Singuratatea adaptativa – factor favorizant al optimizarii si al stabilitatii in cuplu

singuratatea adaptativaOdata cu preadolescenta invatam de la adultii semnificativi cum sa dobindim un nivel confortabil de autonomie, prin invatarea si exersarea unor abilitati si deprinderi sociale ce sunt cruciale in desprinderea de familia de provenienta si modelarea drumului personal catre propria familie. O abilitate cruciala in structurarea autonomiei personale si totodata un indicator al cristalizarii personalitatii este capacitatea de a fi singur, pentru a putea face cu singuratatea ta tot ce doresti. Singuratatea adaptativa este o resursa experientiala, care neexperimentata devine dizabilitate.

Transformarile fizice si psihologice de la pubertate si adolescenta – potenteaza si un mod nou de raportare la ceilalti; adolescenti fiind tatonam si practicam diferite forme de separare. Odata cu separarea de colegii de clasa, de parinti, de prieteni, exersam de fapt forme noi de singuratate.

Ce este singuratatea adaptativa?

Singuratatea adaptativa este abilitatea de a fi si de a trai singur, conditie si proba a individualizairii si maturizarii echilibrate. Acest tip de singuratate este reflectata la nivel constient in maniera egosintonica, ca emotie pozitiva ce intareste stima de sine si consolideaza motivatia pentru a te descurca singur. Convingerea ca “pot si singur, pentru ca tocmai am reusit de unul singur” este preconditia interiorizarii unei imagini personale potente si a aparitiei increderii in sine. Nu ma pot gira cu increderea ca pot, daca nu fac mai intai ceea ce cred ca nu pot. Este singuratatea liceeanului ai carui parinti sunt plecati la munca in strainatate si care accepta aceasta separare acomodativ, ca pe o ocazie de a invata sa isi poarte singur de grija, este singuratatea studentului care merge la facultate si care “luind viata in piept” observa ca se descurca bine si de unul singur intr-un oras complet nou, este abilitatea de a trai autonom- constient de valorile, identitatea, si misiunea personala, in vederea pregatirii unei interactiuni armonioase cu ceilalti. Functiile singuratatii adaptative sunt mai degraba de consolidare a autoacceptarii si de pregatire a unei interactiuni bine orientate spre obiectivele vietii de adult si idealurile personale. Acest tip de singuratate adaptativa, specific adolecentei, il traim in diferite etape ale vietii. El poate imbraca forma retragerii sociale temporare, forma vacantelor prelungite de tipul anului sabattic, forma pauzelor in relatia de cuplu sau, in unele cazuri, chiar divortul.

Divortul terapeutic – o alternativa reparatorie a divortului clasic

Incidenta divorturilor din ultimii ani are printre cauze si insuficienta exersare psihologica si emotionala a vietii autonome, mai exact arderea acestei etape de consolidare a autonomiei pe care ti-o ofera singuratatea adaptativa. Multi tineri se casatoresc plecind direct din mendiul familial, avind probleme de atasament nerezolvate,  vazind in partener un inlocuitor al parintelui fata de care a dezvoltat un atasament nesanatos, obisnuiti sa reprime emotiile generate de separare si neobisnuiti sa isi exprime nemultumirile in general. Acest fapt genereaza disonante in cuplu, insotite de teama de separare, care trasnforma casnicia intr-o sir de interactiuni obsesiv-compulsive. Lipsa abilitatilor de interactiune in cuplu submineaza comunicarea dintre parteneri, teama de separare contureaza ideea casniciei ca rau necesar, iar relatia maritala capata mai degraba aspectul unui cadru “terapeutic” ineficient. Prin divort se recade in etapa singuratatii adaptative (fie netraita in adolescenta, fie conceptualizata ulterior in culori sumbre), in care problema fugii de singuratate (de abandon) se poate rezolva incurajind contactul cu propria persoana si restructurarea imaginii de sine in jurul autoacceptarii, autostimei, dar si observind cum deziteratele vietii in cuplu compenseaza lipsa unor abilitati de adaptare personale…In aceste situatii, in care tinerii casatoriti traiesc o veritabila nevroza de cuplu, divortul terapeutic este un program terapeutic pe care il propun, ca pauza consimtita si reglementata terapeutic, in vederea optimizarii personale si a salvarii cuplului, in care partenerii (re)experimenteaza etapa singuratatii adaptative, necesara unei restructurari sanogene.

Ce este singuratatea dezadaptativa?

Singuratatea dezadaptativa, indiferent de formele acesteia, individuala sau in doi, este in fond o dizabilitate. Se datoreaza incapacitatii de a trai singur, de a te simti confortabil cu tine insuti si de a comunica eficient cu ceilalti. Cei care sunt singuri (nemarginalizati de societate) si resimt singuratatea ca pe o povara – sunt de obicei persoane care se autoizoleaza din cauza ca nu au gasit ragazul de a invata cum sa se iubeasca, sa se accepte si sa relationeze in acord cu valorile si idealurile personale. Nemultumirea de sine si atitudinile hipercritice genereaza teama respingerii si inhiba dorinta acestora de a interactiona, ducind in timp la alienare, pierderea ancorelor sociale si implicit a abilitatilor sociale si profesionale. Si cum orice dizabilitate poate genera handicap daca societatea nu este pregatita sa intervina la timp pentru compensarea dizabilitatii, aceste persoane capata un handicap de tip social, neputind fi integrate functional decit in urma unor programe de recuperare sociala costisitoare. Acest tip de singuratate este receptat individual ca sentiment apasator, egodistonic – de izolare, abandon, inadecvare sociala, frica de interactiune, anxietate si deprimare, fiind un factor favorizant sau determinant al unor patologii psiho-somatice.

Singuratatea de tip adaptativ este, dimpotriva un factor favorizant al dezvoltarii personale armonioase si un potentator al integrarii sociale, atit tranzitoriu, ca experienta temporara de consolidare a autonomiei de la o etapa de dezvoltare la alta, cit si compensator-terapeutic (insingurarea ce are un scop constructiv clar definit in psihobiografia individului), de optimizare personala rezultata in urma confruntarii cu sine.

Cei care se simt singuri atit in cuplu cit si in afara lui se pot adresa acestui cabinet de psihologie din Constanta, pentru o sedinta de consiliere, sau un program psihoterapeutic sustinut, in care pot invata cum sa transforme singuratatea intr-o etapa de evolutie si optimizare personala si cum sa isi salveze astfel relatia.

Programarile in cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig se fac zilnic la numerele de telefon: 0721-871200 sau 0742-354228

Priapismul – o tulburare de dinamica sexuala comuna

Opus fiziologic impotentei, priapismul* este o tulburare de dinamica sexuala a barbatului sau femeii, definita printr-o stare de erectie continua si dureroasa a penisului sau clitorisului si vulvei, erectie ce nu este produsa si nici insotita de dorinta sexuala, care se mentine si dupa orgasm. In cazul femeii aceasta tulburare se numeste clitorism.

Fiind catalogat drept o problema medicala diagnosticabila, conform DSM IV, priapismul este cunoscut la nivel semiologic si clinic sub urmatorarele denumiri-sinonime mentionate in tratatele de specialitate internationale: Persistent Genital Arousal Disorder (PGAD), initial fiind denumita drept Persistent Sexual Arousal Syndrome (PSAS), aceeasi tulburare fiind deasemenea cunoscuta si sub denumirea Restless Genital Syndrome (ReGS sau RGS).

Simptomatica priapismului vizeaza erectii prelungite, durere locala, uneori orgasme spontane la femei si ejaculare la barbati, disconfort si disforie ce inhiba atentia si perturba activitatea, generind anxietate si frustrare. In cazul barbatilor erectia dureaza mai mult de patru ore, durata mentinerii starii de excitatie fiziologica – in cazul in care nu se intervine medical – putind fi de zile sau chiar saptamini,  datorita singelui care nu mai este drenat in afara corpilor cavernosi ai penisului.

Efectele priapismului in plan fiziologic sunt de distrugere a tesutului penian; singele se acidifiaza si pierde oxigen, hematiile devin rigide, corpii cavernosi se fibrozeaza, pierzindu-si elasticitatea si generind impotenta permanenta. Aceasta tulburare poate aparea la orice virsta, fiind intilnita inclusiv la nounascuti.

In multe cazuri priapismul afecteaza neplacut viata sexuala a cuplurilor, orgasmul fiind trait subiectiv ca anestezie a durerii, nu ca placere erotica, astfel incit partenerul sau partenera dobindesc in cuplu o valoare utilitar-terapeutica.

O frecventa mai crescuta a contactelor sexuale intilnita la persoanele ce sufera de priapism se explica asadar simptomatic prin nevoia diminuarii durerii, nu prin erotizare excesiva sau virilitate, manifestari specifice hipersexualitatii. Priapismul nu se confunda asadar si nu are legatura cu alte tulburari de dinamica sexuala, cum ar fi hipersexualitatea, donjuanismul, nimfomania, erotomania sau satiriazisul.

Se disting doua tipuri de priapism; priapismul idiopatic sau primar,  ale carui mecanisme etiopatologice nu sunt cunoscute si priapismul secundar, generat de cauze farmacologice si anatomopatologice, traumatisme ale coloanei si sistemului nervos precum si de anumite boli cronice.

Cauze ale priapismului secundar:

1. Cauze farmacologice:

Lista medicamentelor care pot induce priapism este lunga. Printre cele mai frecvent utilizate substante care pot produce aceasta problema se numara:

  • Anticoagulantele
  • Medicamente ce au la baza sulfonylurea ( de exemplu tolbutamidele utilizate in tratamentul diabetului)
  • Chlorpromazina (utilizata in tratarea tulburarilor psihotice)
  • Corticosteroizii (utilizati la tratarea unor boli autoimune, boli inflamatorii, alergii, astm bronsic)
  • Anti-hipertensivele din gama blocatorilor norepinefrinei (medicamente ce contin ca substanta activa prazosin)
  • Medicamente ce trateaza impotenta.
  • Droguri (marijuana, cocaina, etc.)

2. Cauze anatomopatologice:

  • Tumori ce afecteaza pelvisul si maduva spinarii
  • Boli ale singelui (leucemie, etc)
  • Infectii urogenitale (prostatite, uretrite, cistite)
  • Malformatii ale arterelor si venelor pelviene ce iriga penisul si clitorisul (tromboze ileofemurale)
  • Siclemie (hematii rigide in forma de semiluna)
  • Traumatisme ale coloanei vertebrale
  • Diabet
  • Intoxicatii acute cu alcool etilic

Tratamentul priapismului este unul specific doar in cazurile izolate in care mecanismele etiopatologice sunt cunoscute.

Astfel, este recomandata inlocuirea medicamentelor a caror efecte secundare genereaza priapism, se intervine chirurgical prin operatii de  tip “shunt” la nivel penian, se practica injectarea locala a unor anticoagulante si sunt tratate bolile cronice care genereaza aceasta tulburare.

Tratamentul simptomatic are drept principiu terapeutic reducerea durerii si inflamatiei,  si consta in analgezice, antiinflamatorii, antidepresive, comprese reci aplicate local si vasocontrictoare, ejaculari repetate, anumite exercitii fizice.

Atit in cazurile de priapism cu etiologie incerta, cit si in cazul priapismului secundar, in care tratamentul s-a axat pe conservarea potentei erectile partial compromise (in special operatii “shunt”), am observat ca psihoterapia cognitiv comportamentala axata pe restructurare cognitiva, aplicata in cabinetele centrului de psihologie aplicata din Constanta, are rezultate bune in recapatarea dorintei sexuale si a satisfactiei sexuale a celor ce se recupereaza de pe urma acestei tulburari de dinamica.

Psihoterapia bolnavului de priapism are rolul optimizarii personale si relationale in conditiile unui slab management emotional al suferindului, precum si al tratarii tuturor consecintelor traumatice ale priapismului in plan psihic; nevroze provocate de o imagine a suferintei corporale asimilata imaginii de sine, frustrari intense si comportamente de supracompensare, intrucit experientele dominante ale suferinzilor de priapism apartin spectrului descurajarii, jenei si izolarii.

 

*Priapuszeu roman al procrearii, fiul zeitei Venus si al zeului Mercur, reprezentat de romani printr-un satir cu un falus de dimensiuni exagerate