Sindromul maniacal

Sindromul maniacal se defineşte ca o entitate specială şi autonomă, un sindrom general de excitaţie psihomotorie cu o evoluţie în general ciclică, adesea de natură constituţională şi endogenă, uneori însă şi secundar reactiv (A.Porot).

Acesta se caracterizează printr-o dispoziţie afectivă exaltată, de tip euforic fugă de idei ce poate ajunge la incoerenţă, polipragmazie, instabilitate motorie, agitaţie, logoree, gândire prin asonanţă, adesea un limbaj de tip moriatic.

Din punct de vedere psihopatologic se remarcă următoarele tipuri de tulburări specifice:

  • tulburări de dispoziţie afectivă de tip euforic
  • tulburări intelectuale (atenţie flotantă, inconstanţă, fugă de idei, asonanţă, divagaţii)
  • tulburări de activitate (polipragmazie, agitaţie psihomotorie, logoree, etc.)
  • tulburări fizice generale (insomnii, tulburări endocrine, tiroidiene sau ovariene, creşterea apetitului alimentar).

În privinţa formelor clinice ale sindromului maniacal, acestea sunt următoarele:

  • · Excitaţia maniacală simplăsau “mania verbală” în care accelerarea ritmului gîndirii şi hiperactivitatea sunt de mică intensitate.
    • · Mania coleroasă, caracterizată prin reacţii de mânie şi excitabilitate crescută.
    • · Mania confuzivă sau incoerentă, înrudită cu sindromul amenţial prin caracterele sale de degradare profundă şi incoerenţă în gândire şi activitate.
    • · Mania supraacută sau “furoarea maniacală”,asociată cu abolirea stării de conştiinţă şi stări onirice.
      • · Hipomania este o stare de excitaţie maniacală mult atenuată, minoră

Sindromul maniacal poate fi întâlnit în faza maniacalşă a PMD, în psihozele afective ale bătrânilor, în PGP, în cursul tulburărilor psihice legate de maternitate, în hipertiroidism şi hiperfoliculinism.