Anomalia dispoziţiei este una dintre principalele caracteristici ale tulburărilor afective. În practică, termenul este restrâns la acele tulburări în care dispoziţia constă în depresie sau euforie, dar în trecut, anumiţi psihoterapeuţi includeau în conceptul de tulburare afectivă şi stările de anxietate (de ex. Lewis, 1956).
A te simţi nefericit, nemulţumit, indispus în anumite momente de adversitate ale vieţii, face parte din experienţa normală a fiecărei persoane. Simptomul dispoziţiei depresive este o componentă a mai multor entităţi sindromologice cu praguri diagnostice de simptome şi de durată ce le diferenţiază, alcătuind în ansamblu Tabloul Clinic Psihopatologic al depresiei sau al tulburărilor depresive. Simptomul dispoziţiei depresive se întâlneşte însă şi în boli somatice, cum este mononucleoza infecţioasă.
Trăsăturile centrale comune entităţilor sindromologice cunoscute ca Tulburări Depresive sunt dispoziţia depresivă, gândirea pesimistă, lipsa plăcerii, energia redusă şi lentoarea. Dintre acestea, dispoziţia depresivă este de obicei, dar nu şi invariabil simptomul cel mai evident, celelalte fiind suficient de variabile pentru a sugera nu numai una, ci chiar mai multe afecţiuni.
Consideraţii similare se aplică şi în stările euforice. Un anume grad de dispoziţie expansivă face parte din experienţa normală în momentele de noroc, de succes. Euforia poate apărea de asemenea ca simptom în diferite sindroame psihiatrice, deşi este mai puţin frecvent întâlnită decât dispoziţia depresivă.
Clinica sindroamelor depresive este extrem de variată astfel încât, o clasificare utilă şi des utilizată în literatura de specialitate rămâne clasificarea în funcţie de severitate.
În tulburările depresive de severitate moderată, trăsăturile principale sunt: dispoziţia scăzută, lipsa plăcerii, găndirea pesimistă şi energia redusă, toate acestea ducând la deteriorarea treptată a eficienţei.
Aspectul exterior al depresivului este caracteristic. Îmbrăcămintea şi ţinuta pot fi neglijate.Trăsăturile feţei se caracterizează prin coborârea comisurilor bucale şi printr-o cută verticală între sprâncene, în mijlocul frunţii. Frecvenţa clipitului poate fi scăzută. Umerii sunt aplecaţi, iar capul înclinat înainte, astfel încât direcţia privirii ete în jos. Gesturile sunt reduse la maximum. Este important de menţionat faptul că unii bolnavi păstrează un zâmbet exterior în ciuda adâncilor sentimente de depresie.
Lentoarea gândirii se reflectă în vorbirea pacientului; se remarcă o lungă întârziere înainte de a răspunde la întrebări, iar pauzele în conversaţie sunt atât de lungi încât pot deveni de nesuportat pentru o persoană normală. Ideile depresive sunt simptome importante, acestea putind fi impăţite în trei grupe. Primul grup de idei se referă la prezent. Pacientul vede partea nefericită a fiecărui fapt al vieţii sale, cunoscutul clişeu al “jumătatăţii goale a paharului”; el crede că în tot ceea ce face are parte numai de eşecuri, că planurile nu îi reuşesc, că ceilalţi îl privesc ca pe un ratat; nemaiavând încredere în sine depresivul se autodevalorizează continuu, desconsiderând succesele ca pe nişte “excepţii de la regulă”, ca pe un noroc al soartei, la care el nu are acces, la care nu poate participa şi pe care nu o poate influenţa. Al doilea grup de idei se referă la viitor. Depresivul se aşteaptă la tot ceea ce poate fi mai rău. El întrevede, “intuieşte”, “presimte” eşecuri în activităţile sale, falimentarea veniturilor, nenorociri în familie şi o inevitabilă deteriorare a sănătăţii sale. Disperarea şi desnădejdea conturează cel mai adesea ideea, trăită până la paroxism, că viaţa nu mai are nici o valoare şi că moartea ar fi o binevenită eliberare, idei sumbre care adesea progresează spre planuri de suicid. Al treilea grup de idei se referă la trecut. Acestea iau adesea forma sentimentului lipsit de raţiune, de vină şi autoculpabilizare pentru motive minore. Anumite amintiri ale depresivilor sunt concentrate pe întâmplări nefericite, pacientul aducându-şi aminte de ocazii în care era trist, sau a avut eşecuri, sau în care şansele sale erau în declin. Aceste amintiri întunecate devin din ce în ce mai frecvente pe măsură ce depresia se adânceşte. Cîteva alte simptome pot apărea ca parte a unei tulburări depresive iar uneori unul dintre acestea domină tabloul clinic. Acestea includ depersonalizarea, simptomele obsesive, fobiile şi simptomele isterice ca fuga sau paralizia unui membru. Acuze de slăbire a memoriei sunt de asemenea frecvente, acestea rezultând din slaba concentrare.
Dispoziţia depresivului este caracterizată prin trăirea sentimentelor de nefericire, neîmplinire, nemulţumire, sentimente ce îi definesc suferinţa psihică. Această dispoziţie nu se îmbunătăţeşte în împrejurări în care sentimentele obişnuite de tristeţe s-ar alina- de exemplu într-o companie plăcută sau după aflarea unor veşti îmbucurătoare. Mai mult, această dispoziţie este trăită diferit faţă de tristeţea obişnuită. Spre exemplificare, unii bolnavi interni ai Spitalului de Boli Mintale din Tekirghiol, acolo unde am desfăşurat câteva studii de caz, pacienţi diagnosticaţi cu tulburare depresivă majoră, relatează o senzaţie de “ceaţă densă, sticloasă şi rece” care le acaparează dezarmant toate activităţile psihice. Sunt şi bolnavi care îşi pot masca dispoziţia scăzută în faţa celorlaţi, cel puţin pentru perioade de timp scurte. Alţii încearcă acest lucru în timpul interviurilor clinice, fapt ce îngreunează diagnoza. Anxietatea este frecventă, deşi nu invariabil întâlnită în tulburarea moderat severă. Un alt simptom este iritabilitatea, care constă ăn tendinţa de a răspunde cu o supărare exagerată la solicitări şi la frustrări minore. Agitaţia este trăită ca o stare de nelinişte, neastâmpăr, trăită ca imposibilitate de a se relaxa, şi văzută de un observator exterior ca o activitate continuă, neîncetată. Pacientul este văzut frământându-şi degetele, şi mişcându-şi neîncetat picioarele. În cazurile de agitaţie severă, bolnavul este văzut umblînd de sus în jos, el neputând sta aşezat foarte mult timp. Lipsa interesului şi a plăcerii este frecventă, chiar dacă aceasta nu este relatată în mod spontan de către pacient.Acesta nu arată entuziasm pentru activităţi şi hobby-uri care în mod obişnuit l-ar fi bucurat. El nu mai simte nici o plăcere în lucrurile cotidiene şi chiar nici un chef de a trăi, acesta evitând adesea contactele sociale. Energia redusă este deasemenea caracteristică (deşi uneori, asociată cu neliniştea fizică ce poate induce în eroare). Depresivul se simte inert, priveşte totul ca pe o povară neputându-şi duce la bun sfârşit îndatoririle.
În plan biologic şi somato-vegetativ, sunt remarcate tulburări ale somnului, variaţia diurnă a dispoziţiei, pierderea apetitului şi scăderea în greutate, pierderea libidoului şi, la femei, amenoreea. Aceste simptome sunt frecvente, dar nu invariabil întâlnite în tulburările depresive de intensitate moderată, acestea fiind mai puţin obişnuite în tulburările depresive uşoare, însă deosebit de frecvente în tulburările severe. Perturbarea somnului în tulburările depresive este de mai multe feluri. Cea mai caracteristică este trezirea mult prea devreme dimineaţa, dar apar de asemenea înaintea adormirii şi trezirea din timpul nopţii. Trezirea prea devreme dimineaţa apare cu două sau trei ore înainte de ora obişnuită a pacientului; acesta nu mai adoarme şi rămâne întins în pat, simţindu-se nerefăcut, neodihnit şi adesea neliniştit şi agitat. El se gândeşte cu pesimism la ziua care urmează, analizează eşecurile şi neâmplinirile trecute şi meditează posomorât asupra viitorului. În tulburările depresive, pierderea în greutate pare adesea mai mare decât s-ar putea aprecia numai după lipsa apetitului relatată de unii pacienţi depresivi în interviul clinic. La unii pacienţi perturbările privind aportul alimentar şi greutatea sunt în exces-ei mănîncă mai mult şi câştigă în greutate, hrana părânduli-se o alinare şi o uşurare trecătoare a sentimentelor lor de suferinţă. Acuze de discomfort particulare ar fi durerea localizată oriunde în corp şi constipaţia. Acuzele privind orice boală somatică preexistentă cresc de obicei, iar preocupările hipocondriace devin obişnuite.
Lentoarea psihomotorie este deasemenea uşor de observat. Depresivul merge şi îşi îndeplineşte acţiunile cu încetineală.
psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 10.08.2011