenseaza frica si anxietatea prin curiozitate, explorare și securizare kinestezica.

Hipnoza stimuleaza această rebalansare și reactivare a activitatii emisferei drepte in conditii de distress si decompensare, schimband povestea catastrofizanta generata de emisfera stanga cu una axata pe securizarea kinestezica, explorare, constientizarea resurselor de adaptare, curiozitate, placere, bucuria conectarii cu sine, a sponsorizarii de fapt. La nivel neurochimic se creeaza o rebalansare hormonala, a hormonilor de stress (adrenalina, cortizol) cu hormoni ai fericirii dopamina, serotonina, endorfine.

O despărțire care nu se mai termină; nevroza de doliu

Posted on February 4, 2022 by edyrosen

Despărțirea de cineva este rareori sincronă cu detașarea emoțională. Acceptarea separării fizice nu coincide însă cu acceptarea sentimentului de pierdere a celuilalt, deși confruntarea acestuia este o etapă inevitabilă în doliu, și cel mai adesea se instalează ulterior despărțirii de facto a partenerilor.

Desigur, mă gîndesc și la excepții. Am întîlnit în cabinet soți care și-au amînat 2 ani divorțul despre care vorbeau cu o hotărîre de neclintit în fiecare ședință, ca despre o soluție inexorabilă dar într-un fel providențială și eliberatoare, pentru a-și continua mai apoi acasă interminabilele dispute pentru putere. Certurile izbucneau în special seara, iar diminețile îi prindeau mai încercănați de cîte o dispută inutilă. Atît stilurile de atașament cît și psihobiografia marcată de abuzuri îi ținea uniți în ringul marital, unde accesele de demonstrativitate ale unuia și iluzia vindecării de trecut prin mobilizări solemne ale altuia le adînceau acestora angoasele pe care și le doreau în fond rezolvate.

Contradicția dintre vorbe și fapte mă surprindea însă doar pe mine, pentru că rolul în care fusesem fără voia mea pus, neverbalizat de cei doi în debutul terapiei de cuplu, era unul mai degrabă de însoțitor prin “Valea plîngerii”, nicidecum de psihoterapeut care ar dezamorsa nevroze reactive, după cum reieșea din așteptările verbalizate.

Este o observație banală că beneficiul dorit în secret și cel declarat în debutul psihoterapiei sunt adesea necoincidente, dar și în acest caz contrastul surprinde tipul de conflict psihologic la care puteam să mă aștept. Intenția nemărturisită de la bun început a partenerilor era de a găsi prin psihoterapie…o cale facilă de detașare emoțională, un analgezic pentru suferința divorțului, vreun truc menit să ușureze acomodarea la sentimentul de pierdere irecuperabilă.

Astfel de cazuri se întîlnesc frecvent; cupluri care au rămas într-un contact toxic ani de zile după pronunțarea divorțului, sau parteneri care nu sunt pregătiți să treacă prin doliu de frica unei suferințe care i-ar consuma, expunîndu-se astfel unor suferințe mult mai intense și prelungite. Adesea, detașarea emoțională este conceptualizată ca “mortem amoris”. Iubirea pînă la capăt a partenerului este o axiomă existențială imanentă cununiei și o datorie morală (interpretare ce nu se constituie nici ca truism dar nici nu este vreo condiție necesară). Ca atare unii parteneri încep o adevărată luptă de rezistență împotriva distanțării emoționale față de partenerul de care au decis să se despartă; detașarea este tradusă ca un simptom al decăderii morale și sociale, o abdicare de la o datorie sacră, asumată.

Astfel, fie că nevrozele din relație sunt alimentate de tensiuni noi ce se adaugă disensiunilor vechi prin sumbre diferende de dormitor, fie că după divorț partenerii își continuă relația toxică de la distanță, dezvoltînd nevroze obsesionale și prezervînd astfel mecanismele dependenței, în ambele situații, tot ceea ce rămîne de împărțit le întreține acestora nevoia de clarificare, de restabilire a puterii, de consolare, oferindu-le actanților iluzia unui posibil moment al instaurării parteneriatului ideal.

Unii aleg inconștient să sufere, prelungind nevroza în doi. Certitudinea catastrofică a despărțirii se convertește într-un risc tolerabil odată cu instalarea desensibilizării la suferință. Dar acest lucru devine posibil doar prin trăirea împărtășită a suferinței. Detașarea emoțională devine aici o necesitate de igienă psihică, a cărei amînare neputincioasă e contemplată adesea de la adăpostul inocenței sau a negării; cel puțin unul dintre cei doi mai iubește încă, iar copiii, fidelitatea financiară și proprietățile devin pretexte pentru amînarea separării de facto.

Alteori sacrificiul personal și compromisurile emoționale neechitabile ale unuia dintre parteneri creează premiza unor mesianice restaurări morale, irealizabile însă și niciodată solicitabile, de vreme ce niciodată eroismul sacrificiului din iubire nu poate fi solicitat, fără să fie anulat astfel rolul de erou salvator al celui care jertfește de la sine ceva pentru partener. Această constatare a distopiei l-ar sili pe eroul interesat să își asume interesul, misiunea de adult pragmatic, ar determina căderea din arhetip în profanul iubirilor interesate, contradicție ce anulează astfel orice merit personal în accesarea virtuții.

Pe scurt, un factor de evitare a confruntării sentimentului de pierdere și deci de menținere și întreținere a suferinței în travaliul de doliu este constatarea că însăși alunecarea necontrolată în suferință menține o ultimă dar prețioasă legătură emoțională cu subiectul nevrozei. Aceasta conferă suferindului un sentiment al autenticității și un statut; de victimă, de îndurerat, de persoană expusă traumei scindării. Singură suferința mai este astfel ceva ce se mai poate simți încă, sau se mai poate trăi alături de cineva, iar suferindul nu își dorește neapărat să scape de ea, cel puțin nu la nivel profund, atît timp cît aceasta oferă beneficii. Suferința în doi, în cazul cuplurilor toxice sau ante finem, ori cea trăită în doliul după cineva care a plecat – produce nevroze de transfer, un fel de “ lungește-mi boala ca să mențin contactul ” parțial toxice, parțial benefice.

Dar suferința unei despărțiri este prelungită adesea și de iluzia unei vinovății exclusive; pentru cei rămași durerea pierderii este mai mare și aceasta se hrănește și din autoculpabilizare. Suferința pierderii devine o pedeapsă autoîntreținută și administrată pentru un eșec exclusiv, care de fapt aparține și celui plecat, și, prin cognițiile centrale din timpul ruminațiilor – un eșec exclusivist. Cel plecat nu mai poate nici contracara, nici confirma felul în care cel rămas își justifică acuzele, prin urmare situațiile neclare sau nediscutate potențează regretele și autoculpabilizarea. Necomunicate la timpul lor, resentimentele generează și întrețin iluzia eșecului, a ratării unor posibile soluționări, accentuînd culpa.

Îmi avertizez pacienții care traversează un divorț sau o despărțire că detașarea emoțională este un proces lent ce are loc în straturi, și uneori, atunci cînd se autoobservă și constată că temperatura emoțională scade, ar putea trăi stări de neliniște; sentimentul de alienare a eului investit se amplifică. Este ceea ce se întîmplă atunci cînd te distanțezi în timp de evenimentele de viață semnificative trăite alături de cel plecat. Dar o privire de la distanță poate genera înțelesuri și semnificații noi și permite acceptării să se instaleze, anunțînd finalizarea doliului ți ancorarea într-un prezent egosintonic.

Altminteri devine posibilă conservarea unor proiecții de investire ce conduc înspre reiterarea mai accentuată a sentimentului de pierdere, suferința astfel asociată golului resimțit devine mai semnificativă decît ar fi fost inițial, favorizînd autodevalorizarea, autoculpabilizarea și prin aceasta menținerea unui atașament anxios/fuzional, a nevrozelor de doliu dar și a celor obsesive, fapt ce transformă despărțirea într-una care nu se mai termină.

psiholog Eduard Rosentzveig

Constanta, 4. 02.2022

REechilibrare – program de sustinere psihologica ProBono a victimelor Pandemiei CoVid-19

Posted on March 16, 2020 by edyrosen

Cabinetul Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig – prin psiholog/psihoterapeut Eduard Rosentzveig, initiaza proiectul de sprijin comunitar REechilibrare prin care ofera sedinte de consiliere si psihoterapie ProBono persoanelor afectate de CoVid-19, aflate in Spitale, Clinici, Centre de Carantina dar si celor aflati in conditii de autoizolare la domiciliu, in vederea combaterii distressului, tulburarilor de anxietate, depresiei si nevrozelor generate de Pandemia cu CoVid-19. Acest ajutor gratuit este oferit exclusiv acelora ce doresc sa dezvolte mecanisme de coping si adaptare la distressul generat de izolare si boala, in contextul epidemiei CoVid 19, pe intreaga durata a Starii de Urgenta decretata astazi, 16 martie 2020, de catre Presedintele României dl. Klaus Iohannis.

Programarea sedintelor gratuite se face printr-o solicitare text cu formularea:

“REechilibrare. Nume:……;Prenume….;Vîrsta…. Localitate…..; Tara….. “
pe aplicatia WhatsApp, la nr. 0040742354228

Solicitarile de programare vor fi preluate in ordinea sosirii in mesageria WhatsApp.

Interventiile terapeutice dureaza 15 minute.
Programul REechilibrare:

Zilnic: 10.00 -12.00

“De ce nu te sinucizi?”- o intrebare despre suferinta si sensurile ei

Posted on January 10, 2019 by edyrosen

Infruntarea suferintei si a consecintelor sale nu este un atribut forte al speciei umane. In fond, tocmai evitarea acesteia si dezvoltarea mecanismelor de aparare constituie cheia conservarii si evolutiei noastre spre actuala forma neohedonista a civilizatiei. Suferinta cu miza evolutiva a adus pe lume dragostea, un construct psihologic educabil, alcatuit din legi morale, principii etice, ginduri si trairi emotionale complexe si comportamente specifice. Iubirea in suferinta este un vector ce fundamenteaza dimensiunea psihologica a materiei. Cind suferi in numele dragostei, sau pentru orice alt motiv bine intemeiat si constientizat, suferinta este fundamentata si poate avea un scop, ideal sau nu, chiar daca pragmatic, binele, cu sensul sau hedonist, nu exista. Iti poti iubi astfel pina si calaii, si sunt cunoscute cazurile “sfintilor din inchisori”, cei care si-au iertat tortionarii, pastrind astfel o coerenta axiologica si evitind conflictele interioare distructive.

Suferinta este o componenta emotionala a durerii; de obicei ea descrie cit de suparatoare si tulburatoare este durerea, sau un eveniment de viata. Durerea este insa posibila si fara suferinta, asa cum suferinta este posibila si in absenta durerii. In fond, ne este cunoscut faptul ca cele mai mari suferinte umane si dramele consecutive sunt generate nu de rani fizice, ci de rani ale sufletului.

Cum putem supravietui unei suferinte intense, profunde, fara sa recurgem la gestul ultim? In ce masura putem sa taiem franghia celui care doreste sa se spinzure, atunci cind suferinta sa devine de neindurat?In ce masura este moral sa intervenim? Stim ca suferinta este amplificata de distorsiunile timpului subiectiv, de preluarea suferintei din trecut si “transportarea” ei in viitor, astfel incit suferinta prezenta este traita amplificat. Trait ca dimensiune subiectiva, timpul suferintei este pentru aceasta perceput distorsionat, dilatarea acestuia generind unei zile aspectul si durata unui rastimp cu mult mai mare. Uneori, o zi de suferinta dureaza mai mult decit o saptamina. Inainte de a intelege cum si daca putem face ceva cu suferinta noastra sau a celuilalt, se impune sa o intelegem, sa ii intelegem cel putin factorii de intretinere.

Care sunt principalii factori de intretinere ai suferintei?

1. Unul dintre cei mai importanti factori de mentinere a suferintei este lipsa viitorului, incertitudinea, lipsa orizontului. Singurul timp al suferindului este prezentul suferintei, de care fuge. Incertitudinea viitorului si a duratei obiective a disconfortului si stressului obiectiv genereaza in plan subiectiv o amplificare a suferintei si dilatarea timpului subiectiv al suferintei, intrucit nu se stie cit poate duce cineva in viitor suferinta si cind va putea decide sa puna capat acestei progresii de viitor suferinde, care, vazuta din prezent, este fara sfarsit.

Viata fara viitor este privita ca si cind ar fi deja incheiata,devine in fond o lipsa de viata, producind o cadere din prezent intr-un spatiu tantatogen, premergator dizolvarii subiective, derealizarii, negarii de sine; e ca si cind ai privi viata din perspectiva unui mort.

Prezentul suferintei, desi provizoriu, este purtat intr-un viitor incert si amplificat, apoi este jefuit de realitatea lui si diminuat prin fuga in trecut. Acest proces de ocolire prin viitor spre trecut a suferintei genereaza ideea ca suferinta este ireala – deformind realitatea, dar si un conflict intre negarea subiectiva a suferintei si implacabila ei natura obiectiva, existenta ei de necontestat. Suntem tentati sa negam suferinta, sa fugim de ea. Dar negarea si minimizarea realitatii propriei suferinte duce la pierderea sensului ei si la pierderea sensului vietii, la renuntarea la viata.

2. Un alt factor generator si de mentinere al suferintei este decaderea morala, autoabandonul, prabusirea interioara, spirituala; renuntarea la prezentul etic, la consecventa sinelui de a raminte ancorat in moralitate. Renuntarea sinelui la consecventa etica atrage pierderea sensului ultim al existentei, permitind entropiei sa invadeze spatiul psihologic, sa dezagrege si sa destructureze functiile psihicului. Astfel, fuga in trecut, in ruminatii melancolice pentru a face prezentul suferitei mai putin real atrage caderea din prezent in propriul trecut, singurul spatiu controlabil subiectiv dar deja cristalizat. Jelind prea mult trecutul, ne jefuim existenta de ocaziile de a ne jeli prezentul si de a adopta o atitudine etica fata de singurul trecut pe care-l putem inca schimba. Raminind in prezent, ne luam dramele in serios si ne dam ocazia de a face ceva bun cu suferinta actuala.

3. Intarzierea gasirii unui sens al suferintei nu duce la disparitia suferintei, ci devine un motiv nou al acesteia. Sensul suferintei ar putea fi dat de ocazia de crestere spirituala, cea aflata dincolo de sine. Suferinta este un test al iubirii de sine, ea te sileste sa iti raspunzi onest la intrebarea “ Cit de mult ma iubesc, cit de in serios imi iau suferinta si viata? In fond, cine poate face misto de propriul lui motiv de suparare, daca aceasta este veritabil? O drama devine sansa reancorarii, a urcarii in prezent dintr-un timp trecut si-o vesnicie de incertitudine, pentru a accepta suferinta si a provoca resurse pentru indurarea sau surmontarea ei. Ea ofera totodata sansa stabilirii unor scopuri in viitor. Omul poate trai doar privind in viitor, ”sub specie aeternitatis”, si asta este salvarea lui.

Ce solutii ofera psihoterapia? In ce fel un psihoterapeut te poate insoti in suferinta?

Orice psihoterapie a suferintei poate incepe prin ancorarea in prezentul suferintei, deblocarea de pe trecut, conferirea de sens si stabilirea unor teluri de viitor, risipind incertitudinea suferintei si a viitorului prin scopuri clare. Sa ii distragi atentia mintii spre alte subiecte, prin progresii in viitor, optimiste si in acord cu resursele tale.

Solutiile pot veni inclusiv teologal. Asumarea crucii, adica a suferintei personale, nu inseamna bagatelizarea crucii. In situatiile in care nu I te poti sustrage suferinta tot are sens, devine ea insasi scopul, poate fi privita ca ceea ce vrea viata de la tine in conditiile in care tu nu mai vrei nimic de la viata, anume sa depasesti problemele, sa ai curajul de a suferi pina la cap

Pentru cel care pierde o persoana semnificativa, sau trece printr-o experienta dureroasa, cel mai mare cosmar nu este acela al mortii sale sau al acesteia, ci al pierderii sensului personal, intrucit iubirea mobilizeaza in cea mai mare parte eul. Problema nu mai este una a pierderii fizice ci a golului existential pe care il lasa aceasta disparitie, gol care genereaza o nevroza noogena, un conflict intre sinele profund cu nevoia sa de dragoste si lipsa de sens a acestuia atunci cind dragostea nu e reflectata, manifestata, continuta de aceasta persoana. Alaturi de frustrarea aceste nevoi fundamentale, generatoare de sens existential, cel care traieste un doliu de pierdere nu mai poate gasi un raspuns la intrebari de genul: “Oare stie / stia cit de mult o iubesc? Oare m-a iertat?” Si intrebarea nu are doar un sens personal ci si general uman; “de ce este dragostea dintre noi din ce in ce mai greu de implinit/transmis?” sau “De ce intervine intre noi moartea, racirea, uitarea, resemnarea?” Sa nu stii cauzele ultime ale acestor realitati noogene, sa traiesti disconfortul unor incertitudini de relatie si existentiale inseamna tocmai iesirea din spatiul securizant al iubirii ca sentiment si intrarea in incremenirea mortii si angoaselor; acel moment se poate observa si surprinde in remarcile unui muribund, care desi nu are dureri, sufera de lipsa acelui tip de apropiere securizanta, linistitoare si alinatoare pe care-l confera dintotdeauna dragostea unei persoane semnificative. Aceasta lipsa este surprinsa chiar si prin psihanaliza remarcilor pe care muribundul le repeta obsesiv…“ cred ca se apropie”, sau “ voi fi linga parintii mei”.

De multe ori suferinta ne aduce in proximitatea intrebarilor existentiale legate de sensul vietii, de rostul luptei cu suferinta personala, de rostul intelegerii motivelor generatoare ale acesteia si a preluarii controlului propriei vieti chiar si in situatii in care pare ca nu mai controlam nimic. Suferind din cauze exterioare si aflate in afara controlului nostru, in ciuda fatalismului perceput al oricarei situatii dramatice, ne ramine totusi optiunea propriei atitudini in fata suferintei. Daca pentru Nietzsche acela care are un “de ce “ pentru care sa traiasca poate sa suporte orice, pentru logoterapeutul Viktor E.Frankl toleranta la suferinta poate fi antrenata prin gasirea raspunsului ultim la intrebarea “ De ce nu te sinucizi?” . Raspunsul se poate constitui in miza asumarii unei atitudini de viata demne si responsabile, din miezul propriei tragedii, descoperind “ capacitatea de a-mi alege atitudinea intr-un anumit set de imprejurari”.

In logoterapie, ca forma viktorfrankliana de psihoterapie, precum si in majoritatea formelor de terapie a psihotraumei, raspunsul la aceasta intrebare ne orienteaza spre resursele individuale si spre sursele de rezilienta. In fond, prin demersul sau, psihoterapeutul isi propune sa intreteasa, sa peticeasca o viata distrusa intr-o structura mai solida, cu sens si responsabilitate.

Daca tu suferi si iti iei in serios suferinta, te astept in acest cabinet pentru a-i descoperi impreuna sensurile ascunse si pentru a raspunde la aceasta intrebare fundamentala.

psiholog Eduard Rosentzveig

Paradigma Iov și Sindromul Iov

Posted on July 10, 2018 by edyrosen

Cartea lui Iov lansează un model de gindire și o abordare rezilienta a doliului de pierdere. Utilizata impropriu, in contexte laice sau sacre, Paradigma Iov genereaza Sindromul Iov, caracterizat prin destabilizarea unor convingeri profunde (religioase dar nu numai), neputinta personala proiectata in viitor, insecuritate, depresie si anxietate.

Iov intruchipeaza o paradigma a sperantei crestine, un model actual de rezilienta, un mod experiential de validare si asteptare a dreptatii Lui Dumnezeu, atunci cind credintei si incredintarilor personale li se confera justificarea istorica de a fi puse la indoiala prin experiente traumatice. Prin Iov suferinta personala generata de pierdere capata o transcendenta luciditate, suferindul dobindeste experiential mecanisme de compensare adaptative, durerea si boala devin un vehicul de introspectie si de regasire a felui in care Dumnezeu contextualizeaza sensurile existentei personale. Atitudinea de multumire si acceptare dar si revolta capata nuante filosofice si introspective; Iov isi blesteama zilele, nu insa pe Dumnezeu. Tristetea functionala, anxietatea si depresia, ruminatiile interioare si discursul interior de testare a realitatii si de restructurare cognitiva sunt simptome ale imbratisarii de la bun inceput a suferintei personale. Etapele doliului (Negarea, Revolta, Negocierea Acceptare si Depresia) se contrag in acceptare si recunostinta, curiozitate contemplativa si o sublimata interiorizare a revoltei. Iov se autoblameaza, isi blesteama viata, dar nu da vina pe alții. Stima sa de sine este stabila, fapt datorat sinceritatii cu sine in planurile cognitiv, emotional si spiritual. Iov are un bun autocontrol emotional dat de exercitiul confruntarii juste cu psihostresorii sai, ceea ce conduce in final la autoapreciere. Autodevalorizarea este controlata prin constatarea și admiterea unor inegalități justificabile si prin decelarea factorilor controlabili de cei aflati in afara controlului sau; propria sa devenire este esentializata prin “Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie binecuvintat!”. Acest fapt ne da de gindit. Chiar și atunci cînd nu te mai simți tu însuți și îți spui că nu mai ești cum erai înainte, admiți că niciodată nu mai poți fi egal cu tine, chiar si atunci cînd evoluezi. Dar să înțelegi că ești suficient de puternic pentru a te deziluziona de certitudinile unei vieți împlinite și securizate, să îți confrunți disperarea însingurării acceptînd simptomele propriei dispariții, ei bine, aceastea ajung să fie nu doar un exercițiu ontic, dar și o ultimă posibilitate a omenescului din tine de a suspecta o Prezență în spatele contingentului. Nu e o bucurie să pierzi iubirea cînd te crezi iubit, să îți pierzi familia cînd te simți mai fericit, prietenii, averile, respectul soției, speranța oricărei recuperări și totuși…să mulțumești pentru asta, să aștepți un miracol în timp ce îți invoci moartea, acesta reprezintă un model de rezilienta împins la extrem. Să ai speranța atunci când factorii nenorocirilor tale stau în afara controlului tău și nu sunt o consecinta a faptelor, pare mai degraba un semn de nebunie clară, chiar si la o a doua vedere. Tocmai prin aceasta povestea lui Iov este un model de rabdare in suferinta, atunci când suferinta nu declanseaza la nivel moral nicio urma de vinovăție.

Atunci cind acest model este utilizat insă pentru deculpabilizarea propriilor greseli si supracompenseaza stima de sine scazuta, el poate mobiliza rezilienta, dar genereaza dezadaptare pe termen lung, anxietate, depresie și chiar destructurarea credintelor.

Sindromul Iov consta în convingerea că dacă înduri un rău indiferent dacă acesta este sau nu o consecinta a faptelor și comportamentelor tale (o pierdere neasteptata, un prejudiciu moral sau material) fără să te dezici de valorile și credințele tale fundamentale, dacă ești bun pînă la capăt, Dumnezeu te va salva. Devine Iov cel care se simte testat, care acceptă necondiționat că Iubirea Lui Dumnezeu se poate abate asupra-i chiar și în propriile drame; nenorocirile personale și dramele sunt resemnificate ca încercări date de divinitate, ceea ce mobilizează pe termen scurt reziliența, dar pe termen lung crește sentimentul neputintei și lipsei de control asupra propriei vieți. Din punct de vedere clinic, la nivelul credintelor și convingerilor sunt prezente ideile ca Dumnezeu are un plan salvator chiar și când nu ne pune la incercare, ca nenorocirile care se abat nu sunt o consecinta directa a greselilor personale ci o testare a credintei, ca bunastarea este o consecinta a Iubirii Lui Dumnezeu, iar saracia, boala și moartea nu sunt nicidecum o consecinta a propriilor greșeli și pacate. Confruntate cu realitatea traumatizanta, aceste credinte pot genera activari ale egoului social, cautari și conflicte interioare, astfel încât, la nivel emoțional cel care se confrunta cu acest sindrom oscileaza intre autostima și autodevalorizare, mulțumire de sine și autoacuzare, credința în dreptatea Lui Dumnezeu dar și necredinta data de imagoul unui Dumnezeu nedrept, generat de sentimentul de pierdere injusta. Trăiesc acest sindrom cei care în mod forțat resemnifica consecințele negative ale propriilor fapte cu ideea unei testari divine, fapt care genereaza bigotism și ortopraxie, o accentuare contrafobica a frecventei ritualurilor religioase și tendinta de evitare a confruntarii cu pierderea, o întîrziere a înțelegerii aportului personal la propria dramă. Se plaseaza in circa Lui Dumnezeu probe și teste care nu-I apartin, cei care fug de asumare se autoindreptatesc și se considera justificati sa își revedince dreptatea și iluziile salvarii din exterior, pornind de la premiza nevinovatiei și a iubirii necondiționate a Lui Dumnezeu. Cel care trăiește sindromul Iov se identifica în mod nejustificat cu Iov, din nevoia de activare a resurselor de rezilienta, dar devine un fals Iov.

Fara indoiala numele Iov este unul simbolic, pe care autorul necunoscut al veterotestamentarei “Cartea lui Iov” il foloseste pentru a atrage atentia asupra patimirii cu rol de testare a statorniciei credintei in Dumnezeu. Etimologic Iov înseamnă cel contestat, cel dusmanit, cel persecutat, cel neliniștit, cel tulburat, iar în ivrit înseamnă „acolo unde este Dumnezeu”. Verbul aiab sau iib inseamnind a dusmani.

Iov era vazut ca drept înaintea Lui Dumnezeu, credincios și fără păcat. Un om bogat și fericit, care traia în armonie cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Departe de a fi doar o alegorie despre avantajele credinciosiei si virtutilor in lupta cu Raul absolut, Cartea Lui Iov surprinde un moment existential crucial, momentul in care Iov este pus in conflict cu sine si iubirea sa, cu credinta in Dumnezeu. Acest moment este generat de Satana, care doreste sa ii demonstreze Lui Dumnezeu ca Iov este drept pentru ca nu e sărac, nu a avut necazuri și deci nu are termen de comparație. Premiza este deci aceasta, ca dacă ar fi necajit și sarac, Iov ar fi un păcătos și ar deveni un necredincios care s-ar dezice de Dumnezeu. Dorind sa ii demonstreze Lui Dumnezeu acest lucru, Satana ii omoară familia, ii distruge situația financiara, îl imbolnaveste, fără sa reușească sa îl determine pe Iov să se dezica de credința în Dumnezeu. Dumnezeu intervine salvator, îl reabiliteaza pe Iov, ii ofera de doua ori mai mult decât a pierdut.

Sa te simti iubit de Dumnezeu, si să aștepți smerit să facă El ceva cu tine, in ciuda nefericirilor și suferințelor tale, capătă un sens existential și salavator atunci când nu-ți mai găsești niciun sens, lovit fiind de nenorociri. Dar tu nu ești Iov. E însă comod și parcă motivator să știi că deși ești sărac, bolnav, needucat, nefericit, privit și tratat ca sclav, Dumnezeu te iubește ca pe Iov, punîndu-te de fapt la încercare. Transformarea suferinței într-un precursor al fericirii promise a fost posibila doar prin resemnificarea promisiunii izbavirii, adică prin trasformarea paradigmei Iov în Sindromul Iov. Așteptarea unei izbaviri din exterior și neasumarea e o trasatura dezadaptativa a poporului acesta, pe care multi o confundam cu spectatorismul, multi cu naivitatea, etc. Întocmai unui popor de Iovi romanii așteaoptă să îi facă Dumnezeu parte, să transforme Dumnezeu România într-o grădină. Într-o Românie în care dreptatea se transformă în concept discretionar și un act partinitor, românii așteaptă dreptatea Lui Dumnezeu. Sa li se restituie ce li s-a luat. Sa li se ofere ce li s-a promis, atunci când fără nicio explicație, li se ia tot. Părerea mea este că la nivel de popor suntem afectați de Sindromul Iov, atît la nivel individual cît și în mentalul colectiv. Cei care gestioneaza patrimoniul de idealuril și credințe ale acestui neam creștin au datoria de a le clarifica la Sfînta Liturghie Cuvîntul Domnului, anume diferențele dintre asumarea justificată și funcțională a suferinței produsă de propriile greșeli și asumarea nejustificată a acesteia, atunci cînd suferința e produsă de factori contextuali, ca prim model de reacție față de boala mintală. Sa îl lași pe Dumnezeu sa îți ramina dator e una, sa nu răspunzi la rău cu rău, dar să reacționezi totuși. Să nu confunzi obedienta cu smerenia și sa rămâi smerit atunci când Dumnezeu te încearcă, incredințat ca merita chiar sa mori pentru dragostea ta, pentru idealurile tale, pentru poporul și Patria ta, fără teama ca facind astfel poți pierde ceva mai mult decât alternativa indezirabila a unei vieți duse în mizerie morala și în barbaria civilizata a erei consumist-digitale. Altminteri Instituția Bisericii consfinteste dezastrul la care asistăm.

Iluzii si deziluzionare in cuplu

Posted on July 3, 2017 by edyrosen

Atunci cind ma indragostesc si ii ofer iubirii ce-i al iubirii, un prilej de a-mi schimba perspectivele alaturi de cineva, ma pot lesne abandona in voia unor fantasme cu care relatiile vin la pachet. Una dintre ele este iluzia implinirii prin celalalt. Iubind sunt motivat sa accelerez pasul si sa devin mai aproape de ce sunt eu- alaturi de cineva, integrind experientele cu acesta, conferindu-le sansa de a fi modelatoare. Modelatorul ramin insa eu insumi-prin constientizarea sentimentelor mele, efortul reflexiv si punerea lor in act. Si totusi, desi stiu asta, e posibil ca partenerul meu sa nu stie, si sa vrea sa ma schimbe el, conform nevoilor si viziunilor sale. Eu devin un iluzionist iar el un iluzionat, daca eu, intelegind, nu ii explicitez iluzia. Ajung sa simt dorinta sa de realizare prin mine, ca pe o presiune deformatoare, intruziva, ca pe un sens prost inteles al relatiei sale cu mine. Ajung sa simt ca el ma utilizeaza, sperind ca de fapt ma iubeste.

In acest caz, primii 2-3 ani ai relatiei merg struna, ne casatorim, facem planuri, dar la trezirea din visare partenerul traieste dureros deziluzia ca pina la urma lucreaza la implinirea sa tot de unul singur; ca nu e nimeni mai responsabil pentru sine decit el insusi, ca nu vrea nimeni sa-i traduca lectiile de viata, sa munceasca pentru el, sa traga sa se dezvolte, sa ii dea raspunsul la intrebarea despre sensul propriei vieti. Pe marginea patului oricarei idile in doi se afla fie regindirea relatiei, fie mormintul ei.

Remodelez atunci cu partenerul parcursul casniciei, in incercarea de a ne salva povestile de dragoste, ne confruntam dezamagirile si, in situatiile fericite, le intelegem ca pe niste vindecatoare puneri in acord a realitatilor noastre psihologice. Devenim de acord ca nu suntem de acord in tot si toate si ca incompatibilitatea partiala e sursa unicitatii noastre. Conchidem ca obiectivele individuale sunt vitale, primeaza celor de cuplu, ne privesc direct, iar dragostea si relatia nu-s justifica reprosurile facute celuilalt, mai mult decit propria apatie. Sau, dimpotriva, fugim direct la notar si cocotam in circa partenerului vina de a nu ne fi lasat sa utopizam mai departe; “nepotrivirea de caracter” devine cel mai adesea sintagma absentei celei mai elementare forme de interactiune in cuplu, semnul prin care recunoastem usor o pereche de nevrozati; transmiterea asertiva a nemultumirilor.

In plina cariera consumista echivalam insa viata unei relatii cu garantia unei piese auto, imprumutind explicatii-cutie, de genul “dragostea dureaza 4 ani”, pentru a refuza ce nu vrem sa intelegem. Evitam astfel orice confruntare cu noi insine. Ne abandonam foarte repede durerea care ne-ar fi invatat ce sa nu repetam si ne punem evolutia intre parantezele convenabile ale unor clisee…”Lumea e mare, partenerii trebuie schimbati, la ce bun atita fidelitate si devotament daca cercetatatorii englezi spun ca suntem conceputi poligami, relatiile sunt obiecte cu termen de expirare”…etc.

Dupa o despartire dureroasa – un divort terapeutic sau unul definitiv – cautam distantare, echilibrare, ventilarea suferintei si, cumva, reasigurarea ca vom mai fi in stare sa iubim vrodata. Intr-un fel, indiferent daca alegem sa raminem impreuna sau ne continuam drumul singuri, pricepem ca din nevoia de a ne mentine iluziile fundamentale ne-am indragostit de iluzionist si am sfirsit prin a-i reprosa ca trucurile sale sunt proaste, mai ales atunci cind el insusi a decis sa ne dezvaluie misterul. Nevoia de a crede in existenta unei pasiuni mari aflata dincolo de farmecul indragostirii nu se spulbera odata cu trezirea din aceasta transa umorala, dar iluzionistul, cel caruia ii descoperim intre timp si defectele personale, este demascat ca impostor, iar vraja iubirii isi pierde puterea. Ajunsi in acest punct de trezire, majoritatea partenerilor divorteaza, intelegind ca relatia lor e un circ fara clovn, nestiind cum altfel sa se igienizeze emotional si cum sa scape de socul readaptarii.

In ciuda despartirii formale, desprinderea partenerilor debuteaza cu mult inaintea divortului propriuzis. Negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea sunt secvente ale doliului pe care le ragasim uneori intr-o avalansa naucitoare, adesea concomitent.Cind celalalt se simte dezamagit prin faptul ca nu-i mai impartasim iluziile, reflexul este sa se plonjeze in diatribe ce infesteaza relatia. Vehementa dezamagitului este alimentata de fapt de lipsa de sens a propriilor proiectii, momentul constientizarii acestei autopacaleli fiind, din motive de protectie a eului, cel mai adesea, aminat. In aceste momente conflictul etic al diadei devine aceasta: fie eu am fost un iluzionist de la bun inceput intretinindu-i delirul utopic, pentru a-l face pe partener sa creada in magia iubirii, fie el a fugit cu lasitate de consecintele propriei asumari, intr-o poveste ce spera sa il salveze de sine, si de la care astepta confirmarea unor iluzii. Iluzia refacerii androginului din jumatati, celalalt devenind un fetis si garantul fericirii si desavirsirii personale, in lipsa caruia sunt condamnat la vesnice cautari si tristeti; iluzia ca viata e lipsita de sens si poezie in afara cuplului marital; iluzia ca nu as sti cum sa iubesc sanatos si fara amor propriu, intr-un raport de cunoastere si iubire de sine echilibrata; iluzia trainiciei cuplului prin casatorie, toate aceste asteptari nerealiste si dezadaptatante culminind prin a ne condamna la un esec existential la care sunt invitate sa fluiere neamurile.

Traim fiecare in parte doliul desprinderii de partener la temperatura emotionala a propriei implicari in relatie, explorind adesea intreaga plaja a emotiilor de pierdere ce descriu intesiunea deziluziei. Ne impotrivim exilarii in extremele dezamagirii, si, prin evitarea acesteia, ne provocam depresii si anxietati si mai mari. Ne deprimam si stim asta atunci cind tocmai frica de depresie ne surprinde cu gindul “nu ma indragostesc ca sa nu ma deprim iar” si ne panicam atunci cind anticiparea anxietatii ne determina sa dam din lac in put, adoptind comportamente de hiperreactie dezadaptativa, de obicei anuntate de intrebarea “dar daca nu o sa mai pot iubi pe nimeni?”. Ne dorim pe cineva pe masura noastra, suspendati intre exceptie si generalizare, intre devastare si indiferenta, vinind starea de acceptare a prezentului pentru calmul si linistea ce ne-ar permite in final sa intelegem de ce relatia nu a mers nici de data aceasta. E justificat sa nu vrem sa fim insa devastati de pierdere – ca si cind am fi trait impregnati de iluzia vesniciei iubirii, si nici sa fim resemnati si convinsi ca despartirea face parte din fiecare relatie, insa evitarea trairii doliului si plingerii lui ne priveaza de lectia lui.

Surpriza dezarmanta a divortului dar si banalizarea lui printr-o perpetua anticipare preventiva, indica doua tipare toxice si antagonice de raportare la partener. Implicarea profetica – ce urmareste implinirea unei ardente dorinte de confirmare a miturilor personale, vineaza iluzia convietuirii pe vecie, intretinuta de tranzactionari profitabile ale erosului in schimbul nesatioasei senzatii de implinire prin celalalt.

La capatul opus se afla Implicarea fatalista, care vineaza deziluzia in dragoste, anticipind-o inca de la inceputul relatiei, cautindu-i dovezile, pentru a o evita. Ambele tipuri de implicare dezadaptativa in relatie surprind mereu cite o lipsa; a autodeterminarii si impacarii cu sine.

Prima sfirseste printr-o sanogena deziluzionare adolescentina- observam ca dragostea idealizata se incapatineaza sa nu existe, a doua printr-o supracompensare a iubirii, de tip consumist- observam ca orice inceput e un nou sfirsit.

Defocalizarea de pe amorul propriu propune inceputul vindecarii relatiei de cuplu, atunci cind si eu si partenerul observam ca in probleme de suflet nu imi poate da altul ce nu-mi pot oferi singur. De abia atunci vad rolul terapeutic al deziluziilor. De abia atunci deziluzionarea devine zina cea buna, ce desvrajeste relatia, propunindu-mi un stil de raportare asumat si autentic fata de partener.

Daca va regasiti in situatiile descrise mai sus, va invit sa va adresati Cabinetului de Psihologie Eduard Rosentzveig, unde un psiholog si un psihoterapeut din Constanta va stau la dispozitie pentru consiliere si psihoterapie individuala si de cuplu.

Romantismul in relatie – o forma terapeutica de armonizare a idealurilor de cuplu

Posted on March 16, 2017 by edyrosen

romantism si realism Ce inseamna sa fii romantic in relatia de cuplu? Mai poate fi socotit romantismul un deziderat al cuplului modern, care odata invatat de partenerii unei relatii nevrozante si plafonate sa duca la repararea si revigorarea acesteia? Cum se pot confrunta alergiile la romantism ale acelora pentru care suprasaturarea vizual-kinestezica a sexualitatii e singurul mod de a ramine realisti? Si cum se poate gasi mai lesne echilibrul intre romantism si exagerarea lui, cea care genereaza atitudini umorale, siropoase, viziuni lasciv-zaharisite si romantioase ale interactiunii dintre doi iubiti? Cum iti poti da seama la timp daca romantismul nu devine cumva un soi de reumatism emotional, o anchilozare a expresivitatii afective in idealizari contrazise atit de flagrant de realitate incit sa frizeze ridicolul? Cum pot mentine romantismul ca atitudine de realatie echilibrata undeva intre realism, ridicol, idealizare, fara a transgresa limitele individuale ale suportabilitatii, dar suficient de personalizat incit sa imi pot oferi mie si partenerului un scenariu de viitor realizabil?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, e nevoie sa inteleg ce este de fapt romantismul si care este functia lui psihologica in relatia de cuplu.

Aparut ca un curent intelectual, literar si artistic in secolele XVIII – XIX in Germania si ulterior in restul Europei, romantismul este in esenta un mod de raportare idealist si personal la realitatea obiectiva, o deconstruire si filtrare a lumii externe prin valorile personale si o reconstruire subiectiva a acesteia in jurul unor idealuri. A fi artist in perioada romantismului presupunea o disociere eu-lume cu rol edificator asupra sensului existentei personale in lume, intr-un context general uman dominat de contingenta si in care iubirea, libertatea, viata, revolta impotriva fatalitatii, spiritualitatea si transcendenta constituiau motive centrale ale creatiilor.

In secolul XXI romanticul este o persoana care isi mai permite inca sa viseze cu ochii deschisi si evadeaza prin reverii diurne din realitatea obiectiva, in vederea intelegerii mai profunde a existentei personale ori a unei situatii de viata. A fi romantic inseamna mai simplu sa contempli, sa reflectezi, sa idealizezi si apoi sa exprimi intr-o maniera sensibila un crez personal, un ideal general uman, o idee.

Depasindu-si conditia programatica, acest curent intelectual si artistic a devenit in timp seducator prin felul sau axiocrat de generare a modelelor; prin operele sale, romantismul a conceptualizat, cultivat si modelat un tip echilibrat si sensibil de raport uman, un fel de a fi si de a relationa ale carui prime certitudini sunt chiar idealurile, valorile fiecaruia dintre noi. Romantismul propune un stil de raportare emotionala armonioasa la partener; ofera o viziune idealizata a relatiei de cuplu, un spatiu subiectiv in care asteptarile mele de la cel drag si relatia cu el se simt in largul lor si la el in suflet, capata coerent; relatia devine un proiect frumos inainte sa prinda forma concreta a vreunui contract social.

Pentru romantici imaginile de cuplu cu care intra in relatie sunt amorsate de idealul vesniciei in doi si a implinirii alaturi de celalalt. Proiectele de viitor sunt contemplate, anticipate emotional si comportamental, iar ancorarea temporala a relatiei romantice in acest spatiu subiectiv este una disociata, apolinica. Timpul romantic este o parabola pe care indragostitii o pot contempla, proiecta, anticipa, acesta devenind o poveste din trecut orientata spre viitor inainte de a fi traita efectiv dragostea. Atitudinea opusa, realismul, este ceea ce ancoreaza in contextul actual, in spatiul si timpul personal, generind in prezent o traiere de tip dionisiac a timpului relational. Ma cufund aici si acum in experimentarea si concretizarea imaginii-proiect, a povestii generata de idealizarea romantica a relatiei. Mai pe scurt spus, romanticii subiectivizeaza obiectivul, umanizindu-l, iar realistii obiectiveaza subiectivul, concretizindu-l.

A fi romantic este o modalitate de conectare profunda la celalalt si are functia de a ma cufunda intr-un mod placut in povestea partenereului, in proiectul sau de relatie. Prin aceasta sa inveti sa fii romantic are valoare terapeutica, pentru ca desatureaza de realism relatia, atunci cind partenerii s-au plafonat si sunt hiperancorati in realitatea stresanta. Sa fii romantic este un mod de a te reintoarce la planseta de proiectare a cuplului, atunci cind acesta nu isi mai gaseste ratiunea de a fi, placerea, sau ramine pur si simplu prea intepenit in prozaicul vietii. Romantismul in cuplu nu se confunda cu exhibitionismul emotional si decantarile zaharate ale vreunui tip de subcultura tot asa cum nici realismul nu se poate confunda cu pornopraxia. Este un joc amoros al atentiei si al transpunerii intre doi oameni care se iubesc si isi afirma reciproc atractia; un elegant ritual de cucerire prin daruri cu valoare afectiva animat de nevoia de a exterioriza trairi, de a creea un context special menit sa ancoreze si engrameze bucuria gasirii jumatatii visate sub forma unui scenariu sau a unei povesti de dragoste autentice.

In buna masura, orice relatie de cuplu rezista in timp daca ratiunile ei de a fi sunt intretinute si obiectivate. Ceea ce fac cei doi parteneri impreuna sau obiectivele de cuplu concretizate, descrie miezul functional al cuplului si orice obiectiv de cuplu necesita o abordare strategica sau proiectare. Chiar si fara sa fie remarcata aceasta dinamica, o relatie rezista daca imbina romantismul (idealizarea si proiectarea) cu realismul (concretizarea proiectului). O dinamica echilibrata intre doi parteneri este, in fond, o oscilatie intre subiectivizare si obiectivare, intre visarea cu ochii deschisi si concretizarea proiectului.

Invatind sa fii sau sa redevii romantic te va ajuta sa te asiguri de fapt ca voi doi “sunteti din acelasi film”. Poti astfel sa te conectezi si sa conferi acces partenerului tau la imaginea ta de cuplu in maniera cea mai eficienta si completa, utilizind limbajul inconstientului; metafore, simboluri, alegorii, sau alte modalitati de expresie sensibile, utilizate la comunicarea unui ideal de relatie. Capeti bunul obicei de a scrie un scenariu de cuplu, de a realiza un proiect de relatie. Este un mod de conectare a partenerului la povestea ta, si a ta la povestea lui. Fiind romantic subiectivizezi obiectivele de relatie, si redevenind realist afli cum sa armonizezi practic idealurile de cuplu.

In acest cabinet de psihoterapie din Constanta, un psiholog iti sta la dispozitie pentru a te ajuta sa depasesti problemele de relatie si chiar sa inveti sa fii romantic.

A minca este o autoterapie. Tulburarile alimentare iti arata cind aceasta terapie nu functioneaza.

Posted on November 8, 2016 by edyrosen

A minca este inainte de toate o necesitate, dar mai cu seama o placere. Nefiind doar o combinatie de substante ce mentin viata si buna functionare a organismului, ci si povestea ei, felul in care am obtinut-o sau a fost creeata, hrana e insasi rezultanta activitatilor noastre, aceea cu care intram intr-un contact intim nemijlocit.

A minca devine prin aceasta un mod complex de celebrare, resemnificare si interiorizare a starilor de bine conferite de persoanele si intimplarile semnificative pentru noi, iar combinarea cu arta a nutrientilor si declansatorilor chimici care ne stimuleaza kinestezic, gustativ, olfactiv, vizual, devine un mod de ancorare emotionala a unor semnificatii, persoane, locuri si intimplari importante.

Mincam asadar nu doar substante ci mai ales reprezentarile acestora: stari, experiente fundamentale, sensuri, identitati, feluri de a fi, atribute ale unor persoane si contexte. Cei care exagereaza mincind, sau, dimpotriva, se feresc de mincare ori transforma mincatul in compulsie, oricum ar fi acestia clasati pe scalele pishodiagnostice sau ale dispretului social; bulimici, anorexici, grasi, mincai, fomisti, haplea, persoane cu tulburari de nutritie– folosesc mincarea in scop evocator, terapeutic. In incercarea lor de a se edifica si de a se pune in ordine cu sine, acestea se reancoreaza la o stare emotionala resursa, ba chiar se conecteaza la un moment traumatic, regreseaza emotional si identitar din nevoia rezolvarii sau surmontarii dificultatilor existentiale.

A minca este o forma la indemina de autoterapie. Problemele de nutritie apar insa atunci cind terapia in sine devine un scop, nu un mijloc, si astfel ea nu mai este eficienta, fiind aplicata disfunctional, in directia gresita. Apare fixarea in metoda, manierismul procedural, transformarea terapiei intr-un ritual de evitare si asigurare. Chiar daca sentimentul de bine anuleaza pe moment depresia sau anxietatile, confruntarea cu problema, pentru intelegerea si depasirea ei – nu mai are loc. Suferinta ramine prezenta, problema nerezolvata, iar mincarea devine un analgezic ineficient si la indemina. A minca devine o burdihaneala dezadaptativa.

Cum adica mincam emotii, evenimente, persoane?

Inca dinainte de a ingera substante necesare, ingeram emotiile provocate de interpretarea pe care o dam unor forme, culori, texturi, mirosuri si gusturi specifice alimentelor degustate. Placerea este un raspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ fata de nutrientii ingerati, interpretat psihologic fie ca satisfactie-anticipatorie fie ca pofta pentru o anumita substanta ori puri si simplu ca placere-raspuns imediata; ne ploua in gura. Placerea ne orienteaza comportamentul alimentar catre stimulii alimentari testati de-a lungul vietii, asimilati ca parte a culturii gastronomice individuale. Placerea de a minca are functia de a intretine motivatia autoalimentarii, aidoma senzatiilor de foame, sau pofta, si ne orienteaza conduitele alimentare in directia gusturilor preferate, mirosurilor imbietoare si a texturilor placute. Datorita placerii pe care o avem de a consuma alimentul preferat, ne structuram reprezentari dominant gustative-olfactive si kinestezice ale acestuia si sunt declansate nu doar raspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, dar si procese mnezice de identificare a mincarii de care avem nevoie ori de evocare a contextelor in care am intilnit-o.

Activitatea de a minca activeaza asadar la nivel psihologic legaturi cognitiv-emotinal-comportamentale, cu rolul de a fixa ancore emotionale unor substante, contexte, persoane, trairi. Reaccesam rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse in prezent si retraite. Astfel explicam si predilectia noastra pentru anumite alimente, orientata nu doar de pofta pentru o substanta sau alta, ci si de nevoile emotionale, de resursele pe care simtim ca trebuie sa le accesam.

Alimentele sunt un un anxiolitic si un antidepresiv natural

Alimentele sunt un anxiolitic natural, actul de a minca fiind in sine un ritual calmant si securizant. Acesta ne conecteaza la virstele copilariei, atunci cind principala noastra ocupatie era mincarea si somnul. Atunci cind mincam mai mult si in afara meselor obisnuite ale zilei- fara ca acest lucru sa raspunda unor nevoi stringente ale organismului, mincatul se transforma in fond intr-o forma de autoterapie naturala a problemelor cu care ne confruntam si a trenei de consecinte prin care aceastea se manifesta. De regula ecoul lor emotional sunt depresia si anxietatea.

Mincatul compulsiv sau cum “tratam” fricile

Repetat compulsiv, ritualul mincatului este o metoda de calmare temporara a anxietatii si de compensare a depresiilor. Desi mincatul poate aduce o imbunatatire de moment a dispozitiei, depresia si nelinistea reapar de obicei accentuate, datorita rolului de ancora kinestezica pe care o au alimentele; mincatul excesiv al unui anumit aliment stimuleaza focalizarea disfunctionala pe trecutul la care un anumit gust ne poate conecta. Deasemenea, sentimentele de culpabilitate consecutive “indoparii” precum si autosubminarea stimei de sine accentueaza tulburarile emotionale; persoanele devin obsedate de ideea ca iau in greutate, sau impiedica ingrasarea prin eliminarea fortata a alimentelor ingerate – desi ceea ce ingrasa nu este excesul de mincare, cit natura nesanatoasa a acesteia. Predilectia pentru o anumita categorie de gust ce ancoreaza emotiile pe care subiectul doreste sa le evoce si posturile de penitenta, menite sa elimine sentimentele de vinovatie si sa restabileasca stima de sine a persoanei, sunt factori de intretinere ai depresiei si anxietatii intilinite in tulburarile alimentare.

O strategie terapeutica eficienta a tulburarilor alimentare

In ciuda faptului ca sunt initial o componenta existentiala functionala in viata clientului, tulburarile alimentare debuteaza ca tulburari emotionale si ulterior de nutritie.

Insa approape orice otrava, in doze modificate, devine medicament. Mincatul compulsiv si tulburarile alimentare in sine devin o cale spre vindecarea traumei – insa intr-o forma modificata, anume daca persoana este orientata sa se focalizeze pe gusturile si substantele ce-i evoca stari emotionale resursa; momente in care s-a simtit bine, in forma, in forta, invocarea acelor calitati ce ii lipsesc in prezent pentru rezolvarea problemelor. Odata evocate, aceste resurse pot fi retraite asociat unor activitati preferate sau comportamente noi, conexe, care recompensate prin cantitati mici din substanta declansatoare a starii de bine- pot evoca la fel de rapid starea resursa. Se obtine o conditionare a gustului preferat de activitatile npi ce ii vor imprumuta efectul, si astfel latura compulsiva poate fi deviata si modificata. In locul suprasaturarii cu mincaruri care il conecteaza la situatia problema sau il linistesc dar nu rezolva, care consolideaza focalizarea pe problema nu pe solutii, ii amintim clientului, in calitateA de psiholog sau consilier – sa incerce altfel gusturile si mincarurile care il conecteaza la resursele din trecutul sau, reamintindu-i de ceea ce minca atunci cind ii era bine, in situatii in care avea incredere in sine, curaj, control, sau detinea resursa emotionala atit de necesara in prezent. Daca nu este de gasit in trecut, aceasta resursa emotionala sau abilitate poate fi imaginata si orientata spre viitor, in situatia in care clientul doreste sa se descurce mai bine. Gusturile complet noi, mincarurile si meniurile creative – sunt cele care, intr-un context terapeutic de asistenta clinica, provoaca o suprapunere a ancorelor noi peste cele vechi, genereaza noi resurse si stimuleaza focalizarea pe prezent si viitor, slabind ciclul vicios fobie-comportament de asigurare / reasigurare. Activitatile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi – sunt cele care vor prelua functia de comportament de asigurare temporara, realizindu-se ulterior recadrari comportamentale. In etapa urmatoare a terapiei, prin parcurgerea unor tehnici cognitiv comportamentale de tratare a traumelor de fond si actuale (fobii, obsesii, conflicte, etc.), utilizind desensibilizarea progresiva, hipnoza si imageria dirijata, tehnici de intarire a eului si prevenire a recaderilor – se pot creea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburarilor alimentare.

Avantaje ale acestei abordari

In cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburari precum bulimia sau anorexia, presupune interventia unei echipe de specialisti, de la psihiatru, psiholog, neurolog, nutritionist, endocrinolog, ceea ce face procesul de redresare cronofag, costisitor si mai ales sa fie perceput de pacient ca imposibil. Psihologul este de obicei prima persoana la care cauta ajutor un astfel de client; acesta are de cele mai multe ori convingerea ca tot demersul e cam degeaba, invoca o motivatie negativa, sentimentul de neputinta si convingeri autodevalorizatoare. Cunoasterea faptului ca mincatul compulsiv este de fapt o autoterapie pe care el incearca sa o aplice, dar o aplica gresit, este un prim pas de cooptare a pacientului in diada terapeutica, de consolidare eficienta a aliantei, in vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei in travaliul terapeutic, confera clientului posibilitatea de a fi un spectator implicat al propriei modelari – care nu este doar una fizica ci psihologica, redindu-i increderea in castigarea controlului, si il incurajeaza sa isi ajusteze la un nivel mai realist asteptarile de redresare si remodelare cormporala. Convertirea dirijata a nevoii de substante in foame de emotii ajuta pacientul sa inteleaga faptul ca emotiile pot fi declansate/ evocate si de alte tipuri de activitati cu rol terapeutic, acest fapt conducind la creearea unui set personal de activitati cu rol compensator-sau abilitant. Odata puse in practica si sustinute, clientul isi optimizeaza perceptia de sine si asupra procesului terapeutic in sine, fapt incurajat prin evaluari subiective. In cea de-a treia etapa a acestei abordari, restructurarea cognitiva fiind deja amorsata, efortul de confruntare a problemelor de fond este resimtit mai putin, clientul avind deja dovada propriei eficiente.

Hipnoterapia este in sine o abordare de succes a tulburarilor alimentare, contribuind nu doar la stingerea nevoii de compensare prin alimente a depresiei si anxietatii, ci si la invatarea unor tehnici mai eficiente si specifice de autoreglare.

Daca doriti sa lucrati cu un psiholog din orasul Constanta acest gen de probleme, ma puteti solicita telefonic (0742-354.228 / 0721-871.200), in vederea unei programari initiale, in urma careia vom decide daca vom rezolva impreuna acest gen de probleme sau prin intermediul oricaruia dintre colegii mei.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on June 28, 2016 by edyrosen

Odata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate, vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Psiholog in Constanta

Cum este să fii psiholog în Constanţa, articole şi cercetări personale, psihologie şi psihoterapie, cum şi unde te poţi forma & alte lucruri interesante

Category Archives: Afectivitatea