Tag Archives: disociere

Psihoterapia angoasei de separare

Posted on by

De-a lungul vieților noastre de ființe relaționale este aproape imposibil să nu trăim, de la sînul mamei pînă în brațele persoanei iubite, din fașă și pînă în giulgiu, măcar o angoasă de separare semnificativă. Separarea de cineva dacă nu chiar de noi înșine, așa cum se întîmplă în psihotraume – și mă refer aici la fuga disociativă – ne însoțește pretutindeni, este o certitudine existențială mai tangibilă decît moartea, un moment ontic și de potențare a identității personale prin diferențierea eu-celalalt.

Cand apare si cu ce consecinte in viata de relatie?

Angoasa separării poate fi originată în orice etapă a vieții, nu obligatoriu în preșcolaritate, atunci cînd indisponibilității fizice sau emoționale a ființei reper – cea hrănitoare și investită cu încredere – i se adaugă sentimente de insecuritate, devalorizare, neadecvare, părăsire, lipsă de sens. Separarile nu dor atunci cînd spunem “PA!” cuiva, la finalul unei întrevederi sau relatii, ci atunci cînd acestora li se atribuie sensul irecuperabilului și valența unui pericol existențial iminent.

Transformarea separării de cei dragi în suferință psihică, prin procesări cognitive inconștiete, angoasarea, declanșează comportamente contratraumatice, defensive dar dezadaptative în viața de relație, și simptome reunite sub denumiri impactante sindromologic și cultural precum; rană de separare, rană de respingere, părăsire sau abandon, în care de fapt regăsim depresia, anxietatea, fobii specifice precum cea de implicare emoțională autentică, fobia de dezvăluire și de cedare a controlului, fobia de intimitate, fobia de părăsire.

Cum schimba psihotrauma separarii felul de funcționare al creierului?

Angoasa de separare si fobiile asociate poate fi considerata in sine un indicator al psihotraumei.

Spiegel (1993) observa că psihotrauma creează discontinuități spontane în felul în care subiectul experiențiază realitatea fizică și psihică; apar experiențe de tip disociativ, adaptative, cu rol anxiolitic, homeostazice și analgezice, care scot factorii traumatizanți în afara conștiinței.

Persoana se reifica, se obiectualizează pe sine într-o transă disociativă contratraumatică, și se observă pe sine, din afara acțiunii traumatizante, din afara spațiului și a timpului traumei, combătînd astfel prin disocieri psihic- corp și emoție – eveniment – sentimentul de neputință și lipsă a controlului asupra evenimentului traumatizant.

Reasocierea in vederea redobândirii controlului asupra corpului duce la pierderea controlului asupra psihicului, subiectul fiind nevoit sa se confrunte cu trairile traumatizante asupra carora simte ca nu are control. Amintirile puternice revin post-amnezic in campul constiintei impreuna cu spatiul si timpul și emoțiile traumei, trairile fiind autentice, detaliate si declansand o transa negativa de reasociere, in care subiectul retraieste aievea suferința traumei, ca și cum evenimentele s-ar întîmpla în prezent; astfel, la cel mai mic semn al intentiei de distantare a partenerului de cuplu sau a persoanei investite emotional se pot activa trairile si emotiile angoasei de separare, la o intensitate si cu conotatii exacerbate.

Cum se simte angoasa de separare?

Angoasa de separare conține nuanțe emoționale subtile, o constelație de emoții secundare și terțiare asociate sentimentului de părăsire sau respingere, pentru că nu tot timpul trăirile conștientizate sunt categorice și bine delimitate. Disforiile au o dinamică contextuală, intre abisul disperării, al aneantizării sau al desfigurării prin lipsă, – pînă pe culmile pierderii de Sine și ale regăsirii depersonalizante în Celălalt.

Cum initiez vindecarea angoasei de separare?

Suferința separării (cu sensurile ei de respingere, părăsire și abandon) este vindecabilă, și vindecarea ar putea începe poate cu un moment de autoanaliza al stilului de atasament si implicare in relatii de-a lungul istoriei personale, sau cu o decriptare a basmului pe care mi-l spun despre prima despartire semnificativa de care imi amintesc. Atat autoanaliza stilului de implicare cat si grila automata de lectura si semnificare a despartirilor mele ma pot edifica despre felul in care ma raportez la istoria personala si daca imi este utila o shimbare a felului in care inteleg atasamentul, indragostirea, iubirea, si mai ales daca ma raportez la acestea egosintonic, ca la o nevoie a carei satisfacere este controlabila din interior, sau egodistonic, ca la o dependenta, deci daca o vad ca pe o nevoie a carei satisfacere este controlabila din exterior.

Schimbarea felului in care percep separarea se poate produce dupa luarea unei decizii curajoase; aceea a adoptării iubirii de sine pentru sine și prin sine, și a renunțării la modelul iubirii de sine pentru celălalt și prin celălalt, adică atunci cînd eu devin în mod conștient primul meu generator de iubire, sens existențial, liniște, siguranță și valorizare, fără să îmi mai instrumentalizez in prezent partenerul de viață sau persoana investita, și fără să îl transform pe celălalt în obiectul sursă al fericirii sau nefericirilor mele. Cu alte cuvinte învăț, constientizandu-mi dependența de dragostea celuilalt, ca pot deveni independent emoțional și mă pot sponsoriza cu iubire, atenție, încredere în ce știu și pot, validare, sustinere.

Ce mecanisme defensive pot intarzia vindecarea?

Implicațiile si conditionarile absurde sunt cele care intrețin sentimentele inadecvarii si neputintei și deci atașamentul dependent. Judecatile de tipul ”dacă mă iubește X atunci si numai atunci am valoare personală, merit să fiu iubit/ași deci exist”, imprimă subconstient ideea că iubirea cuiva mă costă cel puțin o performanță notabilă, sau vreo isprava de tabloid, altminteri n-as merita-o și deci ar urma respingerea, abandonul sau parasirea.

Deasemenea echivalenta complexa ”Stiu ca performanta mea sau calitatile mele pot produce admiratie si chiar iubire in mintea celorlalti, dar ei decid daca eu o merit și dacă mi-o acordă” imprima subconstient nevrozante convingeri in antiteza – de neputinta distopica in ciuda iluziilor manipulative; credinta ca atentia, interesul si chiar iubirea celorlalti pot fi manipulate prin performanta si virtuti, sau ca iubirea este un act deliberativ si meritocrat, un dar al carui control sta mereu in mainile celuilalt – poate fi restructurata și pusa în acord cu realitatea evidențelor demonstrabile științific. Toate aceste cognitii disfunctionale pot fi inlocuite deci plecand dinspre evidente spre teorie; iubirea in realitate nu este un rezultat deliberativ, nu costă, este mai degrabă o atitudine învățată, un mod de raportare armonizanta la ceilalți prin sine.

Nevoia compulsiva de asigurare împotriva respingerii mă poate face să cred că doar dacă devin indispensabil și sufocant, sau merituos și brilliant, sau dacă îl transform pe celălalt într-un dependent irecuperabil de propria mea respingere-dezimplicare-reimplicare- doar atunci celălalt nu mă va părăsi, lucru ce nu rezultă cu necesitate în realitatea relațională- acest fapt conducînd mai degrabă la efectul indezirabil.

Cum abordam terapeutic angoasa de separare?

Ca atare un gînd realist si restructurant cu care mă pot sponsoriza terapeutic ar fi ” dacă mă iubește X este pentru că mă percepe într-un fel ce ține mai degrabă de gîndirea lui, de filtrele lui, este deci meritul lui, nu al meu! ” sau ” dacă învăț să mă apreciez și să mă accept, voi ajunge să mă admir și să ma iubesc”.

Principiul neoerickssonian al sponsorizării compensatorii – în psihoterapia angoasei de separare conturează o abordare pragmatică pentru că plasează mobilizarea resurselor de autoapreciere și asumarea terapeutică în însăși rezerva de resurse a pacientului așa cum este acesta în prezent (condiția fiind ca el să se priveasca egosintonic și să-și înțeleagă resursele sintoniei).

În timpul unei ședințe de psihoterapie clientul află cum se poate modela pe sine cu ajutorul relației terapeutice și cum poate evolua în directia scopului terapeutic. O asumare creativă și dinamică a procesului de vindecare, ca semn al mobilizării spre o alianță bazată pe încredere în resurse și în modelul terapeutic propus de psihoterapeut, este potențată de tehnicile de hipnoză și autohipnoză ce surprind aceleași etape fundamentale ca în terapia TSP, accentuându-se ideea propriei contribuții la actul terapeutic prin învățarea unor tehnici de autohipnoză.

Tehnica celor 7R sub autohipnoză

Această tehnică este, în asociere cu o tehnica de autohipnoza, un exemplu de aplicare terapeutica a principiului sponsorizarii. Algoritmul terapeutic este unul secvențial, cumulativ și conținut de varii rutine terapeutice, insa eficienta sa se constanta in interventia terapeutica de prima electie, urmand ca ulterior pacientul sa reintervina singur ori de cate ori considera necesar. Clientului I se readuce accesul controlat la amintirile traumatizante, sunt revizuite amintirile dintr-o alta perspectiva, sunt schimbate si depasite reactiile fiziologice si emotiile de doliu, comportamentele specifice anxietatii. Etapele de parcurs asociate hipnozei urmeaza triada Freudiana (1914): Reamintire – Retraire- Procesare si se regasesc readaptate in aceasta tehnica, sub hipnoza, in asociere cu tehnica ecranului dublu (unul necesar proiectarii evenimentelor traumatizante, altul necesar derularii si restructurarii din perspectiva resurselor prezentului) Astfel, aceste etape sunt: Regresia si Reamintirea traumei, trairea-Retrairea, proceasarea traumei, Reconceptualizarea din prisma Resurselor prezentului si prin proiectii de viitor, Resemnificarea adaptativa a traumei și integrarea în forma modificata de resurse ce conduce spre Rezolvarea angoasei de separare.

Tehnica celor 8 C ai hipnoterapiei

(Spiegel 1993, p.500)

  1. Confruntarea cu evenimentul traumatic – pacientul intelege cum simptomele prezente se conecteaza la evenimentul traumatic trecut
  2. Condensarea evenimentului traumatic – p. lucreaza doar cu momente cheie, definitorii pentru trauma
  3. Confesiunea – ventilarea emotionala si deculpabilizarea pacientului
  4. Consolidarea – intarirea eului pacientului prin empatie si simpatie ce genereaza acceptare
  5. Constientizarea – amintirilor disociate sau reprimate in vederea intelegerii si restructurarii lor nontraumatizante; se modifica amintirile, se retraiesc sub alta forma, cu un final diferit, apoi sunt reengramate la nivel inconstient
  6. Concentrarea – spre interior a atentiei in vederea examinarii controlate si securizante a amintirilor traumatizante
  7. Controlul – amintirilor traumatizante, prin cresterea sentimentului de eficienta personala si autocontrol psihic in confruntarea cu acestea; autohipnoza genereaza autocontrol
  8. Congruenta – cu sine, prin integrarea echilibrata in imaginea de sine a amintirilor traumatizante, fara a prejudicia Eul

Abreacția

Presupune trairea in transa a evenimentelor traumatizante si trairea conjuncturii traumatizante implicat emotional, ce asigură descarcarea emotiilor și eliberarea tensiunii emoționale.

Modificarea amintirilor în hipnoză

(Kardiner si Spiegel, 1947)

Amintirile traumatizante sunt schimbate prin prisma resurselor din prezent, subiectului i se sugereaza sa schimbe reactiile disfunctionale cu unele functionale, contratraumatice si mai acceptabile, pentru a creste sentimentul eficientei personale in autosecurizare.

Rebalansarea emisferei drepte prin stimularea centrilor kinesteziei

Anxietatea si tensiunile emotionale generate de frica respingerii, precum si a emotiilor secundare asociate acestora, ce capătă neurologic atribute conotative catastrofizante în emisfera stîngă, anume în amigdala și în aria broca a limbajului- sunt detensionate și combătute prin scenarii pozitive de compensare, construite imaginar prin elemente conotative kinestezice, ce eliciteaza senzatii de securizare fizica, placere si relaxare fizica, în emisfera dreaptă, si care compenseaza frica si anxietatea prin curiozitate, explorare și securizare kinestezica.

Hipnoza stimuleaza această rebalansare și reactivare a activitatii emisferei drepte in conditii de distress si decompensare, schimband povestea catastrofizanta generata de emisfera stanga cu una axata pe securizarea kinestezica, explorare, constientizarea resurselor de adaptare, curiozitate, placere, bucuria conectarii cu sine, a sponsorizarii de fapt. La nivel neurochimic se creeaza o rebalansare hormonala, a hormonilor de stress (adrenalina, cortizol) cu hormoni ai fericirii dopamina, serotonina, endorfine.

Traieste-ti viata offline!

Posted on by

Invitatie de participare la programul terapeutic “Traieste-ti viata offline”

Primul si cel mai greu pas spre vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Viata echilibrata presupune in mod firesc posibilitatea alegerii propriilor dependente, unele dintre acestea fiind utile si sanatoase, altele nocive si inutile; nevoia compulsiva de a fi permanent online si in contact virtual cu ceilalti- ne confisca timpul si echilibrul, transformindu-ne in niste absenti din propriile vieti reale. Te invit sa iti recunosti dependenta de “online” (incluzind aici: dependenta de internet, de facebook si de alte platforme de socializare, de smartphone-uri si alte gadget-uri, prornografie si alte continuturi psiho-contaminante) si sa te inscrii astfel in programul terapeutic pe care il desfasor in cadrul “Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig”, aflat in Constanta. Programul presupune 15 intilniri terapeutice dintre care trei intilniri sunt gratuite; ai parte de un mediu prietenos, sigur si avizat in care iti poti discuta problema si poti gasi solutii pentru rezolvarea dependentei tale de internet, vei intilini si cunoaste si alte persoane care au aceeasi problema. Pentru a participa la acest program terapeutic, te invit sa te inscrii prin telefon, la numarul 0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig), ocazie cu care vei obtine restul detaliilor care te intereseaza.

Traieste-ti viata offline!

Utilizatorii micro si macro blogurilor (twitter si wordpress spre exemplu), dar mai ales ai platformelor de socializare online, traiesc mirajul multiplelor avantaje pe care acestea ti le ofera; te mentii in atentie, devii accesibil, directionezi-manipulezi felul in care te cunosc si percep ceilalti, comunici la distanta ca si cind ai fi in camera de alaturi. Mediile online sunt un catalizator al perceptiei favorabile de care cu totii avem nevoie, dar genereaza dezavantajul unei perceptii incoerente si incomplete, creind asteptari nerealiste si o imagine personala falsa. Utilizarea frecventa (mai mult de 3 ore zilnic) a mediilor online creeaza dependenta de internet si aduce cu sine o serie de tulburari psihice- de obicei reversibile- care circumscriu sindromologic sfera cibernevrozei.

Relationare concreta sau comunicare virtuala?

Cu cit ai un suport social mai bine concretizat in relatii si contacte concrete cu oamenii reali, cu atit te poti considera mai bine ancorat social si poti trai mai intens sentimentul utilitatii tale pentru ceilalti, dat de calitatea si frecventa raporturilor interpersonale; nevoia de dragoste, de apartenenta sociala si de grup, nevoile de recunoastere personala si de autorealizare sunt constientizate si se concretizeaza doar prin socializarea comportamentelor individuale, prin impartasirea lor, prin exprimarea asumata a emotiilor si gindurilor, prin reactii concrete la comportamentele aduse in relatie de un alcineva tangibil.

Virtualizarea comunicarii ne ofera experiente interactive “in absenta”. Relationarea virtuala presupune si o virtualizare a celuilalt, creeaza ritualuri de interactiune noi si inhiba dezadaptant obiceiuri de interrelationare achizitionate in copilarie. Interactiunea fata catre fata, corp catre corp este inlocuita online cu substituentul celuilalt (gadgetul- calculatorul, smartphone-ul), care poate fi oricine si nimeni, in acelasi timp. Daca ne surprinde inca acest paradox, atunci ne poate surprinde in egala masura faptul ca aparenta apropiere “online” sau “in eter” dintre oameni, obisnuinta “scurtarii distantelor” (discutiile pe facebook, yahoo messenger, skype, convorbirile telefonice, emisiunile radio, tv) reprezinta de fapt o fracturare a relatiei cu acestia, o tinere la distanta si o raminere la distanta – generate printre altele de impresia ca “daca stiu acum ce ma intereseaza despre o persoana, atunci cunosc persoana”, pentru ca nimic nu te poate apropia de o persoana decit ceea ce cunosti concret si nemijlocit despre aceasta.

Ori putine dintre persoanele “intilnite virtual” sunt intilnite si concret, in carne si oase. Mediul virtual ne propune, prin suspendarea interactiunilor directe, o transformare a comportamentelor de relatie intr-un pasiv-activism indirect, o pensionare a actionarii prompte din fata intimplarilor reale in favoarea derealizarii afectate fata de scenarii imaginare, ritualizarea idolatra a celor mai banale gesturi in postari si impartasiri ce satureaza periculos paleocortexul, orientindu-ne spre o “afectivitate a secretiilor”.

Comunicarea virtuala e saracita de continutul pe care il ofera prezenta celuilalt, si stimuleaza inlocuirea sentimentelor profunde cu cele mai operante si conditionabile emotii primare: satisfactia, frica si agresivitatea. Este astfel generat astfel un cerc vicios de comportamente conditionate, care intretin dependenta si manipuleaza.

Dependentul de internet se comporta adesea ca un veritabil “zombi”, devine un “teleghidat emotional” ce traieste intens experienta atentiei fracturate de evenimente virtuale, invata neputinta concentrarii pe termen lung, devine incapabil de relationare si respinge relatiile de durata. Sensibil la schimbare si insetat de nou, dependentul de internet isi constientizeaza dezadaptarea in fata interactiunilor umane concrete, se lasa izolat in mode si este usor de antrenat in directii comerciale, traindu-si viata in directii prescrise discret de altii. Feedback-ul virtual primit in mediile online ii creeaza dependentului impresia participarii intense la propriul destin si ii intretine iluzia socializarii, stimulind astfel sociofobia.

Cum recunosti in jurul tau dependenta de mediile “on line” si “on air” ?

Accepta provocarea de a observa cit de multi copii, adolescenti, tineri, si maturi isi asuma postura aplecat-resemnata, de acceptare pioasa a acestei telecomenzi a atentiei, interpunind un display intre ochi si lume; priveste atent in metrou, in autobuz , cafenele sau in spatiile publice cite figuri traiesc absorbite hipnotic intr-o lume albastru-livid impartasindu-si astfel absenta si denumind aceasta ignorare reciproca “socializare inteligenta”.

Oricare ar fi declansatorul emotional al acestui mod de a “socializa” (de la etalarea dispozitivului la evitarea stimulilor fobogeni), consecintele asupra vietii de relatie si asupra dezvoltarii personale sunt vizibile si masurabile clinic, din simplul motiv ca cel putin in privinta satisfacerii nevoilor de relationare, simularea virtuala a relationarii nu produce in plan real efectele comportamentelor reale decit fragmentar, superficial si pe termen scurt (pacalesc si amina); “ca si cind as fi cu cineva” nu poate tine locul lui “in realitate sunt cu cineva”, “ca si cind mi-ar recunoaste cineva calitatile” nu se poate confunda cu “cineva imi recunoaste in mod direct calitatile”.

Vei observa, privindu-i pe acesti “pasageri multimedia”, ca dezvolta comportamente obsesiv-compulsive, agitatia si disconfortul pe care le experimenteaza orice dependent atunci cind este privat de sursa dependentei sale, tristeti sau nelinisti nejustificate contextual, taceri prelungi, tendinta de retragere, ludismul de consum si nevoia de a percepe si trai la scara comunitara…senzationalul unei flatulente. Limbajul sufera si el modificari de dinamica, discursul sarac si incoerent include jargonul platformelor sociale, se observa injumatatirea, prescurtarea sau stilcirea cuvintelor.

Multi dintre utilizatorii site-urilor si platformelor “de socializare”…traiesc astfel iluzia socializarii, si de fapt frustrarea absentei sale, confundind interactiunea virtuala cu interactiunea reala; confuzia dintre o imagine reala a unui obiect si imaginea sa reprezentata se produce instantaneu; creierul nu poate distinge diferentele dintre imaginea unui obiect real si cea a unuia imaginat- studii ale fenomenelor intrahipnotice dovedesc faptul ca subiectii implicati reactioneaza la stimulii vizuali din timpul visului sau a starii de veghe “ca si cind ar fi reali”. Spatiul virtual creeaza acum cu o acuratete HD iluzia realitatii, o iluzie pe care n-o poate impiedica sa fie credibila decit autoobservarea propriului discurs cognitiv, hiperconstientizarea, filtrarea critica a informatiilor si mediilor, precum si o discriminare antrenata a stimulilor.

Daca televiziunea alb-negru si cea color a anilor 60-90 oferea spectatorilor, prin precaritatea si masivitatea aparaturii electronice, o frapanta deosebire intre “realitatea de pe micul ecran” si cea din afara ecranului, (imperfectiunile tehnice -”imaginile in dungi” ori hipo-baleiate avind rolul neanticipat de a echivala realitatea televizata cu “realitatea ca si cum”, lasind loc mai putin amneziei de sursa), astazi prezentarea imaginilor 3D si HD hiperbolizeaza realul, facindu-l sa fie chiar mai de dorit vizual si mai credibil decit “realitatea-la fata locului”.

Nu este de mirare ca dezadaptarea, ajustarea deficitara a asteptarilor la realitate, reglarea emotionala precara, disocierea exterior-interior data de alternarea si suprapunerea surselor (informatia data de un dispozitiv versus informatia data de contactul nemijlocit cu realitatea), carentele formative, autotensionarea nevoilor, exacerbarea reactiilor la frustrare datorate scaderii tolerantei la frustrare, depresiile, anxietatile, tulburarile de personalitate – toate acestea intregesc un inventar psihopatologic ce circumscrie dependenta de mediile online, conturind aparitia unui nou corp sindromologic- cibernevroza.

Ce este cibernevroza?

Cibernevroza este un corp sindromologic ce include tulburari nevrotice si borderline, generate de cognitii dezadaptative inconstiente sau de rationamente constiente eronate, prin care persoana supradimensioneaza importanta socializarii online si in consecinta supradozeaza interactiunea cu dispozitivele inteligente, dezvoltind o dependenta de internet si de mediile online si tensionind-si astfel nevoile de relationare intr-o maniera nevrotica. Persoana se raporteaza episodic la realitatea concreta prin prin ciber-filtrele dobindite online, schematizeaza realitatea disociat (aparenta-esenta) utilizind sensuri, semnificatii, metode de interactiune, limbaje dobindite online-iar acestea au rolul unor proiectii negative cu rol dezadaptativ, creind rezistenta la adaptarea/re-adaptarea la realitate; vechile structurari ale realitatii au tendinta de a bloca noile restructurari, producind si intretinind dezadaptarea.

Dintre simptomele cibernevrozei mentionam derealizarea, dezorientarea spatio-temporala, amnezia de sursa, disocierea dispozitiv-realitate, disocierea online-offline, disocierile esenta-aparenta, adevar-minciuna, conspiratie-transparenta, disocierea interior-exterior, precum si reasocierea “realitatii offline” cu noile semnificatii ale “realitatii online”. Episodic, persoana cu cibernevroza se comporta in situatiile real-concrete ca si cind ar fi in mediul virtual, fata de care se raporteaza ca la un etalon. Cibernevroticul nu este un psihotic, putind insa face distinctia intre virtual si realitate.

Cibernevroza a fost privita initial ca boala profesionala, fiind incadrata nespecific in alte categorii nozologice – nevroza, astenie, burnout; stress- prin faptul ca incidenta se mentinea in rindul categoriilor profesionale. Odata cu extinderea simptomelor si asupra altor categorii sociale, cibernevroza s-a impus atentiei prin citeva simptome specifice observabile la nivelul comportamentelor de relatie a celor afectati: o alterare a modelelor personale de interactiune, o substituire consimtita a comunicarii orale cu cea scrisa, si a celei directe cu cea mijlocita virtual.

Dincolo de aceste simptome se remarca diminuarea atentiei, concentrarea avind loc pe durate de timp limitate, schimbarea grilei de lectura a realitatii- prin acceptarea unitatilor de inteles de tip “pastila” -imagine-explicatie; diminuarea abilitatilor critic-reflexive, operatiile reflexive ale gindirii constiente lasind loc procesarilor inconstiente- informatia se adreseaza mai degraba inconstientului, viteza derularii informatiilor permite un slab discurs interior, o constientizare precara a informatiei parcurse.

Dezadaptarea sociala progresiva pe care o creeaza dependenta de mediul online, in ciuda aparentelor de compensare virtuala a retragerii si izolarii fizice spre care tind dependentii, genereaza depresie si tulburari de tip anxios, tulburari afective ce antreneaza dupa sine de obicei tulburari psihosomatice (anorexie, bulimie, dureri cronice, tulburari de ritm circadian, insomnii, astm, alergii, ticuri, boli ale sistemului gastro-intestinal, boli cardio-vasculare, tulburari de vorbire, tabagism, alcoolism, tulburari sexuale functionale) cauzate de conflicte interiorizate, produse de frustrarea unor nevoi fundamentale regasibile axiomatic in idealul de echilibru functional al fiecarei persoane. Aceste tulburari devin prin somatizare un strigat de ajutor pe care il lanseaza organismul pentru rezolvarea unor conflicte internalizate.

Cum iti poti trata cibernevroza si dependenta de internet?

Dependenta de internet, concret spus -dependentele de platformele online, de facebook, de chat, de jocuri pe calculator, de filme, de pornografie si idilografie (realitatea infrumusetata, foografii photoshopate, kitch), precum si cibernevroza se pot trata si vindeca in acest cabinet de psihologie, sau la orice coleg psiholog din Constanta.

Constiinta, Constientizare, Constienta

Posted on by

Adeseori ma surprinde in lecturi, dar si in discutiile purtate cu profesionisti ai diverselor ramuri ale psihologiei si psihoterapiei, o sinonimie cvasitotala in intelegerea si utilizarea conceptelor de constiinta, constienta, constientizare.

In acceptiunea noastra cele trei notiuni se diferentiaza astfel:

Constiinta (de sine) sau discernamintul de sine (facultatea de a se discerne, de a se patrunde, de a se judeca si aprecia pe sine) este capacitatea de a fi in legatura cu propria mea persoana, de a ma cunoaste si recunoaste, de a fi atent la mine si in posesia mea in contextul bio-psiho-social al existentei mele personale, pe care astfel o validez intuitiv si reflexiv, realizind saltul de la individul biologic la persona care isi constata unicitatea – deci personalitatea; capacitatea de a ma autodetermina in propriile atitudini si de a avea controlul alegerilor mele, pentru a deosebi intre mine si altcineva, intre bine si rau, adevar si minciuna, intre moral si imoral; este suma unor momente de constienta, de prezenta responsabila in propria viata, un continuum poliprocesual al propriei persoane care genereaza o imagine de sine unica, unitara si coerenta, incluzind sintetic trecutul, prezentul si prefigurind viitorul personal prin afirmatii autoreflexive de tipul: “stiu ca eram”, “stiu ca sunt”, “stiu ca poate voi fi”.

Constientizarea este procesul de verbalizare interna (explicitare pentru sine) si externa (exprimare pentru ceilalti) a constiintei de sine, procesul de explicitare-exprimare verbala a continuturilor constiintei de sine; este discernamintul de sine exprimat,  proces care raportat la momentul actual al existentei personale imi confera starea de a fi prezent in propria viata. (Realizez ca ceva s-a intimplat cu mine cindva,  ma raportez cumva la acea experienta din trecut pentru a vedea ce mai inseamna ea pentru mine acum si cum ma afecteaza; constat ca am gindit si m-am mai simtit si alta data in acelasi fel, ma surpind visind si ma regasesc intr-o stare de bine pe care o numesc generic fericire si pe care as dori sa o experimentez cindva in viitor; imi explic doar mie sau spun si altcuiva toate astea, folosindu-ma de un vocabular de a carui achizitie depinde fidelitatea cu care ma dezvalui semenilor, comunicarea mea cit mai specifica, intima, fidela si prin acestea onesta depinzind de abilitatea de a invata, intelege si utiliza cit mai multe cuvinte intr-o limba. Observ ca onestitatea sau sinceritatea fata de sine este o abilitate dobindita prin truda, prin lucrul cu propriul suflet, un travaliu al constientizarii de sine dar si al unei bune exersari a limbajului, astfel incit acest vehicol sa redea cit mai fidel, nuantat si specific ceea ce constientizez despre mine; onestitatea felului in care ma dezvalui celorlalti se adreseaza asadar mai degraba auzului lor decit vazului, cuvintul avind cea mai mare putere de esentializare a gindurilor si emotiilor. Prin urmare o buna exprimare dar si empatia si inteligenta emotionala se antreneaza prin lectura si conversatie, nicidecum prin vizionarea unor experiente, in care este sau nu posibil sa imi regasesc intocmai gindurile si emotiile.)

Constientizarea este constiinta verbalizata. Procesul si abilitatea de a dialoga cu sine si cu ceilalti despre discernamintul de sine genereaza constienta. (Nu intimplator starea de constienta a unei persoane se testeaza prin intrebari privind numele, data, anul, tara in care se afla persoana, etc.- derealizarea sau dimpotriva, luciditatea fiind dovada nivelului personal de constienta.)

Constienta este calitatea de a fi lucid, sau calitatea constiintei de sine de a se ancora fidel exteriorului in momentul prezent; certitudinea existentei propriei persoane constatata aici si acum (ori certitudinea de a fi fost constient in vreun moment din trecut – constatata acum), in prezentul care devine astfel un moment de referinta al prezentei personale. Constienta ofera timpului prezent constatarea existentei personale imediate, in acest moment, intr-un anumit loc, persoana stiind astfel ca este prezenta; este constiinta actualizata in prezent, in momentul  constientizarii, starea de a fi ancorat spatio-temporal, calitatea de a recunoaste identitatea propriei persoane, dar si calitatea de a aduce in prezentul personal imediat continuturile constiintei. Constienta genereaza prezenta personala (Ma recunosc aici si acum, sunt eu, nu altcineva) si prezentul (Acum sunt aici).

Constienta inseamna asadar “a sti ca sunt prezent”, este trezire, inseamna a sti cine sunt, ce fac acum, unde sunt si de cit timp stiu ca sunt – aici si acum; inseamna a fi intr-un contact de verificare atit cu interiorul cit si cu exteriorul personal pentru o orientare si o ancorare corecta a sinelui in spatiul si timpul exterioare persoanei. Este acordarea timpului si spatiului personal la timpul si spatiul conventional. Constienta este totodata constiinta adusa in viata de relatie cu ajutorul limbajului. O analogie cu relatia dintre suflet si trup ar fi una potrivita atunci cind vorbim despre relatia dintre constiinta si constienta. Folosind o definitie de tip butada, constienta este trupul constiintei surprins si recunoscut in momentul acesta, in prezentul continuu, fiind mereu cea mai proaspata oglindire a constiintei de sine in cuvint.

Ce legaturi exista intre constiinta, constientizare si constienta?

Datorita faptului ca am constiinta de sine pot sa vorbesc despre mine, verbalizez, constientizez continuturile constiintei si prin asta ma pun intr-o stare de constienta fata de mine si altii, sunt constient acum de ceea ce mi se intimpla, de ceea ce gindesc, simt, fac, de persoanele cu care intru in relatie.

In functie de activitatile desfasurate,  ma pot referi la constiinta in starea de veghe, constiinta in starea de somn, constiinta in starea de visare, sau constiinta in starea de extaz, ceea ce le deosebeste fiind o variere a calitatii si cantitatii constientei, prezenta intr-o proportie mai mare sau mai mica a constientei asociate unei anumite calitati a acesteia. Tipul de constienta este cel care permite constiintei de sine sa aiba mai multe forme sau stari, in functie de ipostazele pe care le traiesc, constienta fiind aici vazuta ca stare de ancorare lucida in realitatea spatio temporala exterioara persoanei mele, cea care permite starile de disociere a atentiei dinspre interior spre exterior, dinspre constiinta spre constienta. Orientarea spre in afara persoanei creeaza sentimentul acorarii in realitate, in vederea unei cit mai fidele surprinderi a acesteia, starea de disociere fiind o stare de inalta constiinta de sine insotita de o fidela constienta.

Cind constienta lipseste, sau in stare inconstienta, pot spune ca am constiinta dar nu constienta, orientarea atentiei fiind in intregime spre interiorul persoanei mele.

In stare de hipnoza, am constiinta, dar constienta este limitata, traind o stare de disociere exterior-interior orientata prioritar spre interior, spre sinele meu profund, cu ajutorului unui hipnoterapeut dar nu numai.

Clasificarea tulburărilor psihice la copii şi adolescenţi

Posted on by

Atât DSM IV cât şi ICD 10 recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată, iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite. În practica clinică obişnuită cele două sensuri sunt adesea interschimbabile.

În tulburările mintale, afectivitatea poate fi alterată în trei moduri:

  • în ceea ce priveşte natura sa,
  • în privinţa fluctuaţiilor, reduse sau exagerate în raport cu normalul,
  • ca lipsă de concordanţă, fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea ce se petrece în jurul său.

1.Natura afectivităţii poate fi modificată în sensul anxietăţii, depresiei, euforiei, sau furiei. Toate acestea pot fi asociate unei cauze evidente din viaţa persoanei sau pot apărea fără un modiv evident. De obicei, tulburările emoţionale atrag după sine şi perturbări la nivelul altor funcţii. Astfel, anxieteatea este însoţită de creşterea activităţii nervoase vegetative şi a tonusului muscular, iar depresia cu lentoare psihomotorie şi cu idei sumbre. Aceste trăsături asociate conturează deja sindroamele din tulburările anxioase şi depresive.

2.Fluctuaţiile afective anormale pot lua forma extremă a lipsei totale de emoţie şi a incapacităţii de a resimţi plăcere. Acestă stare este numită şi apatie, adică lipsă totală a sentimentelor. Când variaţiile normale ale afectivităţii sunt doar reduse, nu pierdute, se descrie tocirea sau aplatizarea afectivă. Când aceste variaţii sunt extrem de rapide şi de abrupte, se descrie labilitatea afectivă. Când aceste schimbări sunt foarte pronunţate, este folosit termenul de incontinenţă emoţională.

3. Lipsda de concordanţă în exprimarea emoţiilor poartă numele de disociere (discordanţă afectivă).

Perturbări ale afectivităţii sunt întâlnite în toate tipurile de tulburări psihice, ele constituind elementele centrale ale tulburărilor afective (depresia şi mania) şi ale tulburărilor anxioase. Sunt, de asemenea, trăsături obişnuite în nevroze, în tulburările organice şi în schizifrenie.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mai mult cu relaţia dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982).Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983).

Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de către psihopatologi şi sunt susţinute de studii ce folosesc analiza multivariată (Quay şi Werry, 1986). Acestea sunt:

  • Reacţiile de adaptare
  • Tulburările de dezvoltare (psihozele copilăriei)
  • Tulburările de dezvoltare specifice
  • Tulburările de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
  • Tulburările hiperkinetice (cu deficit al atenţiei)
  • Tulburările emoţionale (nevrotice sau de exteriorizare)
  • Tulburările simptomatice

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 9.08.2011