Antidepresivele au devenit terapia predominantă în formele de depresie severă. Aserţiunea după care anumite forme de psihoterapie sunt la fel de eficace ca farmacoterapia au deja un suport clinic solid, dar trebuie ţinut cont de forma, severitatea şi stadiul depresiei.
Utilizarea combinată a celor două forme de terapie, capătă consistenţă şi îşi justifică utilitatea, pentru potenţialul interacţiunii mutuale şi a susţinerii persoanei depresive, cu activarea sistemului de suport social în contextul farmacoterapiei, aplicată după princiii clinice riguroase.
În cazul depresiilor dezvoltate de copii, psihoterapia este metoda de tratament cea mai indicată, eceasta ajutând la evidenţierea şi apoi eliminarea factorilor de stres, ce joacă un rol etiologic important în influenţarea şi perpetuarea unor stări depresive.Eficienţa psihoterapiei se poate dovedi mai mare decât a farmacoterapiei, acolo unde factorii cauzali sunt prezenţi de o manieră evidentă şi sunt greu de depăşit de copil prin resursele proprii.

Psihoterapiile folosite în mod curent în tratamentul depresiilor sunt:

• psihoterapia cognitiv-comportamentală
• psihoterapia interpersonală
• psihoterapiile de inspiraţie psihanalitică

Psihoterapia cognitiv comportamentală

Psihoterapia cognitiv comportamentală se bazează pe recunoaşterea importanţei subiectivităţii experienţelor (trăirilor) conştiente şi de asemenea pe recunoaşterea consecinţelor emoţionale ale convingerilor şi ideilor dihotomice, iraţionale.
Aharon Beck este iniţiatorul acestei terapii, având ca punct de plecare teza conform căreia, vulnerabilitatea spre depesie a unei persoane se bazează pe o filtrare negativă a propriei persoane, a prezentului şi a viitorului, datprată unui sistem de cogniţie (percepere a realităţii şi procesare a datelor) specific şi anterior producerii evenimentelor cu rol cauzator în depresie.
Selingman (1981) susţine că stilul cognitiv maladaptativ este de fapt o neputinţă învăţată, teză comportamentală care are şi un corolar practic demonstrabil.
Brown şi Harris (1978), atribuie vulnerabilitatea la depresie unui factor de “background”, ce predispune persoana la o reacţie depresivă şi în acelaşi timp, devine un element proeminent al tulburării depresive “stima de sine scăzută” şi “autodevalorizarea”.
Structurile cognitive stabile prin care este filtrată realitatea-schemele cognitive- sunt inflexibile şi anterioare logicii, determinând componenta emoţional-afectivă pesimistă şi depresivă.
O eroare cognitivă frecvent asociată cu depresia este gândirea dihotomică, tendinţa de a percepe lumea în tonuri extreme şi contrastante.
Simptomele depresive sunt consecutive erorilor cognitive şi conduc la concluzia unui inevitabil eşec în toate sferele existenţiale.
În esenţă, scopul terapiei cognitiv comportamentale este:

• să ajute pacientul să identifice şi să raţionalizeze situaţiile negative
• să ajute la dezvoltarea unor scheme flexibile, ca alternative realiste la eşecurile din viaţă
• să promoveze învăţarea unor cogniţii şi răspunsuri comportamentale adecvate.

Terapia cognitiv-comportamentală este o terapie structurată de scurtă durată, care implică o colaborare activă între client şi terapeut, pentru realizarea unor seturi precise de obiective. Orientarea întregului efort terapeutic este dirijată apre problemele curente şi rezolvarea lor practică. Terapia cognitiv-comportamentală este prin esenţă o terapie individuală, dar poate fi practicată şi în grupuri bine selectate.
Terapia comportamentală se bazează pe cercetările lui B.F.Skinner, bazate pe principiile condiţionării clasice şi operante a comportamentelor umane, din care face parte şi învăţarea rolurilor sociale, în contextul complexelor comportamentale umane.
Terapiile comportamentale se deosebesc de cele cognitive prin accentuarea legăturilor dintre comportamentele observabile şi condiţiile care le controlează sau le determină şi rolul pe care îl joacă sistemele de recompensă şi pedeapsă în determinarea modificărilor de comportamnet. Scopul acestei terapii este stimularea interacţiunilor pozitive cu mediul ambiental şi ecosistemul social şi descurajarea interacţiunilor negative care au consecinţe maladaptative.

Psihoterapiile interpersonale

Psihoterapiile interpersonale au fost concepute de Gerald Klerman şi Myrna Weissman. În conformitate cu teoria interpersonală a lui H. Stuck Sullivan, experienţele interpersonale curente ale pacientului şi încercările sale de adaptare la schimbările mediului social, în continuă prefacere şi dominat de situaţii de stres cu o mereu altă expresie, sunt elemante cruciale în anticiparea evoluţiei bolii psihice.
Un alt factor important de influenţare a reacţiilor clientului, la un mediu social cu care interacţionează continuu, îl constituie natura, calitatea şi funcţionarea legăturilor sociale de sprijin muutual şi de ataşament (teorie de inspiraţie existenţialistă despre ataşament a lui Bowlby).
Terapia interpersonală este o terapie individuală de scurtă durată, constând în şedinţe săptămânale de 12-16 şi având o adresabilitate pentru tratarea formelor depresive uşoare, non-bipolare şi non-psihotice.
Scopurile acestei terapii sunt în linii mari:

• reducerea simptomelor depresive şi ameliorarea stimei de sine;
• ajutarea pacientului să dezvolte strategii mai eficiente, pentru soluţionarea problemelor sociale curente şi a relaţiilor interpersonale, fără intenţia restructurării personalităţii pacientului;
• ancorarea în spirit realist, într-o lume reală, fără fardul adaosului fantasmatic.

Psihoterapiile de orientare psihanalitică

Psihoterapiile de orientare psihanalitică recunosc caracterul naturii interpersonale a depresiei, fapt remarcat încă din lucrarea de referinţă a lui Freud, “Doliul şi melancolia” (1917) şi în car stima de sine este un ingredient important al mecanismelor de menţinere a homeostaziei afective. Însuşi Freud a remarcat că vulnerabilitatea la depresie este cauzată de o dezamăgire interpersonală, petrecută în stadiile incipiente ale dezvoltării psihice şi care va genera o amprentă ambivalentă asupra relaţiilor de mai târziu. Pierderile interpersonale la vârsta adultă vor declanşa-după modelul psihanalitic clasic-trăiri ambivalente, contrasdictorii, la nivelul eului, ce se vor manifesta prin depresie.
Psihanaliştii de epocă târzie au reformulat teoria psihanalitică a depresiei sub forma unei structurări de personalitate cu o vulnerabilitate specială pentru depresie, datorită uneoi nevoi constante de dovezi de incontestabilă dragoste şi preţuire şi de dependenţă faţă de alte persoane, pentru satisfacerea gratificaţiilor de ordin narcisic şi menţinerea valorizării de sine.
Frustraţia, generată de aceste nevoi de dependenţă, conduce în mod inevitabil la o scădere a stimei de sine şi implicit la apariţia depresiei, ştiut fiind că stima de sine este unul dintre cei mai importanţi ingredienţi ai homeostaziei afective a individului.
Concomitent se accentuează clivajul dintre situaţia actuală a individului şi cea idealizată, necorespunzând principiului realităţiii, ceea ce evident antrenează sentimentul de neajutprare şi de impas depresiv.
Deşi foarte la modă la începutul şi mijlocul acestuoi secol-prin durata mare în timp a tentativelor de modificare a unor elemente de structură caracterială precum şi datorită apariţiei unor forme de terapie farmacologică foarte eficiente, dublate de psihoterapii de scurtă durată de orientare cognitiv-comportamentală pragmatice şi operative-psihoterapia de orientare psihanalitică este mai puţin abordată.

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 16.08.2011