Factori în eficienţa psihoterapiei şi a consilierii

Fiind de acord asupra faptului că eficienţa este raţiunea de a exista a psihoterapiilor indiferent de orientarea care le-a generat, apare întrebarea “care sunt factorii care descriu eficienţa unei psihoterapii?“. Pentru a răspunde la acestă întrebare, vom lua în calcul  caracteristicile terapiei, caracteristicile clientului, şi pe cele ale terapeutului.

 Caracteristicile Terapiei

O trecere în revistă făcută de Lester Luborsky şi colab. (1971)*  asupra caracteristicilor terapiei, terapeutului şi clientului, arată că cel mai slab predictor al succesului în terapie este tipul de terapie în sine. Singura caracteristică terapeutică importantă găsită de Lubovsky este numărul şedinţelor. Cu cât numărul de şedinţe este mai mare, cu atât efectul scontat este mai mare.

Aşa cum se vede din graficul 1., în urma unei cercetări ce reuneşte 15 studii de psihoterapie, efectuate în 1986 pe un eşantion de 2400 de clienţi, de către Howard,  Kopta, Krausse şi Orlinsky, la 50 % din clienţi s-au înregistrat îmbunătăţirile scontate la sfârşitul a 8 şedinţe terapeutice, (1 şedinţă/săptămână), şi la 75% s-au înregistrat îmbunătăţiri după 26 de şedinţe de psihoterapie. Se observă că şedinţele psihoterapeutice ulterioare aduc creşteri procentuale mai mici şi mai lente ale pacienţilor ce ating efectele terapeutice scontate. Concluzia: cei mai mulţi clienţi obţin maximum de beneficiu din psihoterapiile de scurtă durată.

Motiv pentru care, terapiile de scurtă durată sunt tot mai populare. În funcţie de înţelegerea dintre terapeut şi client, acestea nu depăşesc mai mult de şase luni.

Caracteristicile Clienţilor

Eficienţa terapiilor este direct proporţională cu nivelul de educaţie al clienţilor, cu inteligenţa şi statutul socio-economic. Luborsky afirmă că eficienţa psihoterapiilor este deasemenea ridicată în tulburările psihologice mai puţin severe sau în cele cu debut recent. Un factor important este şi motivaţia de schimbare, de însănătoşire, a clientului.

Caracteristicile Terapeutului

Terapia este o relaţie intensă, intimă şi vulnerabilă între client şi terapeut. Factorul comun în toate terapiile, după Paterson 1984, este calitatea relaţiei terapeutice. Tipul de terapie este mai puţin important la rândul său decât calitatea terapeutului, susţine Lambert în 1989.

Ar avea sens afirmaţia că terapia este mai bună atunci când clientul şi terapeutul sunt similari dar este foarte puţin evident în cercetări faptul că similaritatea în privinţa sexului, rasei sau personalităţii ar avea vreun impact consistent asupra procesului şi rezultatelor terapiei. În contrast, perceperea de către client a empatiei terapeutului a fost în mod consistent identificată ca un factor important în eficienţa psihoterapiei. (Free, Green, Grace, Chernus şi Whiteman, 1985). Importanţa empatiei în psihoterapie a fost prima dată remarcată de către Carl Rogers. După cum susţine Gendlin în 1998, Rogers a început un studiu formal al procesului terapeutic înregistrându-şi şedinţele şi analizând apoi modul său de a interacţiona cu clienţii. Aşa cum nota Rogers în studiile sale timpurii, dacă totuşi farmecul personal, căldura şi spuntaneitatea nu pot fi antrenate, empatia poate fi antrenată.

Importanţa empatiei este observată şi din situaţiile când  persoane cu o empatie ridicată pot fi la fel de eficiente precum psihoterapeuţii cei mai talentaţi (Strupp şi Hadley, 1979). (vezi preoţi, profesori, vecini)  Un argument suplimentar la importanţa aptitudinilor personale vine şi dintr-un studiu asupra aficienţei para-profesioniştilor, persoane care au mai puţin antrenament şi experienţă decât terapeuţii, dar care ajută în tratarea unor probleme specifice. (Hattie, Sharpley şi Rogers, 1984). Aceştia pot fi, în anumite cazuri, la fel de eficienţi ca şi psihologii (nu şi în reducerea stressului emoţional la pacienţii care fac chimioterapie). Acest lucru indică faptul că trăsăturile personale ale terapeuţilor, mai degrabă decât antrenamentul şi experienţa, pot creşte eficienţa psihoterapiei.

Vor trebui mult rafinate metodele psihoterapeutice pentru a studia o problemă mult mai exactă, cum ar fi:

“Ce fel de terapie, oferită de ce fel de terapeut, este de ajutor pentru care tip de client, experimentând ce tip de problemă, în ce fel de circumstanţă?”

Probabil studii viitoare vor testa covarierea acestor factori, pentru a determina cele mai eficiente combinaţii. Deocamdată eficienţa poate fi descrisă prin covarierea a câte doi factori, cum ar fi eficienţa şi clientul.

În anumite cazuri, terapiile consacrate sunt mai eficiente pentru probleme specifice, cum ar fi tratarea fobiilor; bunăoară terapiile behavioriste (Goisman, 1983).   

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

*Luborsky, L. et colab.: “Factori ce influenţează rezultatele psihoterapiei”, în Psychological Bulletin, 75, pag.145-185

Consilierea psihopedagogică

Consilierea reprezinta o asistenta individualizata acordata persoanelor care se confrunta cu probleme educative, sociale, personale, profesionale.

Consilierea psihopedagogica reprezinta un demers profesional organizat, structurat, cu mijloace si tehnici specifice, in cadrul caruia un consilier acorda asistenta si sprijin unor persoane normale psihic, dar care sunt intr-un moment de dificultate, de impas existential.

Consilierea este recomandata persoanelor care doresc sa atinga un nivel de viata superior, sa depaseasca anumite obstacole sau sa-si construiasca „strategii de viata“ personale.

Tipuri de consiliere

Consiliere informationala: oferirea de informatii pe domenii/teme specifice.

Consiliere educationala: repere psihoeducationale pentru sanatatea psihoemotionala, fizica si sociala a copiilor si adolescentilor.

Consiliere pentru dezvoltarea personala: formarea de abilitati si atitudini care sa  permita o functionare personala si sociala flexibila si eficienta, in scopul atingerii starii de bine.

Consiliere suportiva: oferirea de support emotional si apreciativ.

Consiliere vocationala: dezvoltarea   capacitatii de planificare a carierei.

Consiliere de criza: asistarea psihologica a persoanelor aflate in dificultate.

 

Scopurile consiliereii psihopedagogice

Scopul central al consilierii este de a ajuta consiliatul sa-si exploreze, descopere, clarifice modalitatile de utilizare eficienta a resurselor personale. In functie de acest scop, consilierea psihopedagogica poate genera:

● Facilitarea schimbarilor comportamentale.

● Intarirea capacitatilor de a face fata problemelor.

● Ameliorarea relatiilor

● Stimularea potentialului personal

● Promovarea procesului decisional (CUM si DE CE sa ia anumite decizii = estimarea consecintelor + aprecierea valorilor implicate + ce influenteaza procesul decizional si cum functioneaza el).

 

Obiectivele consilierii psihopedagogice

1. PROMOVAREA SANATATII SI A STARII DE BINE: functionare optima din punct de vedere somatic, fiziologic, psihoemotional si social. Componentele starii de bine sunt:

Acceptarea de sine: atitudine pozitiva fata de propria persoana; acceptarea calitatilor si defectelor personale; perceptia pozitiva a trecutului si a viitorului.

Relatii pozitive cu ceilalti: incredere in oameni, sociabil, intim, nevoia de a primi si de a da afectiune, atitudine empatica, deschisa si calda.

Autonomie: independent, hotarat, rezista presiunilor de grup, se evalueaza pe sine dupa standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectantele si evaluarile celorlalti.

Control: sentiment de competenta si control personalasupra sarcinilor, isi creaza oportunitati pentru valorizarea nevoilor personale, face optiuni conforme cu valorile proprii.

Sens si scop in viata: directionat de scopuri de durata medie si lunga, experienta pozitiva a trecutului, bucuria prezentului si relevanta viitorului, convingerea ca merita sa te implici, curiozitate.

2. DEZVOLTARE PERSONALA: cunoastere de sine, imagine de sine, capacitate de decizie responsabila, relationare interpersonala armonioasa, controlul stresului, tehnici de invatare eficiente, atitudini creative, optiuni vocationale realiste.

3. PREVENTIE: a dispozitiei afective negative, a neincrederii in sine, a comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultatilor de invatare, a dezadaptarii sociale, a disfunctiilor psihosomatice, a situatiilor de criza.

 

Principii ale consilierii psihopedagogice

1. Relatia de consiliere este una confidentiala.

2. Relatia de consiliere este una permisiva. Consilierul nu ingradeste libertatea consiliatului de a avea propriile idei, concepte, opinii, convingeri.

3. Consilierul manifesta respect autentic pentru clientul sau, il accepta asa cum este, cu defecte si calitati, nu il judeca si nici nu il critica.

4. Consilierul gandeaste problemele clientului impreuna cu acesta. El il ajuta pe client/beneficiar sa se dezvolte/schimbe, nu ii ofera solutiile de-a gata.

5. Consilierea nu inseamna sfatuire. Consilierul nu da sfaturi consiliatilor sai, ci ii ajuta sa-si dezvolte un sistem propriu de rezolvare a problemelor.