Tag Archives: euforie

Stările depresive

Posted on by

Orice fragilizare, slăbire tecătoare sau durabilă a stării de dispoziţie afectivă, sau a tonusului psihic, este considerată o depresie. Depresia poate fi psihică, somatică sau psiho-somatică (A. Porot).

Depresia nu este obligatoriu o stare patologică ci este , în primul rând o stare de dispoziţie afectivă în direct raport cu circumstanbţele vieţii cotidiene, fie în raport cu “variaţiile ciclice” ale naturii persoanei sale. Orice dispoziţie afectivă are trei momente:

  • etapa de echitimie, de echilibru emoţional, reprezentând “punctul de stabilitate-normalitate”
  • etapa depresivă, de tristeţe,
  • etapa maniacală, de euforie, de bună dispoziţie.

Se descriu două modele de dispoziţie emoţională: modelul bipolar şi modelul triunghiular, aşa cum se poate vedea în schemele următoare:

K. L. Kelerman remarcă următoarele aspecte psihopatologice în sfera stărilor depresive:

  • depresia ca stare de dispoziţie normală a persoanei umane
  • depresia ca sindrom clinico-psihiatric
  • depresia ca sindrom psihopatologic
  • depresia ca boală psihică

Orice apreciere a stărilor depresive trebuie să plece de la analiza tipului de personalitate a individului respectiv. Se consideră, drept criteriu de apreciere-evaluare, variaţiile de dispoziţie afectivă, în raport cu tipul de personalitate “stabil-echilibrat” din punct de vedere emoţional-afectiv. Această stare de echilibru se poate manifesta în două direcţii şi anume:

  • în sfera somatică, cerebral sau visceral
  • în sfera vieţii psihice, structural (endogen) sau relaţional (exogen).

De aici rezultă şi aspectul modificărilor psihopatologice, de factură “nevrotică” sau “psihotică”. În aprecierea stărilor depresive, se discută următoarele aspecte:

  • Distincţia “bipolar-unipolar”:
    • un singur tip de manifestări clinice (depresie sau manie)
    • o alternanţă de manifestări succesive (depresie sau manie)
    • Distincţia “nevrotic-psihotic”:
      • se apreciază în raport cu formele şi gradul de severitate al tulburărilor şi evoluţiei psihopatologice.
      • Distincţia “endogen-exogen”:
        • sau reactiv (nevrotic) de factură relaţional externă şi endogen (psihotic) de factură structural-dispoziţional internă.
  • Distincţia “primar-secundar”, este un aspect care se raportează la următoarele:
    • -tulburarea afectivă primară: PMD
    • -tulburarea afectivă secundară: tulburările depresive din cadrul altor boli psihice.

Din cele expuse până acum se poate vedea complexitatea pe care o au, din punct de vedere psihopatologic, stările depresive, marea lor varietate şi de aici diferitele poziţii adoptate de specialişti faţă de depresie. Din aceste motive o încercare de clasificare a acestora este complexă.

P.Kielholz propune o clasificare a stărilor depresive, utilizând două criterii incriminate în geneza acestora, şi anume: criteriul somatogen şi criteriul psihogen.În acest caz se va ţine seama, din punct de vedere psihopatologic de “simptomele cheie” şi anume: inhibiţia elanului vital, dispoziţia fundamentală depresivă, angoasa. Astfel:

  • Depresiile somatogene: depresiile organice, depresiile simptomatice, depresiile schizofrenice.
  • Depresiile endogene: depresiile ciclice, depresiile periodice, depresiile tardive
  • Depresiile psihogene (exogene): depresiile nevrotice, depresiile de epuizare, depresiile reacţionale.

Un alt tip de clasificare al stărilor depresive are în vedere caracterul primar (unipolar sau bipolar) al depresiilor şi caracterul secundar al stărilor depresive.

Etiologie

În privinţa etiologiei stărilor depresive, sunt incriminate trei grupe de factori:

  • Factori somatogeni, reprezentaţi prin afecţiunile somato-corporale sau cerebrale care pot declanşa, în mod secundar stări depresive.
  • Factori endogeni, primari, care depind de terenul constituţional, de predispoziţia persoanei la afecţiuni depresive.
  • Factori psihogeni, care au un caracter reactiv, fiind legaţi de situaţiile psihotraumatizante ale vieţii cotidiene care modifică tipul de reacţie afectivă, declanşând instalarea unor depresii reactive.

Clasificarea tulburărilor psihice la copii şi adolescenţi

Posted on by

Atât DSM IV cât şi ICD 10 recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată, iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite. În practica clinică obişnuită cele două sensuri sunt adesea interschimbabile.

În tulburările mintale, afectivitatea poate fi alterată în trei moduri:

  • în ceea ce priveşte natura sa,
  • în privinţa fluctuaţiilor, reduse sau exagerate în raport cu normalul,
  • ca lipsă de concordanţă, fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea ce se petrece în jurul său.

1.Natura afectivităţii poate fi modificată în sensul anxietăţii, depresiei, euforiei, sau furiei. Toate acestea pot fi asociate unei cauze evidente din viaţa persoanei sau pot apărea fără un modiv evident. De obicei, tulburările emoţionale atrag după sine şi perturbări la nivelul altor funcţii. Astfel, anxieteatea este însoţită de creşterea activităţii nervoase vegetative şi a tonusului muscular, iar depresia cu lentoare psihomotorie şi cu idei sumbre. Aceste trăsături asociate conturează deja sindroamele din tulburările anxioase şi depresive.

2.Fluctuaţiile afective anormale pot lua forma extremă a lipsei totale de emoţie şi a incapacităţii de a resimţi plăcere. Acestă stare este numită şi apatie, adică lipsă totală a sentimentelor. Când variaţiile normale ale afectivităţii sunt doar reduse, nu pierdute, se descrie tocirea sau aplatizarea afectivă. Când aceste variaţii sunt extrem de rapide şi de abrupte, se descrie labilitatea afectivă. Când aceste schimbări sunt foarte pronunţate, este folosit termenul de incontinenţă emoţională.

3. Lipsda de concordanţă în exprimarea emoţiilor poartă numele de disociere (discordanţă afectivă).

Perturbări ale afectivităţii sunt întâlnite în toate tipurile de tulburări psihice, ele constituind elementele centrale ale tulburărilor afective (depresia şi mania) şi ale tulburărilor anxioase. Sunt, de asemenea, trăsături obişnuite în nevroze, în tulburările organice şi în schizifrenie.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mai mult cu relaţia dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982).Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983).

Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de către psihopatologi şi sunt susţinute de studii ce folosesc analiza multivariată (Quay şi Werry, 1986). Acestea sunt:

  • Reacţiile de adaptare
  • Tulburările de dezvoltare (psihozele copilăriei)
  • Tulburările de dezvoltare specifice
  • Tulburările de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
  • Tulburările hiperkinetice (cu deficit al atenţiei)
  • Tulburările emoţionale (nevrotice sau de exteriorizare)
  • Tulburările simptomatice

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 9.08.2011