Tag Archives: discernamint

Constiinta, Constientizare, Constienta

Posted on by

Adeseori ma surprinde in lecturi, dar si in discutiile purtate cu profesionisti ai diverselor ramuri ale psihologiei si psihoterapiei, o sinonimie cvasitotala in intelegerea si utilizarea conceptelor de constiinta, constienta, constientizare.

In acceptiunea noastra cele trei notiuni se diferentiaza astfel:

Constiinta (de sine) sau discernamintul de sine (facultatea de a se discerne, de a se patrunde, de a se judeca si aprecia pe sine) este capacitatea de a fi in legatura cu propria mea persoana, de a ma cunoaste si recunoaste, de a fi atent la mine si in posesia mea in contextul bio-psiho-social al existentei mele personale, pe care astfel o validez intuitiv si reflexiv, realizind saltul de la individul biologic la persona care isi constata unicitatea – deci personalitatea; capacitatea de a ma autodetermina in propriile atitudini si de a avea controlul alegerilor mele, pentru a deosebi intre mine si altcineva, intre bine si rau, adevar si minciuna, intre moral si imoral; este suma unor momente de constienta, de prezenta responsabila in propria viata, un continuum poliprocesual al propriei persoane care genereaza o imagine de sine unica, unitara si coerenta, incluzind sintetic trecutul, prezentul si prefigurind viitorul personal prin afirmatii autoreflexive de tipul: “stiu ca eram”, “stiu ca sunt”, “stiu ca poate voi fi”.

Constientizarea este procesul de verbalizare interna (explicitare pentru sine) si externa (exprimare pentru ceilalti) a constiintei de sine, procesul de explicitare-exprimare verbala a continuturilor constiintei de sine; este discernamintul de sine exprimat,  proces care raportat la momentul actual al existentei personale imi confera starea de a fi prezent in propria viata. (Realizez ca ceva s-a intimplat cu mine cindva,  ma raportez cumva la acea experienta din trecut pentru a vedea ce mai inseamna ea pentru mine acum si cum ma afecteaza; constat ca am gindit si m-am mai simtit si alta data in acelasi fel, ma surpind visind si ma regasesc intr-o stare de bine pe care o numesc generic fericire si pe care as dori sa o experimentez cindva in viitor; imi explic doar mie sau spun si altcuiva toate astea, folosindu-ma de un vocabular de a carui achizitie depinde fidelitatea cu care ma dezvalui semenilor, comunicarea mea cit mai specifica, intima, fidela si prin acestea onesta depinzind de abilitatea de a invata, intelege si utiliza cit mai multe cuvinte intr-o limba. Observ ca onestitatea sau sinceritatea fata de sine este o abilitate dobindita prin truda, prin lucrul cu propriul suflet, un travaliu al constientizarii de sine dar si al unei bune exersari a limbajului, astfel incit acest vehicol sa redea cit mai fidel, nuantat si specific ceea ce constientizez despre mine; onestitatea felului in care ma dezvalui celorlalti se adreseaza asadar mai degraba auzului lor decit vazului, cuvintul avind cea mai mare putere de esentializare a gindurilor si emotiilor. Prin urmare o buna exprimare dar si empatia si inteligenta emotionala se antreneaza prin lectura si conversatie, nicidecum prin vizionarea unor experiente, in care este sau nu posibil sa imi regasesc intocmai gindurile si emotiile.)

Constientizarea este constiinta verbalizata. Procesul si abilitatea de a dialoga cu sine si cu ceilalti despre discernamintul de sine genereaza constienta. (Nu intimplator starea de constienta a unei persoane se testeaza prin intrebari privind numele, data, anul, tara in care se afla persoana, etc.- derealizarea sau dimpotriva, luciditatea fiind dovada nivelului personal de constienta.)

Constienta este calitatea de a fi lucid, sau calitatea constiintei de sine de a se ancora fidel exteriorului in momentul prezent; certitudinea existentei propriei persoane constatata aici si acum (ori certitudinea de a fi fost constient in vreun moment din trecut – constatata acum), in prezentul care devine astfel un moment de referinta al prezentei personale. Constienta ofera timpului prezent constatarea existentei personale imediate, in acest moment, intr-un anumit loc, persoana stiind astfel ca este prezenta; este constiinta actualizata in prezent, in momentul  constientizarii, starea de a fi ancorat spatio-temporal, calitatea de a recunoaste identitatea propriei persoane, dar si calitatea de a aduce in prezentul personal imediat continuturile constiintei. Constienta genereaza prezenta personala (Ma recunosc aici si acum, sunt eu, nu altcineva) si prezentul (Acum sunt aici).

Constienta inseamna asadar “a sti ca sunt prezent”, este trezire, inseamna a sti cine sunt, ce fac acum, unde sunt si de cit timp stiu ca sunt – aici si acum; inseamna a fi intr-un contact de verificare atit cu interiorul cit si cu exteriorul personal pentru o orientare si o ancorare corecta a sinelui in spatiul si timpul exterioare persoanei. Este acordarea timpului si spatiului personal la timpul si spatiul conventional. Constienta este totodata constiinta adusa in viata de relatie cu ajutorul limbajului. O analogie cu relatia dintre suflet si trup ar fi una potrivita atunci cind vorbim despre relatia dintre constiinta si constienta. Folosind o definitie de tip butada, constienta este trupul constiintei surprins si recunoscut in momentul acesta, in prezentul continuu, fiind mereu cea mai proaspata oglindire a constiintei de sine in cuvint.

Ce legaturi exista intre constiinta, constientizare si constienta?

Datorita faptului ca am constiinta de sine pot sa vorbesc despre mine, verbalizez, constientizez continuturile constiintei si prin asta ma pun intr-o stare de constienta fata de mine si altii, sunt constient acum de ceea ce mi se intimpla, de ceea ce gindesc, simt, fac, de persoanele cu care intru in relatie.

In functie de activitatile desfasurate,  ma pot referi la constiinta in starea de veghe, constiinta in starea de somn, constiinta in starea de visare, sau constiinta in starea de extaz, ceea ce le deosebeste fiind o variere a calitatii si cantitatii constientei, prezenta intr-o proportie mai mare sau mai mica a constientei asociate unei anumite calitati a acesteia. Tipul de constienta este cel care permite constiintei de sine sa aiba mai multe forme sau stari, in functie de ipostazele pe care le traiesc, constienta fiind aici vazuta ca stare de ancorare lucida in realitatea spatio temporala exterioara persoanei mele, cea care permite starile de disociere a atentiei dinspre interior spre exterior, dinspre constiinta spre constienta. Orientarea spre in afara persoanei creeaza sentimentul acorarii in realitate, in vederea unei cit mai fidele surprinderi a acesteia, starea de disociere fiind o stare de inalta constiinta de sine insotita de o fidela constienta.

Cind constienta lipseste, sau in stare inconstienta, pot spune ca am constiinta dar nu constienta, orientarea atentiei fiind in intregime spre interiorul persoanei mele.

In stare de hipnoza, am constiinta, dar constienta este limitata, traind o stare de disociere exterior-interior orientata prioritar spre interior, spre sinele meu profund, cu ajutorului unui hipnoterapeut dar nu numai.

Copilărie, dragoste, armonie familială

Posted on by

Dacă până să spună ceva copilului i se spun atât de multe lucruri, dacă somnul, hrana, curăţenia îi sunt nu doar asigurate ci şi însoţite de semnele afecţiunii, dacă i se şlefuiesc simţurile iar mîna şi piciorul îi sunt exersate pentru a indeplini funcţii subtile, atunci în primordiala sa nevoie de supravieţuire au patruns multiple calităţi de natură umană. Instinctele cedează rînd pe rînd îndemînării de a face exact ceea ce copilul este răbdator îndemnat, perseverent învăţat să facă.

Omul are copilăria cea mai lungă. Din perspectiva evoluţionistă, aceasta prelungire a copilariei este de fapt legată de treapta sa de evoluţie. Cu cît speciile sunt mai evoluate, cu atît copilăria lor dureaza mai mult. La om, copilăria ajunge să ocupe un sfert din viaţă. Judecată în aceasta lumină, funcţia copilăriei este bine conturată: ea este etapa vieiţii în care moştenirii biologice, transmisă genetic sau epigenetic i se adauga moştenirea culturală transmisă social, cu ajutorul limbajului.

Există numai un singur fel de educaţie atunci când este vorba despre familie – exemplul părinţilor. În etapele timpurii ale dezvoltării sale, copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii care plasează sentimentul obedienţei în sufletul acestuia (al supunerii conformiste, care duce la conformare, la o ascultare oarbă, formalism ce depăşeşte inclusiv discernămîntul adultului)  îşi educă copiii ca sclavi, deoarece pretind ascultare fără nici o explicaţie. Convenţiile sociale, astfel însuşite, împing la amabilitate prefacută şi cabotinism. Sinceritatea adultului are efecte în comportamentul copilului atunci cînd corespunde puterii de înţelegere a acestuia şi atunci cînd părinţii ştiu să trasnforme explicaţiile abstracte în explicaţii cu un nivel mare de concreteţe. Lupta eului pentru consideraţie începe de timpuriu. Minciunile fantasmatice slujesc la înălţarea eului şi îl despăgubesc pentru umilinţele suferite din partea realităţii. Dacă părinţii probează calităţi de care copilul este mîndru, acesta nu va mai avea nevoie de înălţarea prin valori fictive. O scuză obţinută prin forţă, impunerea preponderentă prin argumentul autorităţii, violează sentimentul propriei personalităţii a copilului, îl învaţă că este mai bine să simuleze, să disimuleze şi să îşi cultive proastele obiceiuri pe ascuns, învăţînd să mintă, să pretindă în mod nejustificat, cu aroganţă, avantaje nemeritate, ce nu sunt acoperite de calităţi personale, avantaje experienţiate ulterior de acesta sub forma vinovăţiei ce însoţeşte sindromul bomboanei amare…(Ex:  a primit o laudă dar nu se bucură de ea, pentru că ştie că nu o merită). Acest tip de educaţie îl pregăteşte psihologic pe copil pentru exersarea nefericirii şi a sclaviei consimiţite ce dă aparenţele unei false normalităţi în interacţiunea cu semenii, prin prisma mecanismelor de supra compensare dezvoltate, mecanisme prin care acesta capătă încredere că poate recupera dezavantajele propriului mod nesănătos de raportare la ceilalţi.

Dragostea părinţilor şi mai ales capacitatea acestora de a fi buni educatori îl pot ajuta pe copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi ce nu, să îşi asume şi să îşi corecteze greşelile, prin alternativele pozitive şi funcţionale pe care comportamentul adultului i le pune la dispoziţie în primul rînd prin exemplul propriu dar şi prin metode specifice de educaţie, în acord cu etapa de dezvoltare a copilului.