Atât DSM IV cât şi ICD 10 recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată, iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite. În practica clinică obişnuită cele două sensuri sunt adesea interschimbabile.

În tulburările mintale, afectivitatea poate fi alterată în trei moduri:

• în ceea ce priveşte natura sa,
• în privinţa fluctuaţiilor, reduse sau exagerate în raport cu normalul,
• ca lipsă de concordanţă, fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea ce se petrece în jurul său.

1.Natura afectivităţii poate fi modificată în sensul anxietăţii, depresiei, euforiei, sau furiei. Toate acestea pot fi asociate unei cauze evidente din viaţa persoanei sau pot apărea fără un modiv evident. De obicei, tulburările emoţionale atrag după sine şi perturbări la nivelul altor funcţii. Astfel, anxieteatea este însoţită de creşterea activităţii nervoase vegetative şi a tonusului muscular, iar depresia cu lentoare psihomotorie şi cu idei sumbre. Aceste trăsături asociate conturează deja sindroamele din tulburările anxioase şi depresive.

2.Fluctuaţiile afective anormale pot lua forma extremă a lipsei totale de emoţie şi a incapacităţii de a resimţi plăcere. Acestă stare este numită şi apatie, adică lipsă totală a sentimentelor. Când variaţiile normale ale afectivităţii sunt doar reduse, nu pierdute, se descrie tocirea sau aplatizarea afectivă. Când aceste variaţii sunt extrem de rapide şi de abrupte, se descrie labilitatea afectivă. Când aceste schimbări sunt foarte pronunţate, este folosit termenul de incontinenţă emoţională.

3. Lipsda de concordanţă în exprimarea emoţiilor poartă numele de disociere (discordanţă afectivă).

Perturbări ale afectivităţii sunt întâlnite în toate tipurile de tulburări psihice, ele constituind elementele centrale ale tulburărilor afective (depresia şi mania) şi ale tulburărilor anxioase. Sunt, de asemenea, trăsături obişnuite în nevroze, în tulburările organice şi în schizifrenie.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mai mult cu relaţia dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982).Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983).

Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de către psihopatologi şi sunt susţinute de studii ce folosesc analiza multivariată (Quay şi Werry, 1986). Acestea sunt:

• Reacţiile de adaptare
• Tulburările de dezvoltare (psihozele copilăriei)
• Tulburările de dezvoltare specifice
• Tulburările de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
• Tulburările hiperkinetice (cu deficit al atenţiei)
• Tulburările emoţionale (nevrotice sau de exteriorizare)
• Tulburările simptomatice

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 9.08.2011