Tag Archives: psiholog constanta

Fobiile sociale

Posted on by

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobia – sau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Teorii psihopatologice ale depresiei

Posted on by

Ce anume declanşează tulburările depresive? Privite prin prisma teoriilor psihopatologice, cauzele depresiei sunt diverse şi fiecare punct de vedere teoretic oferă propriile sale explicaţii.

1.Teorii Bio-psiho-sociale

Tulburările depresive au o bază biologică, aparent influenţată de ereditate. S-a constatat că gemenii identici prezintă o mai mare concordanţă a incidenţei privind tulburarea depresivă majoră şi tulburarea bipolară (Allen, 1976). Explicaţia este dată prin faptul că gemenii identici moştenesc acelaşi genom, în timp ce gemenii bi-zigoţi nu sunt asemănători din punct de vedere genetic, ceea ce indică o predispoziţie ereditară în dezvoltarea tulburărilor afective. Dar ereditatea de una singură nu poate explica apariţia tulburărilor afective. Presupunând prin absurd că unul dintre gemenii monozigoţi ar dezvolta o tulburare depresivă majoră, de exemplu, atunci celălalt frate geamăn ar avea şi el 100% şanse să aibă această tulburare. Realitatea arată că experienţele de viaţă joacă un rol hotărâtor în a determina în ce moment o persoană cu predispoziţii ereditare va dezvolta o  tulburare afectivă.

Dovezi aduse în sprijinul predispoziţiei ereditare au fost aduse de un studiu efectuat în 1987 asupra comunităţii Amish din Lancaster County, Pennsylvania, SUA. Pentru motivul că populaţia acestei comunităţi este izolată cultural şi genetic, membrii comunităţii Amish căsătorindu-se doar între ei, psihologul Janice Egeland şi colegii săi (1987) şi-au propus să studieze influenţa eredităţii asupora tulburărilor psihice.Ei au descoperit că populaţia Amish care suferă de tulburări bipolare posedă aceeaşi antigenă pe cromotomul 11. Dar, pentru că doar 63 % dintre aceştia au dezvoltat boala, diferenţele privind experienţa de viaţă trebuie să fi jucat un rol important în etiologia acestei tulburări.

Psihopatologii au ajuns la concluzia că trebuie să existe şi alte mecanisme care contribuie la transmiterea genetică a tulburării bipolare, pentru că alte studii efectuate asupra familiilor în care tulburarea bipolară urmează un pattern ereditar au eşuat în încercarea de a identifica vreun marker genetic pe cromozomul 11 Acestea includ un studiu pe trei familii de gemeni din America de Nord (Detera-Wadleigh, et al., 1987), trei familii de gemeni din Islanda (Hodgkinson, Sherrington, Gurling şi Marchbanks, 1987) şi două familii din Australia (Mitchell, Waters, Morrison şi Shine, 1991). Concluziile studiilor acestoara conduc spre ideea că este posibil ca anumite cazuri ale tulburării bipolare să aibă legătură cu cromozomul 11, în timp ce altele nu.

Predispoziţia ereditară la a dezvolta tulburări afective se poate manifesta în sine prin afectarea neurotransmiţătorilor. Tulburarea depresivă majoră are legătură cu nivelurile scăzute ale serotoninei sau norepinefrinei din creier (McNeal şi Cimbolic, 1986).

2.Teorii psihanalitice

Din perspectivă psihanalitică, pierderea unei persoane dragi, pierderea părinţilor sau abandonarea de către părinţi în perioada copilăriei, sunt factori ce predispun o persoană la depresie în momentul în care va suferi din nou o pierdere personală, cum ar fi serviciul sau partenerul, mai târziu, în perioada vieţii de adult. Pentru că tînărul abandonat simte că este inacceptabil să-şi exprime furia faţă de respingerea sa de către părinţi, acesta învaţă să o devieze asupra sa, creându-şi astfel sentimente de vinovăţie şi auto-devalotizare (Freud, 1917/1963). Însă cercetările au evidenţiat că acest fapt nu explică toate cauzele depresiei.  De exemplu, şi adulţii depresivi şi cei nedepresivi sunt în mod egal susceptibili să fi suferit pierderea unui părinte în copilărie (Crook şi Eliot, 1980).

3.Teorii Behavioriste

Teoria întăririlor sociale a lui Peter Lewinsohn

Punctul de vedere behaviorist asupra depresiei subliniază rolul învăţării şi a factorilor de mediu. Una dintre cele mai influente teorii behavioriste asupra depresiei este teoria întăririlor sociale, care afirmă că persoanele depresive cu slabe aptitudini de socializare au nevoie să obţină feedback-uri sociale de la ceilalţi dar pot, în schimb, să le provoace acestora reacţii negative. De exemplu, persoanele depresive provoacă mai puţin râsul celor din jur, obţin mai puţine reacţii de suport, mai multe expresii faciale negative, şi mai multe remarci negative din partea celorlalţi sau a persoanelor nedepresive (Gotlib şi Robinson, 1982). Lewinson arată că persoanele depresive sunt prinse într-un cerc vicios menit să diminueze întăririle sociale conducând la copmportamente depresive şi la feedback-uri negative din partea celorlalţi (Youngren şi Lewinson, 1980).

Teoria cognitiv–behavioristă a lui Martin Selingman

Teoria cognitiv – behavioristă a lui Martin Selingman se bazează pe conceptul de “neputinţă învăţată” , care rezultă din experienţe de viaţă comune, indicând faptul că o persoană are un control slab asupra evenimentelor ce îi definesc existenţa. Acest lucru pare să explice, de exemplu, de ce femeile sunt mai predispuse la depresie decât bărbaţii. O explicaţie ar consta în faptul că bărbaţii învaţă şi dezvoltă comportamente care le reduc depresia, în timp ce femeile sunt tentate să reflecte mai mult asupra propriei lor stări depresive, ceea ce duce la amplificarea acesteia (Nolen-Hoeksema).

Pentru că lipsa percepută de control nu conduce întotdeauna la depresie, Selingman şi urmaşii săi explică depresia în termeni ai atribuirilor pe care le o persoană le face asupra  anumitor evenimente din viaţă. Persoanele depresive atribuie evenimentele negative din viaţa lor unor factori interni, stabili şi globali (Abramson, Selingman şi Teasdale, 1978). Un factor stabil este puţin probabil să fie schimbat. Un factor global afectează aproape tote aspectele vieţii unei persoane. Un factor intern este caracteristic mai degrabă Eului decât mediului extern.

Cercetări asupra neputinţei învăţate şi asupra depresiei au pus în valoare predicţia, faptul că persoanele depresive fac atribuiri interne, globale şi stabile evenimentelor negative din viaţa lor (Sweeney, Anderson şi Bailey, 1986). De exemplu, studentul în anul I care atribuie slabele sale performanţe academice unui factor inter, general şi stabil, cum ar fi inteligenţa, devine mult mai depresiv decât cei care atribuie aceeleaşi performanţe slabe unui factor extern, specific şi instabil cum ar fi lipsa de talent pedagogic a profesorilor (Peterson şi Barrett, 1987).

4.Teorii Cognitiviste

Teoria constructului personal a lui George Kelly

Cercetările inspirate de teoria constructului personal a lui George Kelly au pus în evidenţă faptul că persoanele depresive deţin mai multe constructe personale negative despre ele însele decât persoanele nedepresive (Neimeyer, 1983). Însă cel mai influent punct de vedere cognitivist asipra depresiei aparţine teoriei cognitive a lui Aaron Beck (1967).

Teoria cognitivă a lui Aaron Beck

Aaron Beck a descoperit faptul că persoanele depresive exteriorizează ceea ce el a numit “triada cognitivă”; acestea au o impresie negativă asupra propriei lor persoane, a circumstanţelor prezente şi a posibilităţilor viitoare. Această triadă este frecvent întâlnită printre pacienţii psihiatrici cu depresie, dar nu şi la restul pacienţilor psihiatrici. Acest fapt indică specificitatea lor în depresie (Giles şi Shaw, 1987).

În privinţa indicatorilor depresiei ce alcătuiesc triada cognitivă, persoanele depresive prezintă mai multe aprecieri negative asupra propriei lor persoane şi asupra celorlalţi decât asupra viitorului (Blackburn şi Eunson, 1989). Triada cognitivă este menţinută  de tendinţa persoanelor depresive de a amplifica şi generaliza evenimentele negative.

Un studiu comparativ afirmă că teoria cognitivă a lui Beck oferă o explicaţie mai bună a depresiei decât o face teoria neputinţei învăţate (Robins şi Block, 1989).

5.Teorii Umaniste

Psihologii care  susţin această orientare atribuie depresia frustrărilor de actualizare. Mai specific, persoanele depresive suferă de inconfruenţe între eul actual şi eul ideal (Strauman şi Higgins, 1988).

Eul actual este imaginea rezultată din autoaprecierea calităţilor personale. Eul ideal este ceea ce persoana ar vrea să devină. Dacă eul actual posedă calităţi care sunt prea distincte de cele ale eului ideal, persoana devine depresivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 11.08.2011

Aspecte privind patologia afectivităţii copiilor abandonaţi

Posted on by

Diferenţe în practica psihopatologiei copiilor şi adulţilor cu handicap social

(observaţii efectuate în cadrul Centrului de Copii “Delfinul” din Agigea-Constanţa şi a Sanatoriului de Boli Mintale Tekirghiol)

Pentru psihopedagogi, psihologi şi psihopatologi, practica psihopatologiei în cazul copiilor cu o formă de handicap social diferă de cea a adulţilor cu acelaşi tip de handicap prin câteva aspecte majore:

1. Iniţiativa consultaţiei psihologice

Arareori copiii se adresează din proprie iniţiativă psihopedagogilor şi psihologilor din centrul de plasament, pentru a cere o consultaţie. Astfel încât dezvoltarea psihologică echilibrată a acestora depinde de cele mai multe ori de aptitudinile, atitudinile şi toleranţa adulţilor (psihologi, asistenţi maternali, profesori, pedagogi şi a altor forme de personal angajat) precum şi de felul în care aceştia percep comportamentul copiilor. Sunt cazuri în care copii sănătoşi sunt aduşi la cabinetul psihologic de către profesori sau asistenţi hiperexigenţi şi anxioşi, în vreme ce copiii cu tulburări severe sunt lăsaţi fără îngrijire.

2. Fenomenul de “transfer negativ” asupra copilului a tulburărilor angajatului din centrul de plasament.

Unul dintre factorii corelaţi acestui tip de transfer este faptul că problema psihologică a unui copil poate fi o reacţie adaptativă faţă de tulburările unuia dintre angajaţii centrului de plasament, care proiectează asupra copilului propriile sale tulburări, declanşându-i frustrări şi reacţii defensive. Anxietatea şi hiperexigenţa, atitudinile inflexibile şi autoritare ale adultului faţă de internii centrului de plasament, coroborate cu alte elemente ale spectrului psihopatologic nedetectate clinic sau ignorate la examenul psihologic de selectare a personalului, îi pot provoca copilului reacţii anxioase, angoasă, sau alte tulburări emoţionale.

3. Raportarea tulburării psihice la stadiul de dezvoltare al copilului şi la durata acestuia.

O altă diferenţă faţă de psihopatologia adultului rezidă în acordarea atenţiei stadiului de dezvoltare al copilului şi în raportarea conceptului de “normalitate” la indicatorii clinici ai stadiului respectiv. (Urinatul în pat în mod repetat este considerat normal la un copil de 3 ani şi anormal la un copil de 7 ani). Astfel, pentru a aprecia dacă vreunul dintre aspectele emoţionale, sociale sau intelectuale este anormal, acestea trebuie comparate cu limitele normalului pentru stadiul de vîrstă respectiv.

4. Eliminarea factorilor subiectivi ai observatorilor în evaluarea psihopatologică a copilului.

Spre deosebire de adulţi, copiii au dificultăţi mai mari în a-şi exprima suferinţa cu propriile cuvinte. Ca atare evaluarea lor psihlogică se bazează adesea pe observaţii indirecte ale comportamentului, făcute de personalul angajat al centrului de plasament, persoane care însoţesc copilul la cabinetul psihologic pentru a relata o anumită problemă. Interpretarea acestor relatări necesită abilitatea psihologului de a obţine o imagine a dezvoltării copilului, o caracterizare a comportamentului general şi situaţional al acestuia cât mai lipsite de interpretări din partea observatorului. Aşadar se impune ca necesară o evaluare şi o filtrare a implicării emoţionale a celui care observă comportamentul copilului, precum şi înţelegerea caracteristicilor generale şi particulare ale mediului instituţional.

5. Folosirea mai restrânsă a medicaţiei psihotrope şi a formelor de psihoterapie individuală la copii.

În tratamentul copiilor instituţionalizaţi ce suferă de tulburări psihice se pune accentul, din ce în ce mai intens, pe sensibilizarea şi schimbarea atitudinii tutorilor, personalului, profesorilor, comunităţii, faţă de problemele acestora. Optimizarea personală în cadrul psihoterapiei de grup, prin identificarea cauzelor generatoare de suferinţă, încurajarea atitudinilor pozitive şi identificarea nevoilor personale ale copiilor eficientizează atingerea scopurilor terapeutice.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 8.08.2011