De ce stau doi oameni împreună? Ce îi motivează pe cei mai norocoşi dintre noi să alcătuiască un cuplu stabil? Credinţa în Dumnezeu, convenţiile sociale, tradiţia, prescripţiile de rol regăsite în mentalul colectiv, dragostea, dependenţa emoţională, neputinţa, frica de singurătate, plictiseala? Este relaţia de cuplu un moft sau o necesitate?

Relaţia stabilă de cuplu are la bază un echilibru motivaţional-afectiv dinamic. Sunt puse în  balanţă motivele de satisfacere a unor nevoi esenţial-superioare a partenerilor; nevoi personale de dragoste, apartenenţă, confort şi recunoaştere socială. Putem generaliza fără să greşim afirmând că „relaţiile interpersonale se formează în scopul întâlnirii nevoilor personale ale fiecărui individ cu ale celuilalt”, după cum susţine paradigma socială a schimbului.( I. Mitrofan `98, p.159). Prin „întâlnire” nu înţelegem numai o simplă alăturare ci interacţiunea nevoilor, intermodelarea, întrepătrunderea. Aceasta întrucât orice interacţiune între doi participanţi presupune un schimb de date între cei doi, fiecare fiind pe rând stimul şi răspuns celuilalt, influenţând şi fiind influenţat la rândul lui, după cum afirmă George Gaspar Homas: „o mare parte din activitatea pe care o emite fiecare este in acelasi timp o recompensă şi un stimul pentru activitatea celuilalt […]. Frecvenţa interacţiunii dintre P (o persoană) şi R (celălalt) depinde de frecvenţa cu care fiecare recompensează activitatea celuilalt şi de valoarea fiecărei activităţi pe care o primeşte” (după C. Mamali `74, p. 101). Schimbul acesta nu vizează exclusiv informaţiile sau obiectele ci este un proces complex de acomodare şi interinfluenţare a partenerilor, de creştere şi transformare a acestora in cadrul relaţiei.

Prin urmare, relaţia de cuplu, este un proces în care fiecare partener intră pentru a-şi satisface anumite nevoi, însă relaţia nu se limitează la satisfacerea acestora ci duce la apariţia unor nevoi şi motive noi, presupunând modificări permanente în sistemul motivaţional al indivizilor.