Tag Archives: depresie

REechilibrare – program de sustinere psihologica ProBono a victimelor Pandemiei CoVid-19

Posted on by

Cabinetul Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig – prin psiholog/psihoterapeut Eduard Rosentzveig, initiaza proiectul de sprijin comunitar REechilibrare prin care ofera sedinte de consiliere si psihoterapie ProBono persoanelor afectate de CoVid-19, aflate in Spitale, Clinici, Centre de Carantina dar si celor aflati in conditii de autoizolare la domiciliu, in vederea combaterii distressului, tulburarilor de anxietate, depresiei si nevrozelor generate de Pandemia cu CoVid-19. Acest ajutor gratuit este oferit exclusiv acelora ce doresc sa dezvolte mecanisme de coping si adaptare la distressul generat de izolare si boala, in contextul epidemiei CoVid 19, pe intreaga durata a Starii de Urgenta decretata astazi, 16 martie 2020, de catre Presedintele României dl. Klaus Iohannis.

Programarea sedintelor gratuite se face printr-o solicitare text cu formularea:

“REechilibrare. Nume:……;Prenume….;Vîrsta…. Localitate…..; Tara….. “
pe aplicatia WhatsApp, la nr. 0040742354228

Solicitarile de programare vor fi preluate in ordinea sosirii in mesageria WhatsApp.

Interventiile terapeutice dureaza 15 minute.
Programul REechilibrare:

Zilnic: 10.00 -12.00

De ce a fi gras nu inseamna a fi bolnav?

Posted on by

Asa cum obezitatea este o boala, supraponderalitatea nu este, tot asa cum nu este nici o optiune ori vreo alegere personala. Prejudecata ca tine de vointa supraponderalului sa slabeasca, prin diete si exercitii, precum si culpabilizarea acestuia atunci cind recastiga in greutate dupa o perioada de slabire este un efect al unor erori de gandire, o comuna prezumtie ca intre mincare si boala se situeaza mecanismul ingrasarii, inlantuit intr-o succesiune cauzala indubitabila. Cei care imbratiseaza cu ardoare sofismul “post hoc ergo propter hoc”,(dupa aceasta deci din cauza aceasta), dar se declara adeptii infocati ai stiintei bazata pe evidente, omit ca o corelare pozitiva a supraponderalitatii si bolii nu indica insa si o relatie de cauzalitate intre masa corporala si boala. Asa incit nu e de mirare ca, naivi sau nu, ne lasam sedusi de comoditatea gogoritei ca supraponderalii sunt bolnavi iar subponderalii sanatosi, ca grasii sunt lenesi, frustrati si mancai iar slabii sunt mai frumosi, activi si predispusi la o emacianta inteligenta.

Daca asociem acesti bioparametri cu ideea de sanatate, boala, frumusete si dezirabilitate sociala intr-un mod nediscriminat si nestudiat, atunci, din dorinta de a ne mentine sanatosi si de a ne incadra in aceste prejudecati, vom dori sa raminem cit mai slabi si sa declaram un obsesiv razboi grasimilor interne, externe, saturate, nesaturate, polinesaturate.
Stigmatul greutatii in exces sau nefericirea de a fi un gras este astfel conturat in jurul ideii de boala, de inadecvare si lipsa de valoare, de uritenie si indezirabilitate, iar internalizarea acestor idei genereaza depresie, anxietati, inapetenta pentru automodelare si miscare acelora care au probleme cu propria greutate. Perpetuat prin buliing, maculatura stiintista pentru slabit si viata sanatoasa, acest stigmat este un inductor al fobiei de a fi sau ajunge gras, favorizeaza anorexia, bulimia si alte tulburari psihice conexe tulburarilor alimentare, in special acelora care se valorizeaza ori se simt validati prin silueta si greutate, de obicei femei.

Pentru a intelege cit de puternice sunt aceste prejudecati in viata noastra si cit de repede si profund ne lasam manipulati si ne autodevalorizam internalizind aceste erori de judecata speculate economic, fa urmatorul lucru.

Observa ca, analizind limbajul si contructele logico verbale ale persoanelor cu care intri in contact zilnic, vei regasi asocieri intre cuvintele grasut, gras, chubby, fat, grasime si sentimente de jena, inadecvare, respingere, frica de boala, emotii ce conduc spre comportamente de aparare, retragere sociala, infometare, solicitare compulsiva a validarii din exterior. Observa-ti emotiile pe care etichetele sau remarcile celor din jur le favorizeaza, si noteaza-le. Gaseste declansatorii acestor stari de disconfort. Anumite cuvinte care ne reflecta in mod inadecvat imaginea corporala la nivelul perceptiei sociale, venite in special din partea persoanelor semnificative, ne mobilizeaza si imaginea de sine spre cautari sau validari interioare, nu doar corpul catre oglinda.

Din acest moment in care constati ca vrei sa iti pui in acord imaginea cu imaginea perceputa de altii, observa daca felul in care te simti, indoielile personale si valorizarile sunt menite sa inlature conflictul dintre ce crezi tu despre tine si egoul social disonant pe deoparte, ori poate au rolul sa previna conflictul din exterior, acela al dezacordului si respingerii anticipate din partea persoanelor semnificative care te reflecta. Pentru ca daca prin introiectarea (inghitind pe nemestecate ce zic altii) egoului social disonant adopti o imagine de sine deformata de prejudecati si sofisme, atunci, desi aceasta inghitire pe nemestecate pare menita a stinge conflictul exterior, vezi ca nu cumva tocmai aceasta decizie a ta de autoabandon sa nu accentueaze disocierea emotionala si sa nu instaureaze o trauma personala majora; “ma percep asa cum vrei tu, ma urasc si eu, doar ca sa nu ma respingi, doar ca sa raminem prieteni” conduce la un disconfort emotional mai mare decit eventualitatea conflictului in sine, consumat direct in exterior, asumat prin confruntare. Ingrijorarea produsa de indezirabilitate si activarea egoul social in vederea adecvarii la valorile si perceptia de grup este un mecanism de adaptare exersat si automatizat de milenii, ce mentine homeostazia si consonanta grupului, dar vine cu costuri majore pentru indivizi. Un simplu “desi ei nu ma accepta eu ma accept si ma iubesc” , “sau cine ma iubeste ma accepta asa cum sunt” ascunde in spate ani de munca si dezvoltare personala, intrucit nimic din ce pare simplu nu vine simplu.

Te astept in cadrul acestui cabinet psihologic din Constanta, pentru a sta de vorba cu un psiholog si un psihoterapeut si pentru a lucra impreuna cu tulburarile tale alimentare si conflictele legate de imaginea ta corporala, stima de sine si greutate.

psiholog Eduard Rosentzveig

Paradigma Iov și Sindromul Iov

Posted on by

Cartea lui Iov lansează un model de gindire și o abordare rezilienta a doliului de pierdere. Utilizata impropriu, in contexte laice sau sacre, Paradigma Iov genereaza Sindromul Iov, caracterizat prin destabilizarea unor convingeri profunde (religioase dar nu numai), neputinta personala proiectata in viitor, insecuritate, depresie si anxietate.

Iov intruchipeaza o paradigma a sperantei crestine, un model actual de rezilienta, un mod experiential de validare si asteptare a dreptatii Lui Dumnezeu, atunci cind credintei si incredintarilor personale li se confera justificarea istorica de a fi puse la indoiala prin experiente traumatice. Prin Iov suferinta personala generata de pierdere capata o transcendenta luciditate, suferindul dobindeste experiential mecanisme de compensare adaptative, durerea si boala devin un vehicul de introspectie si de regasire a felui in care Dumnezeu contextualizeaza sensurile existentei personale. Atitudinea de multumire si acceptare dar si revolta capata nuante filosofice si introspective; Iov isi blesteama zilele, nu insa pe Dumnezeu. Tristetea functionala, anxietatea si depresia, ruminatiile interioare si discursul interior de testare a realitatii si de restructurare cognitiva sunt simptome ale imbratisarii de la bun inceput a suferintei personale. Etapele doliului (Negarea, Revolta, Negocierea Acceptare si Depresia) se contrag in acceptare si recunostinta, curiozitate contemplativa si o sublimata interiorizare a revoltei. Iov se autoblameaza, isi blesteama viata, dar nu da vina pe alții. Stima sa de sine este stabila, fapt datorat sinceritatii cu sine in planurile cognitiv, emotional si spiritual. Iov are un bun autocontrol emotional dat de exercitiul confruntarii juste cu psihostresorii sai, ceea ce conduce in final la autoapreciere. Autodevalorizarea este controlata prin constatarea și admiterea unor inegalități justificabile si prin decelarea factorilor controlabili de cei aflati in afara controlului sau; propria sa devenire este esentializata prin “Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie binecuvintat!”. Acest fapt ne da de gindit. Chiar și atunci cînd nu te mai simți tu însuți și îți spui că nu mai ești cum erai înainte, admiți că niciodată nu mai poți fi egal cu tine, chiar si atunci cînd evoluezi. Dar să înțelegi că ești suficient de puternic pentru a te deziluziona de certitudinile unei vieți împlinite și securizate, să îți confrunți disperarea însingurării acceptînd simptomele propriei dispariții, ei bine, aceastea ajung să fie nu doar un exercițiu ontic, dar și o ultimă posibilitate a omenescului din tine de a suspecta o Prezență în spatele contingentului. Nu e o bucurie să pierzi iubirea cînd te crezi iubit, să îți pierzi familia cînd te simți mai fericit, prietenii, averile, respectul soției, speranța oricărei recuperări și totuși…să mulțumești pentru asta, să aștepți un miracol în timp ce îți invoci moartea, acesta reprezintă un model de rezilienta împins la extrem. Să ai speranța atunci când factorii nenorocirilor tale stau în afara controlului tău și nu sunt o consecinta a faptelor, pare mai degraba un semn de nebunie clară, chiar si la o a doua vedere. Tocmai prin aceasta povestea lui Iov este un model de rabdare in suferinta, atunci când suferinta nu declanseaza la nivel moral nicio urma de vinovăție.

Atunci cind acest model este utilizat insă pentru deculpabilizarea propriilor greseli si supracompenseaza stima de sine scazuta, el poate mobiliza rezilienta, dar genereaza dezadaptare pe termen lung, anxietate, depresie și chiar destructurarea credintelor.

Sindromul Iov consta în convingerea că dacă înduri un rău indiferent dacă acesta este sau nu o consecinta a faptelor și comportamentelor tale (o pierdere neasteptata, un prejudiciu moral sau material) fără să te dezici de valorile și credințele tale fundamentale, dacă ești bun pînă la capăt, Dumnezeu te va salva. Devine Iov cel care se simte testat, care acceptă necondiționat că Iubirea Lui Dumnezeu se poate abate asupra-i chiar și în propriile drame; nenorocirile personale și dramele sunt resemnificate ca încercări date de divinitate, ceea ce mobilizează pe termen scurt reziliența, dar pe termen lung crește sentimentul neputintei și lipsei de control asupra propriei vieți. Din punct de vedere clinic, la nivelul credintelor și convingerilor sunt prezente ideile ca Dumnezeu are un plan salvator chiar și când nu ne pune la incercare, ca nenorocirile care se abat nu sunt o consecinta directa a greselilor personale ci o testare a credintei, ca bunastarea este o consecinta a Iubirii Lui Dumnezeu, iar saracia, boala și moartea nu sunt nicidecum o consecinta a propriilor greșeli și pacate. Confruntate cu realitatea traumatizanta, aceste credinte pot genera activari ale egoului social, cautari și conflicte interioare, astfel încât, la nivel emoțional cel care se confrunta cu acest sindrom oscileaza intre autostima și autodevalorizare, mulțumire de sine și autoacuzare, credința în dreptatea Lui Dumnezeu dar și necredinta data de imagoul unui Dumnezeu nedrept, generat de sentimentul de pierdere injusta. Trăiesc acest sindrom cei care în mod forțat resemnifica consecințele negative ale propriilor fapte cu ideea unei testari divine, fapt care genereaza bigotism și ortopraxie, o accentuare contrafobica a frecventei ritualurilor religioase și tendinta de evitare a confruntarii cu pierderea, o întîrziere a înțelegerii aportului personal la propria dramă. Se plaseaza in circa Lui Dumnezeu probe și teste care nu-I apartin, cei care fug de asumare se autoindreptatesc și se considera justificati sa își revedince dreptatea și iluziile salvarii din exterior, pornind de la premiza nevinovatiei și a iubirii necondiționate a Lui Dumnezeu. Cel care trăiește sindromul Iov se identifica în mod nejustificat cu Iov, din nevoia de activare a resurselor de rezilienta, dar devine un fals Iov.

Fara indoiala numele Iov este unul simbolic, pe care autorul necunoscut al veterotestamentarei “Cartea lui Iov” il foloseste pentru a atrage atentia asupra patimirii cu rol de testare a statorniciei credintei in Dumnezeu. Etimologic Iov înseamnă cel contestat, cel dusmanit, cel persecutat, cel neliniștit, cel tulburat, iar în ivrit înseamnă „acolo unde este Dumnezeu”. Verbul aiab sau iib inseamnind a dusmani.

Iov era vazut ca drept înaintea Lui Dumnezeu, credincios și fără păcat. Un om bogat și fericit, care traia în armonie cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine. Departe de a fi doar o alegorie despre avantajele credinciosiei si virtutilor in lupta cu Raul absolut, Cartea Lui Iov surprinde un moment existential crucial, momentul in care Iov este pus in conflict cu sine si iubirea sa, cu credinta in Dumnezeu. Acest moment este generat de Satana, care doreste sa ii demonstreze Lui Dumnezeu ca Iov este drept pentru ca nu e sărac, nu a avut necazuri și deci nu are termen de comparație. Premiza este deci aceasta, ca dacă ar fi necajit și sarac, Iov ar fi un păcătos și ar deveni un necredincios care s-ar dezice de Dumnezeu. Dorind sa ii demonstreze Lui Dumnezeu acest lucru, Satana ii omoară familia, ii distruge situația financiara, îl imbolnaveste, fără sa reușească sa îl determine pe Iov să se dezica de credința în Dumnezeu. Dumnezeu intervine salvator, îl reabiliteaza pe Iov, ii ofera de doua ori mai mult decât a pierdut.

Sa te simti iubit de Dumnezeu, si să aștepți smerit să facă El ceva cu tine, in ciuda nefericirilor și suferințelor tale, capătă un sens existential și salavator atunci când nu-ți mai găsești niciun sens, lovit fiind de nenorociri. Dar tu nu ești Iov. E însă comod și parcă motivator să știi că deși ești sărac, bolnav, needucat, nefericit, privit și tratat ca sclav, Dumnezeu te iubește ca pe Iov, punîndu-te de fapt la încercare. Transformarea suferinței într-un precursor al fericirii promise a fost posibila doar prin resemnificarea promisiunii izbavirii, adică prin trasformarea paradigmei Iov în Sindromul Iov. Așteptarea unei izbaviri din exterior și neasumarea e o trasatura dezadaptativa a poporului acesta, pe care multi o confundam cu spectatorismul, multi cu naivitatea, etc. Întocmai unui popor de Iovi romanii așteaoptă să îi facă Dumnezeu parte, să transforme Dumnezeu România într-o grădină. Într-o Românie în care dreptatea se transformă în concept discretionar și un act partinitor, românii așteaptă dreptatea Lui Dumnezeu. Sa li se restituie ce li s-a luat. Sa li se ofere ce li s-a promis, atunci când fără nicio explicație, li se ia tot. Părerea mea este că la nivel de popor suntem afectați de Sindromul Iov, atît la nivel individual cît și în mentalul colectiv. Cei care gestioneaza patrimoniul de idealuril și credințe ale acestui neam creștin au datoria de a le clarifica la Sfînta Liturghie Cuvîntul Domnului, anume diferențele dintre asumarea justificată și funcțională a suferinței produsă de propriile greșeli și asumarea nejustificată a acesteia, atunci cînd suferința e produsă de factori contextuali, ca prim model de reacție față de boala mintală. Sa îl lași pe Dumnezeu sa îți ramina dator e una, sa nu răspunzi la rău cu rău, dar să reacționezi totuși. Să nu confunzi obedienta cu smerenia și sa rămâi smerit atunci când Dumnezeu te încearcă, incredințat ca merita chiar sa mori pentru dragostea ta, pentru idealurile tale, pentru poporul și Patria ta, fără teama ca facind astfel poți pierde ceva mai mult decât alternativa indezirabila a unei vieți duse în mizerie morala și în barbaria civilizata a erei consumist-digitale. Altminteri Instituția Bisericii consfinteste dezastrul la care asistăm.

Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

Posted on by

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Distragerea de la propriul sens – un factor de imbolnavire

Posted on by

Aminarea proiectelor pe termen lung ne suspenda si ne dizolva sensul existentei intr-un orizont indecis, ambiguu, cetos, distrugindu-ne in timp abilitatea de a planifica si mobiliza resurse pentru aflarea si implinirea propriului sens. Acest mod de distragere de la propria devenire, prin aminarea proiectelor personale pe termen lung, reprezinta un factor de risc pentru majoritatea bolilor contemporane cu etiologie originata in stress. Fara un orizont clar definit si asumat devenim stingaci in miscari, ezitanti si distrati, spectatori ai unei lumi careia parca nu-i apartinem, invatind ca neputinta de a amina confortabilul in favoarea sentimentului de implinire personala e ceva firesc. E chiar o datorie sa raminem neimpliniti cit timp vinatoarea confortului ne face sa uitam de aceasta, gratificindu-ne drept “oameni de succes”; iar daca sentimentele de frustrare si neputinta iau forma revoltei atunci cind realizam cum stam de fapt, vinovatul e vesnic in afara. Putem atunci sa blamam ideologia unei guvernari sau a unui regim politic a caror functie esentiala ramine nu guvernarea in sine, cit obiectivarea unor tinte necesare defularii atitor milioane de esecuri in plan personal.

Sporirea sensului existentei personale, nu aminarea ei

E admisibil sa fim bolnavi cit timp ni se ofera leacuri nespecifice, doctorii care ne ascund simptomele – in acest fel uitam de boala care este totusi acolo, intretinuta de ignorare si ignoranta; cind cautam un leac si ni se ofera aparenta unui leac, boala este intretinuta; vindecarea devine profitabila doar pe termen lung. In industria bolii miracolele sunt marfuri de lux; in propria noastra viata gasirea unui sens sau sporirea sensului prin implicarea in planuri personale se opune miraculos  distressului si imbolnavirii consecutive.  Se observa lesne faptul ca in consumerism dizolvarea sensului existentei este in sine un factor profitabil si ca atare incurajat, iar aminarea proiectelor personale pe termen lung este principalul solvent, administrat cuviincios de noi insine.

Loisirul creeaza dependenta

Concentrindu-ne constant pe aici si acum, aflam ca timpul astfel masurat e scurt, viata limitata; orice zi sfirseste prea repede, amintindu-ne alegoric de propria moarte, cu fiecare apus, cu fiecare respiratie; regretele autoexilarii in inactiune, impostura  si spectatorism adauga fixarii in prezent doze mari de melancolie.  Ziua de maine e o noua zi, dar ziua de ieri ar fi putut fi ocazia de a fi fericiti. Astfel meditind, adaugam viitorului apropiat distressul celor nefacute ieri si prezentului ocazia de a ne detensiona compulsiv. Datoriile fata de noi insine ne cresc anxietatea de performanta- si ce este mai anxiolitic, ce ne calmeaza mai urgent decit distragerea de la actiunea de care am invatat sa ne temem, aminind rezolvarea problemei, si permitindu-i acesteia sa devina puternica? Astfel insinuata, dependenta de distragere, dependenta de loisir devine un fenomen profitabil pentru industriile de profil. Fixarea pe prezent e consecinta unei perceptii orientale a timpului. Planificam mai putin si actionam mai mult, consumindu-ne resursele dintr-o data.

Hai salut, ce mai produci?

Temindu-ne de cosmarul muncii in zadar evitam autoanaliza si implicarea autentica in devenirea personala, pina ajungem sa autoimplinim aceasta profetie;  sa muncim aderind cu harnicie la ideea de om de actiune, pentru scopurile altora, din care se pot desprinde doar marunte scopuri personale de subzistenta, arondate nevoilor primare. Nici nu e de mirare ca munca astfel facuta devine o corvoada. In absenta unui ideal personal nascut dintr-o nevoie profunda si caruia sa-i serveasca constant, truda e o povara, iar prin lipsa unei imagini de ansamblu asupra propriei noastre vieti, munca pentru noi insine se transforma treptat intr-o binecuvintare inaccesibila. Ajungem la concluzia ca munca este salvatoare, insa nu munca pentru ceilalti.

Cei care, desi initial sunt motivati extrinsec, reusesc sa isi conserve stima de sine si atentia pentru destinul personal nefracturate, sunt persoane cu un optimism exersat, reziliente, ce descopera sensuri personale in orice ar experimenta. Voluntariatul este un exemplu. Nu oricine poate fi voluntar. Corporatiile acorda o atentie deosebita acestor persoane pentru ca ele reprezinta o resursa umana profitabila; cei care manifesta o atitudine pro-helping, fiind dispusi sa ajute si sa se implice gratuit, pot gasi in aproape orice scop fixat din exterior prilejul de a-si etala aceste calitati, de a adera la un proiect, de a interioriza acest scop. Daca li se da avantajul unui job platit mediocru, cu atit mai mult acesta va fi perceput ca dezirabil, fidelizant.

Cit timp suntem furajati cu distragere si spectatorism, uitam de noi insine si de remuscarile propriilor aminari. Ne uitam, iar astfel intelegem putin despre conditia noastra. E drept, prezentul ne serveste preponderent pentru a ne aminti de noi in trecut si pentru a uita de noi in viitor. Ramine senzualul obositor si lacom al oricarei ancorari dezechilibrate in clipa prezenta, hedonismul clipei alimenteaza filosofard aforismele de club, devenind cheia cu care ratacim de git pe traiectorii prestabilite de altii, cit timp parintii spirituali, modele de intelepciune, dascalii si mentorii ne-au plecat; noii parinti adoptivi, parintii comuni, sunt mode in slujba consumismului. Inlocuind modelul cu moda, si a fi in a consuma, ne surprindem deviind de la o existenta prea personala, cu care ne simtim neconfortabil pentru ca ne-am obisnuit sa-i dam Cezarului si ce nu-i al Cezarului. Pe noi insine. Nu e de mirare ca ne simtim abatuti. O viata a carui sens e suspendat intr-un orizont de mall, coagulat in jurul unei clipe de placere, e o viata consumata, de consum, cotidiana, un a exista pentru cum suntem, nu pentru a ne minuna ca suntem.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Posted on by

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Traieste-ti viata offline!

Posted on by

Invitatie de participare la programul terapeutic “Traieste-ti viata offline”

Primul si cel mai greu pas spre vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Viata echilibrata presupune in mod firesc posibilitatea alegerii propriilor dependente, unele dintre acestea fiind utile si sanatoase, altele nocive si inutile; nevoia compulsiva de a fi permanent online si in contact virtual cu ceilalti- ne confisca timpul si echilibrul, transformindu-ne in niste absenti din propriile vieti reale. Te invit sa iti recunosti dependenta de “online” (incluzind aici: dependenta de internet, de facebook si de alte platforme de socializare, de smartphone-uri si alte gadget-uri, prornografie si alte continuturi psiho-contaminante) si sa te inscrii astfel in programul terapeutic pe care il desfasor in cadrul “Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig”, aflat in Constanta. Programul presupune 15 intilniri terapeutice dintre care trei intilniri sunt gratuite; ai parte de un mediu prietenos, sigur si avizat in care iti poti discuta problema si poti gasi solutii pentru rezolvarea dependentei tale de internet, vei intilini si cunoaste si alte persoane care au aceeasi problema. Pentru a participa la acest program terapeutic, te invit sa te inscrii prin telefon, la numarul 0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig), ocazie cu care vei obtine restul detaliilor care te intereseaza.

Traieste-ti viata offline!

Utilizatorii micro si macro blogurilor (twitter si wordpress spre exemplu), dar mai ales ai platformelor de socializare online, traiesc mirajul multiplelor avantaje pe care acestea ti le ofera; te mentii in atentie, devii accesibil, directionezi-manipulezi felul in care te cunosc si percep ceilalti, comunici la distanta ca si cind ai fi in camera de alaturi. Mediile online sunt un catalizator al perceptiei favorabile de care cu totii avem nevoie, dar genereaza dezavantajul unei perceptii incoerente si incomplete, creind asteptari nerealiste si o imagine personala falsa. Utilizarea frecventa (mai mult de 3 ore zilnic) a mediilor online creeaza dependenta de internet si aduce cu sine o serie de tulburari psihice- de obicei reversibile- care circumscriu sindromologic sfera cibernevrozei.

Relationare concreta sau comunicare virtuala?

Cu cit ai un suport social mai bine concretizat in relatii si contacte concrete cu oamenii reali, cu atit te poti considera mai bine ancorat social si poti trai mai intens sentimentul utilitatii tale pentru ceilalti, dat de calitatea si frecventa raporturilor interpersonale; nevoia de dragoste, de apartenenta sociala si de grup, nevoile de recunoastere personala si de autorealizare sunt constientizate si se concretizeaza doar prin socializarea comportamentelor individuale, prin impartasirea lor, prin exprimarea asumata a emotiilor si gindurilor, prin reactii concrete la comportamentele aduse in relatie de un alcineva tangibil.

Virtualizarea comunicarii ne ofera experiente interactive “in absenta”. Relationarea virtuala presupune si o virtualizare a celuilalt, creeaza ritualuri de interactiune noi si inhiba dezadaptant obiceiuri de interrelationare achizitionate in copilarie. Interactiunea fata catre fata, corp catre corp este inlocuita online cu substituentul celuilalt (gadgetul- calculatorul, smartphone-ul), care poate fi oricine si nimeni, in acelasi timp. Daca ne surprinde inca acest paradox, atunci ne poate surprinde in egala masura faptul ca aparenta apropiere “online” sau “in eter” dintre oameni, obisnuinta “scurtarii distantelor” (discutiile pe facebook, yahoo messenger, skype, convorbirile telefonice, emisiunile radio, tv) reprezinta de fapt o fracturare a relatiei cu acestia, o tinere la distanta si o raminere la distanta – generate printre altele de impresia ca “daca stiu acum ce ma intereseaza despre o persoana, atunci cunosc persoana”, pentru ca nimic nu te poate apropia de o persoana decit ceea ce cunosti concret si nemijlocit despre aceasta.

Ori putine dintre persoanele “intilnite virtual” sunt intilnite si concret, in carne si oase. Mediul virtual ne propune, prin suspendarea interactiunilor directe, o transformare a comportamentelor de relatie intr-un pasiv-activism indirect, o pensionare a actionarii prompte din fata intimplarilor reale in favoarea derealizarii afectate fata de scenarii imaginare, ritualizarea idolatra a celor mai banale gesturi in postari si impartasiri ce satureaza periculos paleocortexul, orientindu-ne spre o “afectivitate a secretiilor”.

Comunicarea virtuala e saracita de continutul pe care il ofera prezenta celuilalt, si stimuleaza inlocuirea sentimentelor profunde cu cele mai operante si conditionabile emotii primare: satisfactia, frica si agresivitatea. Este astfel generat astfel un cerc vicios de comportamente conditionate, care intretin dependenta si manipuleaza.

Dependentul de internet se comporta adesea ca un veritabil “zombi”, devine un “teleghidat emotional” ce traieste intens experienta atentiei fracturate de evenimente virtuale, invata neputinta concentrarii pe termen lung, devine incapabil de relationare si respinge relatiile de durata. Sensibil la schimbare si insetat de nou, dependentul de internet isi constientizeaza dezadaptarea in fata interactiunilor umane concrete, se lasa izolat in mode si este usor de antrenat in directii comerciale, traindu-si viata in directii prescrise discret de altii. Feedback-ul virtual primit in mediile online ii creeaza dependentului impresia participarii intense la propriul destin si ii intretine iluzia socializarii, stimulind astfel sociofobia.

Cum recunosti in jurul tau dependenta de mediile “on line” si “on air” ?

Accepta provocarea de a observa cit de multi copii, adolescenti, tineri, si maturi isi asuma postura aplecat-resemnata, de acceptare pioasa a acestei telecomenzi a atentiei, interpunind un display intre ochi si lume; priveste atent in metrou, in autobuz , cafenele sau in spatiile publice cite figuri traiesc absorbite hipnotic intr-o lume albastru-livid impartasindu-si astfel absenta si denumind aceasta ignorare reciproca “socializare inteligenta”.

Oricare ar fi declansatorul emotional al acestui mod de a “socializa” (de la etalarea dispozitivului la evitarea stimulilor fobogeni), consecintele asupra vietii de relatie si asupra dezvoltarii personale sunt vizibile si masurabile clinic, din simplul motiv ca cel putin in privinta satisfacerii nevoilor de relationare, simularea virtuala a relationarii nu produce in plan real efectele comportamentelor reale decit fragmentar, superficial si pe termen scurt (pacalesc si amina); “ca si cind as fi cu cineva” nu poate tine locul lui “in realitate sunt cu cineva”, “ca si cind mi-ar recunoaste cineva calitatile” nu se poate confunda cu “cineva imi recunoaste in mod direct calitatile”.

Vei observa, privindu-i pe acesti “pasageri multimedia”, ca dezvolta comportamente obsesiv-compulsive, agitatia si disconfortul pe care le experimenteaza orice dependent atunci cind este privat de sursa dependentei sale, tristeti sau nelinisti nejustificate contextual, taceri prelungi, tendinta de retragere, ludismul de consum si nevoia de a percepe si trai la scara comunitara…senzationalul unei flatulente. Limbajul sufera si el modificari de dinamica, discursul sarac si incoerent include jargonul platformelor sociale, se observa injumatatirea, prescurtarea sau stilcirea cuvintelor.

Multi dintre utilizatorii site-urilor si platformelor “de socializare”…traiesc astfel iluzia socializarii, si de fapt frustrarea absentei sale, confundind interactiunea virtuala cu interactiunea reala; confuzia dintre o imagine reala a unui obiect si imaginea sa reprezentata se produce instantaneu; creierul nu poate distinge diferentele dintre imaginea unui obiect real si cea a unuia imaginat- studii ale fenomenelor intrahipnotice dovedesc faptul ca subiectii implicati reactioneaza la stimulii vizuali din timpul visului sau a starii de veghe “ca si cind ar fi reali”. Spatiul virtual creeaza acum cu o acuratete HD iluzia realitatii, o iluzie pe care n-o poate impiedica sa fie credibila decit autoobservarea propriului discurs cognitiv, hiperconstientizarea, filtrarea critica a informatiilor si mediilor, precum si o discriminare antrenata a stimulilor.

Daca televiziunea alb-negru si cea color a anilor 60-90 oferea spectatorilor, prin precaritatea si masivitatea aparaturii electronice, o frapanta deosebire intre “realitatea de pe micul ecran” si cea din afara ecranului, (imperfectiunile tehnice -”imaginile in dungi” ori hipo-baleiate avind rolul neanticipat de a echivala realitatea televizata cu “realitatea ca si cum”, lasind loc mai putin amneziei de sursa), astazi prezentarea imaginilor 3D si HD hiperbolizeaza realul, facindu-l sa fie chiar mai de dorit vizual si mai credibil decit “realitatea-la fata locului”.

Nu este de mirare ca dezadaptarea, ajustarea deficitara a asteptarilor la realitate, reglarea emotionala precara, disocierea exterior-interior data de alternarea si suprapunerea surselor (informatia data de un dispozitiv versus informatia data de contactul nemijlocit cu realitatea), carentele formative, autotensionarea nevoilor, exacerbarea reactiilor la frustrare datorate scaderii tolerantei la frustrare, depresiile, anxietatile, tulburarile de personalitate – toate acestea intregesc un inventar psihopatologic ce circumscrie dependenta de mediile online, conturind aparitia unui nou corp sindromologic- cibernevroza.

Ce este cibernevroza?

Cibernevroza este un corp sindromologic ce include tulburari nevrotice si borderline, generate de cognitii dezadaptative inconstiente sau de rationamente constiente eronate, prin care persoana supradimensioneaza importanta socializarii online si in consecinta supradozeaza interactiunea cu dispozitivele inteligente, dezvoltind o dependenta de internet si de mediile online si tensionind-si astfel nevoile de relationare intr-o maniera nevrotica. Persoana se raporteaza episodic la realitatea concreta prin prin ciber-filtrele dobindite online, schematizeaza realitatea disociat (aparenta-esenta) utilizind sensuri, semnificatii, metode de interactiune, limbaje dobindite online-iar acestea au rolul unor proiectii negative cu rol dezadaptativ, creind rezistenta la adaptarea/re-adaptarea la realitate; vechile structurari ale realitatii au tendinta de a bloca noile restructurari, producind si intretinind dezadaptarea.

Dintre simptomele cibernevrozei mentionam derealizarea, dezorientarea spatio-temporala, amnezia de sursa, disocierea dispozitiv-realitate, disocierea online-offline, disocierile esenta-aparenta, adevar-minciuna, conspiratie-transparenta, disocierea interior-exterior, precum si reasocierea “realitatii offline” cu noile semnificatii ale “realitatii online”. Episodic, persoana cu cibernevroza se comporta in situatiile real-concrete ca si cind ar fi in mediul virtual, fata de care se raporteaza ca la un etalon. Cibernevroticul nu este un psihotic, putind insa face distinctia intre virtual si realitate.

Cibernevroza a fost privita initial ca boala profesionala, fiind incadrata nespecific in alte categorii nozologice – nevroza, astenie, burnout; stress- prin faptul ca incidenta se mentinea in rindul categoriilor profesionale. Odata cu extinderea simptomelor si asupra altor categorii sociale, cibernevroza s-a impus atentiei prin citeva simptome specifice observabile la nivelul comportamentelor de relatie a celor afectati: o alterare a modelelor personale de interactiune, o substituire consimtita a comunicarii orale cu cea scrisa, si a celei directe cu cea mijlocita virtual.

Dincolo de aceste simptome se remarca diminuarea atentiei, concentrarea avind loc pe durate de timp limitate, schimbarea grilei de lectura a realitatii- prin acceptarea unitatilor de inteles de tip “pastila” -imagine-explicatie; diminuarea abilitatilor critic-reflexive, operatiile reflexive ale gindirii constiente lasind loc procesarilor inconstiente- informatia se adreseaza mai degraba inconstientului, viteza derularii informatiilor permite un slab discurs interior, o constientizare precara a informatiei parcurse.

Dezadaptarea sociala progresiva pe care o creeaza dependenta de mediul online, in ciuda aparentelor de compensare virtuala a retragerii si izolarii fizice spre care tind dependentii, genereaza depresie si tulburari de tip anxios, tulburari afective ce antreneaza dupa sine de obicei tulburari psihosomatice (anorexie, bulimie, dureri cronice, tulburari de ritm circadian, insomnii, astm, alergii, ticuri, boli ale sistemului gastro-intestinal, boli cardio-vasculare, tulburari de vorbire, tabagism, alcoolism, tulburari sexuale functionale) cauzate de conflicte interiorizate, produse de frustrarea unor nevoi fundamentale regasibile axiomatic in idealul de echilibru functional al fiecarei persoane. Aceste tulburari devin prin somatizare un strigat de ajutor pe care il lanseaza organismul pentru rezolvarea unor conflicte internalizate.

Cum iti poti trata cibernevroza si dependenta de internet?

Dependenta de internet, concret spus -dependentele de platformele online, de facebook, de chat, de jocuri pe calculator, de filme, de pornografie si idilografie (realitatea infrumusetata, foografii photoshopate, kitch), precum si cibernevroza se pot trata si vindeca in acest cabinet de psihologie, sau la orice coleg psiholog din Constanta.

Frigiditatea si impotenta induse de expunerea la pornografie.

Posted on by

Expunerea indelungata la un stimul duce la modificarea sensibilitatii fata de acesta.

Vizionarea materialelor pornografice conduce in timp la scaderea capacitatii acestora de a mai excita sexual. Sensibilitatea individuala fata de acest tip de stimul scade, prin repetarea sa indelungata stimulul capatind o valoare redundanta, de zgomot. In aceasta situatie organismul se adapteaza crescind pragul minim al sensibilitatii la stimulii sexuali, altfel zis – individul devine mai putin sensibil la stimulii sexuali cu care este obisnuit, cei care ii provoca in mod normal excitarea sexuala, acest tip de contaminare afectind-i neplacut dinamica sexuala, viata de cuplu si igiena mintala – prin aparitia impotentei si frigiditatii precum si prin distorsionari ale imaginii partenerului, ce conduc la nevroza de cuplu, alienare si disolutie.

De ce induce pornografia impotenta si frigiditate?

Mecanismele psihologice prezente in disfunctiile erectile si ale frigiditatii induse de pornografie sunt acelea ale conditionarii psihologice fata de stimulii pornografici, scaderea sensibilitatii fata de stimulii sexuali oferiti de partener si masturbarea compulsiva intretinuta de stimulii pornografici, care intetine defocalizarea de pe partener.

In cazul dependentului de pornografie, datorita desensibilizarii, pentru producerea excitarii sexuale cu un partener, imaginea despre acesta este resemnificata. Partenerul sexual este re-erotizat prin situarea lui imaginara in situatii cu un potential de excitabilitate optim – care sa depaseasca noul prag minim,  de obicei scene erotice vizionate in materialele porno.

Reprezentarile pornofilului imprumuta aceste continuturi pornografice si le proiecteaza spre partner, lucru care nu face decit sa tensioneze artificial relatia, acest fapt punind in evidenta contrastul mare dintre celalalt-supra-erotizat si celalalt-asa cum il stiu. Si aceasta este posibil pentru ca doi stimuli cu caracteristici opuse care actioneaza impreuna, in acelasi timp sau succesiv asupra analizatorilor se scot reciproc in evidenta, unul prin continutul sau fantasmatic supraerotic (o imagine de compensare a partenerului, care adesea nu tine seama de disponibilitatile comportamentale reale ale acestuia in plan erotic) si altul prin constientizarea realitatii, rezultatul fiind inadecvarea realitatii la asteptari.

Expunerea cu intentie la acest tip de contaminare psihologica conduce la situatii complexuale cu consecinte dezechilibrante pentru sanatate; acestea modifica modul in care se percep partenerii si conduc adesea la impresia incompatibilitatii sexuale a acestora, sau a nepotrivirii in pat, fapt care genereaza disolutia cuplurilor precum si tulburari de dinamica sexuala de tipul impotentei si frigiditatii, tulburari care continua in cazul dependentilor si in afara relatiei.

Cum este intretinuta dependenta de pornografie?

Pornofilii isi mentin singuri dependenta, prin expunerea compulsiva la acesti stimuli, hraninsu-si astfel singuri slabiciunea.

Industria pornografica deasemenea, mentine dependenta de pornografie a pornofililor prin varierea si resemnificarea stimulilor sexuali, prin punerea lor intr-o lumina a permisivitatii si “dezinhibarii cu rol terapeutic”. Calitatea crescuta a imaginii, modelele atent selectionate, fanteziile variate in care este situat actul sexual – toate acestea genereaza o detensionare controlata si profitabila a unor pre-tensionari erotice pe care socitatea le provoaca artificial prin mode, rasturnarea valorilor, promovarea promiscuitatii si a libertinajului sub pretextul condamnarii lor, un mod de reprimare ipocrita a sexualitatii, care nu mai este marca civilizatiei, ci devine de fapt semnalul unei deteriorari etice si morale generalizate a mentalitatilor sociale.

Daca un stimul este reinvestit cu importanta (este considerat valoros de individ prin efectele sale asupra libidoului sau este variat suficient de mult pentru a-i mentine statutul de noutate, ori este pus intr-o semnificatie noua) sensibilitatea fata de acesta creste iar – si remarcam aici cum se sustin dinamic legea adaptarii senzoriale si cea a semnificatiei senzoriale in mentinerea acestui cerc vicios al dependentei de pornografie, dar si in recaderile spre acest tip de dependenta.

Ce risca amatorii de porno?

Persoanele care se expun pornografiei se desensibilizeaza fata de stimulii sexuali obisnuiti; mai detaliat,  acestora le scade dorinta de a avea un raport sexual – in situatiile si  fata de stimulii si persoanele care declansau inainte exitarea sexuala (desensibilizarea fata de stimulii mai putini intensi decit cei pornografici). Astfel, insensibili la excitantii oferiti de un partener real, pornofilii dezvolta apatie, dezinteres fata de partener si devalorizarea sentimentului erotic, depresie, scaderea libidoului, impotenta si frigiditate, tulburari de tip obsesiv-compulsiv, tulburari anxioase, diminuarea satisfactiei sexuale, fapt ce anunta instalarea dependentei de pornografie.

Consumatorii de pornografie ce ajung la cabinet se pling de tulburari erectile sau frigiditate, dar si de pasiunile obsesive pe care le au fata de materialele pornografice.

Desi doresc sa intretina raporturi sexuale cu partenerul, ei nu se mai simt atrasi sexual de aceasta, si dau vina pe stress, pe lipsa unor hormoni sau cel mai adesea tocmai pe partener-invocind “nepotrivirea” in pat, ba chiar lipsa de chef a acestuia! Sunt invocate des necomplianta fata de noile fantezii generate de idealizarea erotomana a partenerului, comportamente sexuale deviante generate de pervertirea modelului sexual ideal,  aduse in pat si proiectate asupra partenerului, comportamente pe care acesta, luat pe nepregatite, le respinge.

Ce presupune recuperarea?

Un program de recuperare cu ajutorul unui psiholog presupune eliminarea completa a acestor stimuli si tratarea adictiei cu ajutorul psihoterapiei de scurta durata.

Programul de interventie terapeutica dureaza in acest cabinet intre 1 luna si 4 luni cu frecventa constanta de 2 intilniri saptaminale, resutele sunt sporadice dar obisnuite, iar recapatarea libidoului si recuperarea din impotenta / frigiditate sunt complete.

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Posted on by

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.

Stările depresive

Posted on by

Orice fragilizare, slăbire tecătoare sau durabilă a stării de dispoziţie afectivă, sau a tonusului psihic, este considerată o depresie. Depresia poate fi psihică, somatică sau psiho-somatică (A. Porot).

Depresia nu este obligatoriu o stare patologică ci este , în primul rând o stare de dispoziţie afectivă în direct raport cu circumstanbţele vieţii cotidiene, fie în raport cu “variaţiile ciclice” ale naturii persoanei sale. Orice dispoziţie afectivă are trei momente:

  • etapa de echitimie, de echilibru emoţional, reprezentând “punctul de stabilitate-normalitate”
  • etapa depresivă, de tristeţe,
  • etapa maniacală, de euforie, de bună dispoziţie.

Se descriu două modele de dispoziţie emoţională: modelul bipolar şi modelul triunghiular, aşa cum se poate vedea în schemele următoare:

K. L. Kelerman remarcă următoarele aspecte psihopatologice în sfera stărilor depresive:

  • depresia ca stare de dispoziţie normală a persoanei umane
  • depresia ca sindrom clinico-psihiatric
  • depresia ca sindrom psihopatologic
  • depresia ca boală psihică

Orice apreciere a stărilor depresive trebuie să plece de la analiza tipului de personalitate a individului respectiv. Se consideră, drept criteriu de apreciere-evaluare, variaţiile de dispoziţie afectivă, în raport cu tipul de personalitate “stabil-echilibrat” din punct de vedere emoţional-afectiv. Această stare de echilibru se poate manifesta în două direcţii şi anume:

  • în sfera somatică, cerebral sau visceral
  • în sfera vieţii psihice, structural (endogen) sau relaţional (exogen).

De aici rezultă şi aspectul modificărilor psihopatologice, de factură “nevrotică” sau “psihotică”. În aprecierea stărilor depresive, se discută următoarele aspecte:

  • Distincţia “bipolar-unipolar”:
    • un singur tip de manifestări clinice (depresie sau manie)
    • o alternanţă de manifestări succesive (depresie sau manie)
    • Distincţia “nevrotic-psihotic”:
      • se apreciază în raport cu formele şi gradul de severitate al tulburărilor şi evoluţiei psihopatologice.
      • Distincţia “endogen-exogen”:
        • sau reactiv (nevrotic) de factură relaţional externă şi endogen (psihotic) de factură structural-dispoziţional internă.
  • Distincţia “primar-secundar”, este un aspect care se raportează la următoarele:
    • -tulburarea afectivă primară: PMD
    • -tulburarea afectivă secundară: tulburările depresive din cadrul altor boli psihice.

Din cele expuse până acum se poate vedea complexitatea pe care o au, din punct de vedere psihopatologic, stările depresive, marea lor varietate şi de aici diferitele poziţii adoptate de specialişti faţă de depresie. Din aceste motive o încercare de clasificare a acestora este complexă.

P.Kielholz propune o clasificare a stărilor depresive, utilizând două criterii incriminate în geneza acestora, şi anume: criteriul somatogen şi criteriul psihogen.În acest caz se va ţine seama, din punct de vedere psihopatologic de “simptomele cheie” şi anume: inhibiţia elanului vital, dispoziţia fundamentală depresivă, angoasa. Astfel:

  • Depresiile somatogene: depresiile organice, depresiile simptomatice, depresiile schizofrenice.
  • Depresiile endogene: depresiile ciclice, depresiile periodice, depresiile tardive
  • Depresiile psihogene (exogene): depresiile nevrotice, depresiile de epuizare, depresiile reacţionale.

Un alt tip de clasificare al stărilor depresive are în vedere caracterul primar (unipolar sau bipolar) al depresiilor şi caracterul secundar al stărilor depresive.

Etiologie

În privinţa etiologiei stărilor depresive, sunt incriminate trei grupe de factori:

  • Factori somatogeni, reprezentaţi prin afecţiunile somato-corporale sau cerebrale care pot declanşa, în mod secundar stări depresive.
  • Factori endogeni, primari, care depind de terenul constituţional, de predispoziţia persoanei la afecţiuni depresive.
  • Factori psihogeni, care au un caracter reactiv, fiind legaţi de situaţiile psihotraumatizante ale vieţii cotidiene care modifică tipul de reacţie afectivă, declanşând instalarea unor depresii reactive.