De-a lungul vieților noastre de ființe relaționale este aproape imposibil să nu trăim, de la sînul mamei pînă în brațele persoanei iubite, din fașă și pînă în giulgiu, măcar o angoasă de separare semnificativă. Separarea de cineva dacă nu chiar de noi înșine, așa cum se întîmplă în psihotraume – și mă refer aici la fuga disociativă – ne însoțește pretutindeni, este o certitudine existențială mai tangibilă decît moartea, un moment ontic și de potențare a identității personale prin diferențierea eu-celalalt.

Cand apare si cu ce consecinte in viata de relatie?

Angoasa separării poate fi originată în orice etapă a vieții, nu obligatoriu în preșcolaritate, atunci cînd indisponibilității fizice sau emoționale a ființei reper – cea hrănitoare și investită cu încredere – i se adaugă sentimente de insecuritate, devalorizare, neadecvare, părăsire, lipsă de sens. Separarile nu dor atunci cînd spunem “PA!” cuiva, la finalul unei întrevederi sau relatii, ci atunci cînd acestora li se atribuie sensul irecuperabilului și valența unui pericol existențial iminent.

Transformarea separării de cei dragi în suferință psihică, prin procesări cognitive inconștiete, angoasarea, declanșează comportamente contratraumatice, defensive dar dezadaptative în viața de relație, și simptome reunite sub denumiri impactante sindromologic și cultural precum; rană de separare, rană de respingere, părăsire sau abandon, în care de fapt regăsim depresia, anxietatea, fobii specifice precum cea de implicare emoțională autentică, fobia de dezvăluire și de cedare a controlului, fobia de intimitate, fobia de părăsire.

Cum schimba psihotrauma separarii felul de funcționare al creierului?

Angoasa de separare si fobiile asociate poate fi considerata in sine un indicator al psihotraumei.

Spiegel (1993) observa că psihotrauma creează discontinuități spontane în felul în care subiectul experiențiază realitatea fizică și psihică; apar experiențe de tip disociativ, adaptative, cu rol anxiolitic, homeostazice și analgezice, care scot factorii traumatizanți în afara conștiinței.

Persoana se reifica, se obiectualizează pe sine într-o transă disociativă contratraumatică, și se observă pe sine, din afara acțiunii traumatizante, din afara spațiului și a timpului traumei, combătînd astfel prin disocieri psihic- corp și emoție – eveniment – sentimentul de neputință și lipsă a controlului asupra evenimentului traumatizant.

Reasocierea in vederea redobândirii controlului asupra corpului duce la pierderea controlului asupra psihicului, subiectul fiind nevoit sa se confrunte cu trairile traumatizante asupra carora simte ca nu are control. Amintirile puternice revin post-amnezic in campul constiintei impreuna cu spatiul si timpul și emoțiile traumei, trairile fiind autentice, detaliate si declansand o transa negativa de reasociere, in care subiectul retraieste aievea suferința traumei, ca și cum evenimentele s-ar întîmpla în prezent; astfel, la cel mai mic semn al intentiei de distantare a partenerului de cuplu sau a persoanei investite emotional se pot activa trairile si emotiile angoasei de separare, la o intensitate si cu conotatii exacerbate.

Cum se simte angoasa de separare?

Angoasa de separare conține nuanțe emoționale subtile, o constelație de emoții secundare și terțiare asociate sentimentului de părăsire sau respingere, pentru că nu tot timpul trăirile conștientizate sunt categorice și bine delimitate. Disforiile au o dinamică contextuală, intre abisul disperării, al aneantizării sau al desfigurării prin lipsă, – pînă pe culmile pierderii de Sine și ale regăsirii depersonalizante în Celălalt.

Cum initiez vindecarea angoasei de separare?

Suferința separării (cu sensurile ei de respingere, părăsire și abandon) este vindecabilă, și vindecarea ar putea începe poate cu un moment de autoanaliza al stilului de atasament si implicare in relatii de-a lungul istoriei personale, sau cu o decriptare a basmului pe care mi-l spun despre prima despartire semnificativa de care imi amintesc. Atat autoanaliza stilului de implicare cat si grila automata de lectura si semnificare a despartirilor mele ma pot edifica despre felul in care ma raportez la istoria personala si daca imi este utila o shimbare a felului in care inteleg atasamentul, indragostirea, iubirea, si mai ales daca ma raportez la acestea egosintonic, ca la o nevoie a carei satisfacere este controlabila din interior, sau egodistonic, ca la o dependenta, deci daca o vad ca pe o nevoie a carei satisfacere este controlabila din exterior.

Schimbarea felului in care percep separarea se poate produce dupa luarea unei decizii curajoase; aceea a adoptării iubirii de sine pentru sine și prin sine, și a renunțării la modelul iubirii de sine pentru celălalt și prin celălalt, adică atunci cînd eu devin în mod conștient primul meu generator de iubire, sens existențial, liniște, siguranță și valorizare, fără să îmi mai instrumentalizez in prezent partenerul de viață sau persoana investita, și fără să îl transform pe celălalt în obiectul sursă al fericirii sau nefericirilor mele. Cu alte cuvinte învăț, constientizandu-mi dependența de dragostea celuilalt, ca pot deveni independent emoțional și mă pot sponsoriza cu iubire, atenție, încredere în ce știu și pot, validare, sustinere.

Ce mecanisme defensive pot intarzia vindecarea?

Implicațiile si conditionarile absurde sunt cele care intrețin sentimentele inadecvarii si neputintei și deci atașamentul dependent. Judecatile de tipul ”dacă mă iubește X atunci si numai atunci am valoare personală, merit să fiu iubit/ași deci exist”, imprimă subconstient ideea că iubirea cuiva mă costă cel puțin o performanță notabilă, sau vreo isprava de tabloid, altminteri n-as merita-o și deci ar urma respingerea, abandonul sau parasirea.

Deasemenea echivalenta complexa ”Stiu ca performanta mea sau calitatile mele pot produce admiratie si chiar iubire in mintea celorlalti, dar ei decid daca eu o merit și dacă mi-o acordă” imprima subconstient nevrozante convingeri in antiteza – de neputinta distopica in ciuda iluziilor manipulative; credinta ca atentia, interesul si chiar iubirea celorlalti pot fi manipulate prin performanta si virtuti, sau ca iubirea este un act deliberativ si meritocrat, un dar al carui control sta mereu in mainile celuilalt – poate fi restructurata și pusa în acord cu realitatea evidențelor demonstrabile științific. Toate aceste cognitii disfunctionale pot fi inlocuite deci plecand dinspre evidente spre teorie; iubirea in realitate nu este un rezultat deliberativ, nu costă, este mai degrabă o atitudine învățată, un mod de raportare armonizanta la ceilalți prin sine.

Nevoia compulsiva de asigurare împotriva respingerii mă poate face să cred că doar dacă devin indispensabil și sufocant, sau merituos și brilliant, sau dacă îl transform pe celălalt într-un dependent irecuperabil de propria mea respingere-dezimplicare-reimplicare- doar atunci celălalt nu mă va părăsi, lucru ce nu rezultă cu necesitate în realitatea relațională- acest fapt conducînd mai degrabă la efectul indezirabil.

Cum abordam terapeutic angoasa de separare?

Ca atare un gînd realist si restructurant cu care mă pot sponsoriza terapeutic ar fi ” dacă mă iubește X este pentru că mă percepe într-un fel ce ține mai degrabă de gîndirea lui, de filtrele lui, este deci meritul lui, nu al meu! ” sau ” dacă învăț să mă apreciez și să mă accept, voi ajunge să mă admir și să ma iubesc”.

Principiul neoerickssonian al sponsorizării compensatorii – în psihoterapia angoasei de separare conturează o abordare pragmatică pentru că plasează mobilizarea resurselor de autoapreciere și asumarea terapeutică în însăși rezerva de resurse a pacientului așa cum este acesta în prezent (condiția fiind ca el să se priveasca egosintonic și să-și înțeleagă resursele sintoniei).

În timpul unei ședințe de psihoterapie clientul află cum se poate modela pe sine cu ajutorul relației terapeutice și cum poate evolua în directia scopului terapeutic. O asumare creativă și dinamică a procesului de vindecare, ca semn al mobilizării spre o alianță bazată pe încredere în resurse și în modelul terapeutic propus de psihoterapeut, este potențată de tehnicile de hipnoză și autohipnoză ce surprind aceleași etape fundamentale ca în terapia TSP, accentuându-se ideea propriei contribuții la actul terapeutic prin învățarea unor tehnici de autohipnoză.

Tehnica celor 7R sub autohipnoză

Această tehnică este, în asociere cu o tehnica de autohipnoza, un exemplu de aplicare terapeutica a principiului sponsorizarii. Algoritmul terapeutic este unul secvențial, cumulativ și conținut de varii rutine terapeutice, insa eficienta sa se constanta in interventia terapeutica de prima electie, urmand ca ulterior pacientul sa reintervina singur ori de cate ori considera necesar. Clientului I se readuce accesul controlat la amintirile traumatizante, sunt revizuite amintirile dintr-o alta perspectiva, sunt schimbate si depasite reactiile fiziologice si emotiile de doliu, comportamentele specifice anxietatii. Etapele de parcurs asociate hipnozei urmeaza triada Freudiana (1914): Reamintire – Retraire- Procesare si se regasesc readaptate in aceasta tehnica, sub hipnoza, in asociere cu tehnica ecranului dublu (unul necesar proiectarii evenimentelor traumatizante, altul necesar derularii si restructurarii din perspectiva resurselor prezentului) Astfel, aceste etape sunt: Regresia si Reamintirea traumei, trairea-Retrairea, proceasarea traumei, Reconceptualizarea din prisma Resurselor prezentului si prin proiectii de viitor, Resemnificarea adaptativa a traumei și integrarea în forma modificata de resurse ce conduce spre Rezolvarea angoasei de separare.

Tehnica celor 8 C ai hipnoterapiei

(Spiegel 1993, p.500)

1. Confruntarea cu evenimentul traumatic – pacientul intelege cum simptomele prezente se conecteaza la evenimentul traumatic trecut
2. Condensarea evenimentului traumatic – p. lucreaza doar cu momente cheie, definitorii pentru trauma
3. Confesiunea – ventilarea emotionala si deculpabilizarea pacientului
4. Consolidarea – intarirea eului pacientului prin empatie si simpatie ce genereaza acceptare
5. Constientizarea – amintirilor disociate sau reprimate in vederea intelegerii si restructurarii lor nontraumatizante; se modifica amintirile, se retraiesc sub alta forma, cu un final diferit, apoi sunt reengramate la nivel inconstient
6. Concentrarea – spre interior a atentiei in vederea examinarii controlate si securizante a amintirilor traumatizante
7. Controlul – amintirilor traumatizante, prin cresterea sentimentului de eficienta personala si autocontrol psihic in confruntarea cu acestea; autohipnoza genereaza autocontrol
8. Congruenta – cu sine, prin integrarea echilibrata in imaginea de sine a amintirilor traumatizante, fara a prejudicia Eul

Abreacția

Presupune trairea in transa a evenimentelor traumatizante si trairea conjuncturii traumatizante implicat emotional, ce asigură descarcarea emotiilor și eliberarea tensiunii emoționale.

Modificarea amintirilor în hipnoză

(Kardiner si Spiegel, 1947)

Amintirile traumatizante sunt schimbate prin prisma resurselor din prezent, subiectului i se sugereaza sa schimbe reactiile disfunctionale cu unele functionale, contratraumatice si mai acceptabile, pentru a creste sentimentul eficientei personale in autosecurizare.

Rebalansarea emisferei drepte prin stimularea centrilor kinesteziei

Anxietatea si tensiunile emotionale generate de frica respingerii, precum si a emotiilor secundare asociate acestora, ce capătă neurologic atribute conotative catastrofizante în emisfera stîngă, anume în amigdala și în aria broca a limbajului- sunt detensionate și combătute prin scenarii pozitive de compensare, construite imaginar prin elemente conotative kinestezice, ce eliciteaza senzatii de securizare fizica, placere si relaxare fizica, în emisfera dreaptă, si care compenseaza frica si anxietatea prin curiozitate, explorare și securizare kinestezica.

Hipnoza stimuleaza această rebalansare și reactivare a activitatii emisferei drepte in conditii de distress si decompensare, schimband povestea catastrofizanta generata de emisfera stanga cu una axata pe securizarea kinestezica, explorare, constientizarea resurselor de adaptare, curiozitate, placere, bucuria conectarii cu sine, a sponsorizarii de fapt. La nivel neurochimic se creeaza o rebalansare hormonala, a hormonilor de stress (adrenalina, cortizol) cu hormoni ai fericirii dopamina, serotonina, endorfine.