Spre deosebire de restul fricilor nejustificate, ce implica distantarea dintre mine si obiectele de care am invatat sa ma tem, intelegerea fobiei sociale presupune o atentie aparte la detaliile ei fenomenologice, intrucit ma separa de ceilalti, instrainindu-ma, izolindu-ma, mentinindu-mi o imagine iconica, neactualizata, despre ceea ce s-ar putea afla in afara zidurilor de aparare, pe care tot eu, dintr-o nejustificata teama de confruntare a prezentului, le ridic de jur imprejurul meu.Parcursul asimilarii departelui in aproapele meu poate fi considerat, in aceste conditii de separare precauta, un prilej de vulnerabilizare gratuit, numai bun de evitat. Dialogul interior este exersat cu vocea unui sofist incurcat in propriile sale iluzii despre realitate, care sunt luate drept adevar imuabil pentru a fi astfel justificata „zidirea” experientei personale in situatia fobogena, prin evitarea sau blocarea manifestarii ei; cu urechea lipita de zidul care il apara pe dincoace de dincolo, sunetele ajung deformat si par din ce in ce mai amenintatoare…„Oamenii sunt dusmanosi, rai si critici si in mod sigur ma voi face de ras, imi voi strica imaginea si echilibrul- la ce bun sa ma pun in situatia asta stressanta si dezamagitoare, daca stiu ca nu ii pot face fata, ca ma voi bloca, fastaci, incurca sau ma voi comporta penibil? Voi fi sub orice asteptare…”. Acest fel de zidire personala „in propriul imago despre sine” prin blocarea defensiva a confruntarii directe cu experienta de care ma tem si a atentiei pentru feedback-urile autentice – este grefat psihologic unui mit estetic disfunctional, anticrestin ca mesaj, asimilat insa dogmatic si didacticist unui estetism al crestinatatii: „pentru a dura, orice constructie trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta”. Balada populara Monastirea Argesului valorifica sugestiv acest mit, constituindu-se in fond intr-o alegorie a insinuarii si conservarii fricii de confruntare prin evitare si mentinerea unui set de credinte disfunctionale, substituit credintei religioase; perceperea egoului social intr-o forma cristalizata, inatacabila, si mentinerea lui in acest fel, „de cladire durabila”, duce la scindarea si izolarea sinelui precum si la stoparea evolutiei sale- in favoarea unei bune perceptii sociale a egoului, conducind in final la zidirea fiintei in afara esentialului oferit de sinele sau prin experientierea directa a lumii exterioare, in propria sa proiectie a unei imagini sociale mumificata caricaturist, care ii devine astfel un mormint durabil si inspaimintator, o pestera. Evit situatiile de competitie sau evaluare, detest sa ma intilnesc cu oameni noi sau sa vorbesc in public, e un calvar sa imi exprim propriile pareri asupra unui subiect de teama respingerii si a unui posibil dispret ce ia in scenariul meu despre „socializare” proportiile unui cataclism. Fug de oprobriul ce pare sa se ascunda in spatele celor mai polisemantice grimase ale celorlalti, sunt ingrozit de eventualitatea etichetarilor negative si de atitudinile fata de care nu am invatat sa ma apar, ori pe care le cred mai importante decit sunt, pe care nu stiu cum sa le confrunt, carora am tendinta sa le accept adecvarea la propria persoana doar pentru ca par evidente, sau pentru ca vin din partea unei persoane pe care o venerez.
Cum sunt afectate relatiile sociale ale sociofobicului?
Relatiile sociale ale persoanei cu sociofobie sunt cel mai adesea polarizate emotional in jurul fricii de devalorizare sociala declansata de contactul cu semenii valorizatori. Frica anticipatorie devine atit de intensa si obsedanta incit culmineaza cu autodevalorizarea in cadrul unui scenariu catastrofal imaginar, ritual de intretinere si invatare al sociofobiei ce are in centrul sau mitul sacrificarii de sine in scopul valorizarilor sociale; cel care se teme ca s-ar putea face de ris isi asuma ca foarte probabila situatia in care se face de ris si isi autoatribuie aprecieri negative cu rol egodistonic, interpretind simultan, intr-o disociere criticista, atit rolul judecatorului cit si rolul judecatului. Autodevalorizarea ca proces se petrece de cele mai multe ori inconstient, si are functia de diminuare a tensiunii emotionale produse de discrepanta dintre sinele hiperbolizat si ego-ul social devalorizat, imaginate in situatia generatoare de teama.
Debalansarea si izolarea locusului de control al valorizarii personale dinspre interior spre exterior, dinspre un sine edificat in convingeri morale si valori personale, cu rol egosintonic si negentropic, catre un ego social valorizat aleator si hartuit de expunerea la etica mediocra a sacrificarii autoagresive a sinelui, deplasarea dinspre constientizarea argumentata a propriei valori-echilibrata si de ceilalti, spre constiinta valorii personale exclusiv prin ceilalti, dinspre ceea ce stiu despre mine prin autoanaliza spre ce stiu despre mine mai ales din oglinzi, dinspre autovalorizarea prin raportare la etalonul moral-axiologic spre autovalorizarea prin altii, atrage dupa sine si teama pierderii imagini de sine pe care mi-o ofera ceilalti. In esenta egolatria prin ceilalti, histrionismul post-consumerist promovat de arta post-kitch si media online, precum si o restratificare a imaginalului ca modalitate dominanta de reprezentare si socializare a persoanei- reprezinta factorii de intretinere si modelatori ai acestei debalansari a locusului de control al valorizarii personale. Alter-ego-ul devine inspaimintator prin posibilitatea lui de a distruge o imagine de sine hiperbolizata sau cristalizata fotografic intr-un deziderat al devenirii personale; expunerea catre social inplica o „decristalizare” personala perceputa ca disconfort si critica a intregului edificiu al personalitatii. In aceasta situatie atit evitarea situatiei fobogene cit si hiperreactiile amprenteaza emotional sociofobicul, acesta cautind compensator o sustinere a conduitelor de evitare in argumentari existentialist-atee de tip sartrian, sau in abordari personale neconforme cu o corectă argumentare de tip posibilitate-realitate.
Astfel, cunoscuta afirmatie „Iadul sunt ceilalti” devine pentru persoana cu socio-fobie o sentinta autoimplinita, o tragica renuntare la interogarea axio-gogica a propriei constiinte si o fuga de sine, prin fixarea atentiei asupra egou-lui social generata de nedreapta delegare spre ceilalti a rolului de judecator persoanal absolut.
Egoul meu fragilizat de un eveniment traumatic, prin neexpunerea catre sine a imaginii deformate social, ramine cu sensibilitati la critica, blocheaza in trecut relatiile socieale existente si nu mai permite reimprospatarea – actualizarea imaginii sociale percepute. O ratacire printre reflexiile distorsionate ale egoului – surprinse la un moment dat al vietii, devine un demers cu atit mai inspaimintator cu cit expunerea catre ceilalti si confruntarea prin discernamint a reflexiilor personale este mai aminata. In fond, egoismul – ca act idolatru, reprezinta tocmai admirarea si conservarea unui ego caduc, zidirea Ane-i sau anima intre zidurile ego-ului.
