Tag Archives: depresie

Psihoterapia depresiei

Posted on by

Antidepresivele au devenit terapia predominantă în formele de depresie severă. Aserţiunea după care anumite forme de psihoterapie sunt la fel de eficace ca farmacoterapia au deja un suport clinic solid, dar trebuie ţinut cont de forma, severitatea şi stadiul depresiei.
Utilizarea combinată a celor două forme de terapie, capătă consistenţă şi îşi justifică utilitatea, pentru potenţialul interacţiunii mutuale şi a susţinerii persoanei depresive, cu activarea sistemului de suport social în contextul farmacoterapiei, aplicată după princiii clinice riguroase.
În cazul depresiilor dezvoltate de copii, psihoterapia este metoda de tratament cea mai indicată, eceasta ajutând la evidenţierea şi apoi eliminarea factorilor de stres, ce joacă un rol etiologic important în influenţarea şi perpetuarea unor stări depresive.Eficienţa psihoterapiei se poate dovedi mai mare decât a farmacoterapiei, acolo unde factorii cauzali sunt prezenţi de o manieră evidentă şi sunt greu de depăşit de copil prin resursele proprii.

Psihoterapiile folosite în mod curent în tratamentul depresiilor sunt:

• psihoterapia cognitiv-comportamentală
• psihoterapia interpersonală
• psihoterapiile de inspiraţie psihanalitică

Psihoterapia cognitiv comportamentală

Psihoterapia cognitiv comportamentală se bazează pe recunoaşterea importanţei subiectivităţii experienţelor (trăirilor) conştiente şi de asemenea pe recunoaşterea consecinţelor emoţionale ale convingerilor şi ideilor dihotomice, iraţionale.
Aharon Beck este iniţiatorul acestei terapii, având ca punct de plecare teza conform căreia, vulnerabilitatea spre depesie a unei persoane se bazează pe o filtrare negativă a propriei persoane, a prezentului şi a viitorului, datprată unui sistem de cogniţie (percepere a realităţii şi procesare a datelor) specific şi anterior producerii evenimentelor cu rol cauzator în depresie.
Selingman (1981) susţine că stilul cognitiv maladaptativ este de fapt o neputinţă învăţată, teză comportamentală care are şi un corolar practic demonstrabil.
Brown şi Harris (1978), atribuie vulnerabilitatea la depresie unui factor de “background”, ce predispune persoana la o reacţie depresivă şi în acelaşi timp, devine un element proeminent al tulburării depresive “stima de sine scăzută” şi “autodevalorizarea”.
Structurile cognitive stabile prin care este filtrată realitatea-schemele cognitive- sunt inflexibile şi anterioare logicii, determinând componenta emoţional-afectivă pesimistă şi depresivă.
O eroare cognitivă frecvent asociată cu depresia este gândirea dihotomică, tendinţa de a percepe lumea în tonuri extreme şi contrastante.
Simptomele depresive sunt consecutive erorilor cognitive şi conduc la concluzia unui inevitabil eşec în toate sferele existenţiale.
În esenţă, scopul terapiei cognitiv comportamentale este:

• să ajute pacientul să identifice şi să raţionalizeze situaţiile negative
• să ajute la dezvoltarea unor scheme flexibile, ca alternative realiste la eşecurile din viaţă
• să promoveze învăţarea unor cogniţii şi răspunsuri comportamentale adecvate.

Terapia cognitiv-comportamentală este o terapie structurată de scurtă durată, care implică o colaborare activă între client şi terapeut, pentru realizarea unor seturi precise de obiective. Orientarea întregului efort terapeutic este dirijată apre problemele curente şi rezolvarea lor practică. Terapia cognitiv-comportamentală este prin esenţă o terapie individuală, dar poate fi practicată şi în grupuri bine selectate.
Terapia comportamentală se bazează pe cercetările lui B.F.Skinner, bazate pe principiile condiţionării clasice şi operante a comportamentelor umane, din care face parte şi învăţarea rolurilor sociale, în contextul complexelor comportamentale umane.
Terapiile comportamentale se deosebesc de cele cognitive prin accentuarea legăturilor dintre comportamentele observabile şi condiţiile care le controlează sau le determină şi rolul pe care îl joacă sistemele de recompensă şi pedeapsă în determinarea modificărilor de comportamnet. Scopul acestei terapii este stimularea interacţiunilor pozitive cu mediul ambiental şi ecosistemul social şi descurajarea interacţiunilor negative care au consecinţe maladaptative.

Psihoterapiile interpersonale

Psihoterapiile interpersonale au fost concepute de Gerald Klerman şi Myrna Weissman. În conformitate cu teoria interpersonală a lui H. Stuck Sullivan, experienţele interpersonale curente ale pacientului şi încercările sale de adaptare la schimbările mediului social, în continuă prefacere şi dominat de situaţii de stres cu o mereu altă expresie, sunt elemante cruciale în anticiparea evoluţiei bolii psihice.
Un alt factor important de influenţare a reacţiilor clientului, la un mediu social cu care interacţionează continuu, îl constituie natura, calitatea şi funcţionarea legăturilor sociale de sprijin muutual şi de ataşament (teorie de inspiraţie existenţialistă despre ataşament a lui Bowlby).
Terapia interpersonală este o terapie individuală de scurtă durată, constând în şedinţe săptămânale de 12-16 şi având o adresabilitate pentru tratarea formelor depresive uşoare, non-bipolare şi non-psihotice.
Scopurile acestei terapii sunt în linii mari:

• reducerea simptomelor depresive şi ameliorarea stimei de sine;
• ajutarea pacientului să dezvolte strategii mai eficiente, pentru soluţionarea problemelor sociale curente şi a relaţiilor interpersonale, fără intenţia restructurării personalităţii pacientului;
• ancorarea în spirit realist, într-o lume reală, fără fardul adaosului fantasmatic.

Psihoterapiile de orientare psihanalitică

Psihoterapiile de orientare psihanalitică recunosc caracterul naturii interpersonale a depresiei, fapt remarcat încă din lucrarea de referinţă a lui Freud, “Doliul şi melancolia” (1917) şi în car stima de sine este un ingredient important al mecanismelor de menţinere a homeostaziei afective. Însuşi Freud a remarcat că vulnerabilitatea la depresie este cauzată de o dezamăgire interpersonală, petrecută în stadiile incipiente ale dezvoltării psihice şi care va genera o amprentă ambivalentă asupra relaţiilor de mai târziu. Pierderile interpersonale la vârsta adultă vor declanşa-după modelul psihanalitic clasic-trăiri ambivalente, contrasdictorii, la nivelul eului, ce se vor manifesta prin depresie.
Psihanaliştii de epocă târzie au reformulat teoria psihanalitică a depresiei sub forma unei structurări de personalitate cu o vulnerabilitate specială pentru depresie, datorită uneoi nevoi constante de dovezi de incontestabilă dragoste şi preţuire şi de dependenţă faţă de alte persoane, pentru satisfacerea gratificaţiilor de ordin narcisic şi menţinerea valorizării de sine.
Frustraţia, generată de aceste nevoi de dependenţă, conduce în mod inevitabil la o scădere a stimei de sine şi implicit la apariţia depresiei, ştiut fiind că stima de sine este unul dintre cei mai importanţi ingredienţi ai homeostaziei afective a individului.
Concomitent se accentuează clivajul dintre situaţia actuală a individului şi cea idealizată, necorespunzând principiului realităţiii, ceea ce evident antrenează sentimentul de neajutprare şi de impas depresiv.
Deşi foarte la modă la începutul şi mijlocul acestuoi secol-prin durata mare în timp a tentativelor de modificare a unor elemente de structură caracterială precum şi datorită apariţiei unor forme de terapie farmacologică foarte eficiente, dublate de psihoterapii de scurtă durată de orientare cognitiv-comportamentală pragmatice şi operative-psihoterapia de orientare psihanalitică este mai puţin abordată.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 16.08.2011

Tulburarea depresivă la abandonaţii instituţionalizaţi

Posted on by

Foarte mulţi copii par foarte trişti în diverse situaţii, precum boala unui părinte, moartea unui membru al familiei, certurile dintre părinţi, respingerea lor de către părinţi, abandonul.

Unii dintre aceşti copii plâng uşor, îşi pierd interesul şi capacitatea de concentrare. Uneori mănâncă insuficient şi dorm prost. Astfel de simptome depresive sunt frecvente în copilărie dar tulburarea depresivă este destul de rară. Rutter şi colaboratorii (1970 a) au găsit tulburarea depresivă numai la trei fete şi nici un băiat din 2000 de copii de 10-11 ani, deşi simptomele depresive erau frecvente în cadrul altor tulburări. Din 2303 copii de 14 ani, 35 aveau o tulburare depesivă (Rutter şi cola., 1976 a). Unele estimări mairecente ne duc la cifre întrucâtva mai crescute 1% din copilăria de mijloc şi 2-5% în adolescenţă.

Unii psihiatri susţin că tulburarea depresivă este frecventă în copilărie pe baza faptului că această tulburare se prezintă într-o formă mascată, cu o dispoziţie mai mult sau mai puţin depresivă, dar cu o mai mare varietate de smiptome incluzând: dureri abdominale neexplicate, cefalee, anorexie, enurezis.

Nu este lipsit de sens a susţine că în copilărie, ca şi în viaţa adultă, tulburările depresive se pot manifesta mai ales prin simptome asociate, somatice sau comportamentale. Totuşi, în copilărie, ca şi în viaţa adultă, diagnosticul de tulburare deprsivă este stabilit pea baza unor indicatori specifici, adică  atunci când există dovezi clare ale principalelor trăsături ale sindromului (Kovacs şi Beck, 1977). Dispoziţia depresivă este deosebit de importantă, deşi poate să nu fie evidentă de la nceput. Tulburarea depresivă va fi clar diferenţiată de simptomele depresive ce apar ca o componentă a tulburărilor emoţionale sau de conduită. Tulburarea bipolară nu apare înainte de pubertate.

Tulburările depresive ale copilăriei se tratează prin reducerea situaţiilor generatoare de suferinţă şi ajutarea copilului să vorbească despre problemele sale. Medicaţia antidepresivă a fost folosită pentru tratarea simptomelor depresive în copilărie, dar fără o probă clinică satijsfăcătoare până în prezent.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 15.08.2011

Teorii psihopatologice ale depresiei

Posted on by

Ce anume declanşează tulburările depresive? Privite prin prisma teoriilor psihopatologice, cauzele depresiei sunt diverse şi fiecare punct de vedere teoretic oferă propriile sale explicaţii.

1.Teorii Bio-psiho-sociale

Tulburările depresive au o bază biologică, aparent influenţată de ereditate. S-a constatat că gemenii identici prezintă o mai mare concordanţă a incidenţei privind tulburarea depresivă majoră şi tulburarea bipolară (Allen, 1976). Explicaţia este dată prin faptul că gemenii identici moştenesc acelaşi genom, în timp ce gemenii bi-zigoţi nu sunt asemănători din punct de vedere genetic, ceea ce indică o predispoziţie ereditară în dezvoltarea tulburărilor afective. Dar ereditatea de una singură nu poate explica apariţia tulburărilor afective. Presupunând prin absurd că unul dintre gemenii monozigoţi ar dezvolta o tulburare depresivă majoră, de exemplu, atunci celălalt frate geamăn ar avea şi el 100% şanse să aibă această tulburare. Realitatea arată că experienţele de viaţă joacă un rol hotărâtor în a determina în ce moment o persoană cu predispoziţii ereditare va dezvolta o  tulburare afectivă.

Dovezi aduse în sprijinul predispoziţiei ereditare au fost aduse de un studiu efectuat în 1987 asupra comunităţii Amish din Lancaster County, Pennsylvania, SUA. Pentru motivul că populaţia acestei comunităţi este izolată cultural şi genetic, membrii comunităţii Amish căsătorindu-se doar între ei, psihologul Janice Egeland şi colegii săi (1987) şi-au propus să studieze influenţa eredităţii asupora tulburărilor psihice.Ei au descoperit că populaţia Amish care suferă de tulburări bipolare posedă aceeaşi antigenă pe cromotomul 11. Dar, pentru că doar 63 % dintre aceştia au dezvoltat boala, diferenţele privind experienţa de viaţă trebuie să fi jucat un rol important în etiologia acestei tulburări.

Psihopatologii au ajuns la concluzia că trebuie să existe şi alte mecanisme care contribuie la transmiterea genetică a tulburării bipolare, pentru că alte studii efectuate asupra familiilor în care tulburarea bipolară urmează un pattern ereditar au eşuat în încercarea de a identifica vreun marker genetic pe cromozomul 11 Acestea includ un studiu pe trei familii de gemeni din America de Nord (Detera-Wadleigh, et al., 1987), trei familii de gemeni din Islanda (Hodgkinson, Sherrington, Gurling şi Marchbanks, 1987) şi două familii din Australia (Mitchell, Waters, Morrison şi Shine, 1991). Concluziile studiilor acestoara conduc spre ideea că este posibil ca anumite cazuri ale tulburării bipolare să aibă legătură cu cromozomul 11, în timp ce altele nu.

Predispoziţia ereditară la a dezvolta tulburări afective se poate manifesta în sine prin afectarea neurotransmiţătorilor. Tulburarea depresivă majoră are legătură cu nivelurile scăzute ale serotoninei sau norepinefrinei din creier (McNeal şi Cimbolic, 1986).

2.Teorii psihanalitice

Din perspectivă psihanalitică, pierderea unei persoane dragi, pierderea părinţilor sau abandonarea de către părinţi în perioada copilăriei, sunt factori ce predispun o persoană la depresie în momentul în care va suferi din nou o pierdere personală, cum ar fi serviciul sau partenerul, mai târziu, în perioada vieţii de adult. Pentru că tînărul abandonat simte că este inacceptabil să-şi exprime furia faţă de respingerea sa de către părinţi, acesta învaţă să o devieze asupra sa, creându-şi astfel sentimente de vinovăţie şi auto-devalotizare (Freud, 1917/1963). Însă cercetările au evidenţiat că acest fapt nu explică toate cauzele depresiei.  De exemplu, şi adulţii depresivi şi cei nedepresivi sunt în mod egal susceptibili să fi suferit pierderea unui părinte în copilărie (Crook şi Eliot, 1980).

3.Teorii Behavioriste

Teoria întăririlor sociale a lui Peter Lewinsohn

Punctul de vedere behaviorist asupra depresiei subliniază rolul învăţării şi a factorilor de mediu. Una dintre cele mai influente teorii behavioriste asupra depresiei este teoria întăririlor sociale, care afirmă că persoanele depresive cu slabe aptitudini de socializare au nevoie să obţină feedback-uri sociale de la ceilalţi dar pot, în schimb, să le provoace acestora reacţii negative. De exemplu, persoanele depresive provoacă mai puţin râsul celor din jur, obţin mai puţine reacţii de suport, mai multe expresii faciale negative, şi mai multe remarci negative din partea celorlalţi sau a persoanelor nedepresive (Gotlib şi Robinson, 1982). Lewinson arată că persoanele depresive sunt prinse într-un cerc vicios menit să diminueze întăririle sociale conducând la copmportamente depresive şi la feedback-uri negative din partea celorlalţi (Youngren şi Lewinson, 1980).

Teoria cognitiv–behavioristă a lui Martin Selingman

Teoria cognitiv – behavioristă a lui Martin Selingman se bazează pe conceptul de “neputinţă învăţată” , care rezultă din experienţe de viaţă comune, indicând faptul că o persoană are un control slab asupra evenimentelor ce îi definesc existenţa. Acest lucru pare să explice, de exemplu, de ce femeile sunt mai predispuse la depresie decât bărbaţii. O explicaţie ar consta în faptul că bărbaţii învaţă şi dezvoltă comportamente care le reduc depresia, în timp ce femeile sunt tentate să reflecte mai mult asupra propriei lor stări depresive, ceea ce duce la amplificarea acesteia (Nolen-Hoeksema).

Pentru că lipsa percepută de control nu conduce întotdeauna la depresie, Selingman şi urmaşii săi explică depresia în termeni ai atribuirilor pe care le o persoană le face asupra  anumitor evenimente din viaţă. Persoanele depresive atribuie evenimentele negative din viaţa lor unor factori interni, stabili şi globali (Abramson, Selingman şi Teasdale, 1978). Un factor stabil este puţin probabil să fie schimbat. Un factor global afectează aproape tote aspectele vieţii unei persoane. Un factor intern este caracteristic mai degrabă Eului decât mediului extern.

Cercetări asupra neputinţei învăţate şi asupra depresiei au pus în valoare predicţia, faptul că persoanele depresive fac atribuiri interne, globale şi stabile evenimentelor negative din viaţa lor (Sweeney, Anderson şi Bailey, 1986). De exemplu, studentul în anul I care atribuie slabele sale performanţe academice unui factor inter, general şi stabil, cum ar fi inteligenţa, devine mult mai depresiv decât cei care atribuie aceeleaşi performanţe slabe unui factor extern, specific şi instabil cum ar fi lipsa de talent pedagogic a profesorilor (Peterson şi Barrett, 1987).

4.Teorii Cognitiviste

Teoria constructului personal a lui George Kelly

Cercetările inspirate de teoria constructului personal a lui George Kelly au pus în evidenţă faptul că persoanele depresive deţin mai multe constructe personale negative despre ele însele decât persoanele nedepresive (Neimeyer, 1983). Însă cel mai influent punct de vedere cognitivist asipra depresiei aparţine teoriei cognitive a lui Aaron Beck (1967).

Teoria cognitivă a lui Aaron Beck

Aaron Beck a descoperit faptul că persoanele depresive exteriorizează ceea ce el a numit “triada cognitivă”; acestea au o impresie negativă asupra propriei lor persoane, a circumstanţelor prezente şi a posibilităţilor viitoare. Această triadă este frecvent întâlnită printre pacienţii psihiatrici cu depresie, dar nu şi la restul pacienţilor psihiatrici. Acest fapt indică specificitatea lor în depresie (Giles şi Shaw, 1987).

În privinţa indicatorilor depresiei ce alcătuiesc triada cognitivă, persoanele depresive prezintă mai multe aprecieri negative asupra propriei lor persoane şi asupra celorlalţi decât asupra viitorului (Blackburn şi Eunson, 1989). Triada cognitivă este menţinută  de tendinţa persoanelor depresive de a amplifica şi generaliza evenimentele negative.

Un studiu comparativ afirmă că teoria cognitivă a lui Beck oferă o explicaţie mai bună a depresiei decât o face teoria neputinţei învăţate (Robins şi Block, 1989).

5.Teorii Umaniste

Psihologii care  susţin această orientare atribuie depresia frustrărilor de actualizare. Mai specific, persoanele depresive suferă de inconfruenţe între eul actual şi eul ideal (Strauman şi Higgins, 1988).

Eul actual este imaginea rezultată din autoaprecierea calităţilor personale. Eul ideal este ceea ce persoana ar vrea să devină. Dacă eul actual posedă calităţi care sunt prea distincte de cele ale eului ideal, persoana devine depresivă.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 11.08.2011

Indicatori ai depresiei

Posted on by

Anomalia dispoziţiei este una dintre principalele caracteristici ale tulburărilor afective. În practică, termenul este restrâns la acele tulburări în care dispoziţia constă în depresie sau euforie, dar în trecut, anumiţi psihoterapeuţi includeau în conceptul de tulburare afectivă şi stările de anxietate (de ex. Lewis, 1956).

A te simţi nefericit, nemulţumit, indispus în anumite momente de adversitate ale vieţii, face parte din experienţa normală a fiecărei persoane. Simptomul dispoziţiei depresive este o componentă a mai multor entităţi sindromologice cu praguri diagnostice de simptome şi de durată ce le diferenţiază, alcătuind în ansamblu Tabloul Clinic Psihopatologic al depresiei sau al tulburărilor depresive. Simptomul dispoziţiei depresive se întâlneşte însă şi în boli somatice, cum este mononucleoza infecţioasă.

Trăsăturile centrale comune entităţilor sindromologice cunoscute ca Tulburări Depresive sunt dispoziţia depresivă, gândirea pesimistă, lipsa plăcerii, energia redusă şi lentoarea. Dintre acestea, dispoziţia depresivă este de obicei, dar nu şi invariabil simptomul cel mai evident, celelalte fiind suficient de variabile pentru a sugera nu numai una, ci chiar mai multe afecţiuni.

Consideraţii similare se aplică şi în stările euforice. Un anume grad de dispoziţie expansivă face parte din experienţa normală în momentele de noroc, de succes. Euforia poate apărea de asemenea ca simptom în diferite sindroame psihiatrice, deşi este mai puţin frecvent întâlnită decât dispoziţia depresivă.

Clinica sindroamelor depresive este extrem de variată astfel încât, o clasificare utilă şi des utilizată în literatura de specialitate rămâne clasificarea în funcţie de severitate.

În tulburările depresive de severitate moderată, trăsăturile principale sunt: dispoziţia scăzută, lipsa plăcerii, găndirea pesimistă şi energia redusă, toate acestea ducând la deteriorarea treptată a eficienţei.

Aspectul exterior al depresivului este caracteristic. Îmbrăcămintea şi ţinuta pot fi neglijate.Trăsăturile feţei se caracterizează prin coborârea comisurilor bucale şi printr-o cută verticală între sprâncene, în mijlocul frunţii. Frecvenţa clipitului poate fi scăzută. Umerii sunt aplecaţi, iar capul înclinat înainte, astfel încât direcţia privirii ete în jos. Gesturile sunt reduse la maximum. Este important de menţionat faptul că unii bolnavi păstrează un zâmbet exterior în ciuda adâncilor sentimente de depresie.

Lentoarea gândirii se reflectă în vorbirea pacientului; se remarcă o lungă întârziere înainte de a răspunde la întrebări, iar pauzele în conversaţie sunt atât de lungi încât pot deveni de nesuportat pentru o persoană normală. Ideile depresive sunt simptome importante, acestea putind fi impăţite în trei grupe. Primul grup de idei se referă la prezent. Pacientul vede partea nefericită a fiecărui fapt al vieţii sale, cunoscutul clişeu al “jumătatăţii goale a paharului”; el crede că în tot ceea ce face are parte numai de eşecuri, că planurile nu îi reuşesc, că ceilalţi îl privesc ca pe un ratat; nemaiavând încredere în sine depresivul se autodevalorizează continuu, desconsiderând succesele ca pe nişte “excepţii de la regulă”, ca pe un noroc al soartei, la care el nu are acces, la care nu poate participa şi pe care nu o poate influenţa. Al doilea grup de idei se referă la viitor. Depresivul se aşteaptă la tot ceea ce poate fi mai rău. El întrevede, “intuieşte”, “presimte” eşecuri în activităţile sale, falimentarea veniturilor, nenorociri în familie şi o inevitabilă deteriorare a sănătăţii sale. Disperarea şi desnădejdea conturează cel mai adesea ideea, trăită până la paroxism, că viaţa nu mai are nici o valoare şi că moartea ar fi o binevenită eliberare, idei sumbre care adesea progresează spre planuri de suicid. Al treilea grup de idei se referă la trecut. Acestea iau adesea forma sentimentului lipsit de raţiune, de vină şi autoculpabilizare pentru motive minore. Anumite amintiri ale depresivilor sunt concentrate pe întâmplări nefericite, pacientul aducându-şi aminte de ocazii în care era trist, sau a avut eşecuri, sau în care şansele sale erau în declin. Aceste amintiri întunecate devin din ce în ce mai frecvente pe măsură ce depresia se adânceşte. Cîteva alte simptome pot apărea ca parte a unei tulburări depresive iar uneori unul dintre acestea domină tabloul clinic. Acestea includ depersonalizarea, simptomele obsesive, fobiile şi simptomele isterice ca fuga sau paralizia unui membru. Acuze de slăbire a memoriei sunt de asemenea frecvente, acestea rezultând din slaba concentrare.

Dispoziţia  depresivului este caracterizată prin trăirea sentimentelor de nefericire, neîmplinire, nemulţumire, sentimente ce îi definesc suferinţa psihică. Această dispoziţie nu se îmbunătăţeşte în împrejurări în care sentimentele obişnuite de tristeţe s-ar alina- de exemplu într-o companie plăcută sau după aflarea unor veşti îmbucurătoare. Mai mult, această dispoziţie este trăită diferit faţă de tristeţea obişnuită. Spre exemplificare, unii bolnavi interni ai Spitalului de Boli Mintale din Tekirghiol, acolo unde am desfăşurat câteva studii de caz, pacienţi diagnosticaţi cu tulburare depresivă majoră, relatează o senzaţie de “ceaţă densă, sticloasă şi rece” care le acaparează dezarmant toate activităţile psihice. Sunt şi bolnavi care îşi pot masca dispoziţia scăzută în faţa celorlaţi, cel puţin pentru perioade de timp scurte. Alţii încearcă acest lucru în timpul interviurilor clinice, fapt ce îngreunează diagnoza. Anxietatea este frecventă, deşi nu invariabil întâlnită în tulburarea moderat severă. Un alt simptom este iritabilitatea, care constă ăn tendinţa de a răspunde cu o supărare exagerată la solicitări şi la frustrări minore. Agitaţia este trăită ca o stare de nelinişte, neastâmpăr, trăită ca imposibilitate de a se relaxa, şi văzută de un observator exterior ca o activitate continuă, neîncetată. Pacientul este văzut frământându-şi degetele, şi mişcându-şi neîncetat picioarele. În cazurile de agitaţie severă, bolnavul este văzut umblînd de sus în jos, el neputând sta aşezat foarte mult timp. Lipsa interesului şi a plăcerii  este frecventă,  chiar dacă aceasta nu este relatată în mod spontan de către pacient.Acesta nu arată entuziasm pentru activităţi  şi hobby-uri care în mod obişnuit l-ar fi bucurat. El nu mai simte nici o plăcere în lucrurile cotidiene şi chiar nici un chef de a trăi, acesta evitând adesea contactele sociale. Energia redusă este deasemenea caracteristică (deşi uneori, asociată cu neliniştea fizică ce poate induce în eroare). Depresivul se simte inert, priveşte totul ca pe o povară neputându-şi duce la bun sfârşit îndatoririle.

În plan biologic şi somato-vegetativ,  sunt remarcate tulburări ale somnului, variaţia diurnă a dispoziţiei, pierderea apetitului şi scăderea în greutate, pierderea libidoului şi, la femei, amenoreea. Aceste simptome sunt frecvente, dar nu invariabil întâlnite în tulburările depresive de intensitate moderată, acestea fiind mai puţin obişnuite în tulburările depresive uşoare, însă deosebit de frecvente în tulburările severe. Perturbarea somnului în tulburările depresive este de mai multe feluri. Cea mai caracteristică este trezirea mult prea devreme dimineaţa, dar apar de asemenea înaintea adormirii şi trezirea din timpul nopţii. Trezirea prea devreme dimineaţa apare cu două sau trei ore înainte de ora obişnuită a pacientului; acesta nu mai adoarme şi rămâne întins în pat, simţindu-se nerefăcut, neodihnit şi adesea neliniştit şi agitat. El se gândeşte cu pesimism la ziua care urmează, analizează eşecurile şi neâmplinirile trecute şi meditează posomorât asupra viitorului. În tulburările depresive, pierderea în greutate pare adesea mai mare decât s-ar putea aprecia numai după lipsa apetitului relatată de unii pacienţi depresivi în interviul clinic. La unii pacienţi perturbările privind aportul alimentar şi greutatea sunt în exces-ei mănîncă mai mult şi câştigă în greutate, hrana părânduli-se o alinare şi o uşurare trecătoare a sentimentelor lor de suferinţă. Acuze de discomfort particulare ar fi  durerea localizată oriunde în corp şi constipaţia. Acuzele privind orice boală somatică preexistentă cresc de obicei, iar preocupările hipocondriace devin obişnuite.

 Lentoarea psihomotorie este deasemenea uşor de observat. Depresivul merge şi îşi îndeplineşte acţiunile cu încetineală.

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 10.08.2011

Clasificarea tulburărilor psihice la copii şi adolescenţi

Posted on by

Atât DSM IV cât şi ICD 10 recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată, iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite. În practica clinică obişnuită cele două sensuri sunt adesea interschimbabile.

În tulburările mintale, afectivitatea poate fi alterată în trei moduri:

  • în ceea ce priveşte natura sa,
  • în privinţa fluctuaţiilor, reduse sau exagerate în raport cu normalul,
  • ca lipsă de concordanţă, fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea ce se petrece în jurul său.

1.Natura afectivităţii poate fi modificată în sensul anxietăţii, depresiei, euforiei, sau furiei. Toate acestea pot fi asociate unei cauze evidente din viaţa persoanei sau pot apărea fără un modiv evident. De obicei, tulburările emoţionale atrag după sine şi perturbări la nivelul altor funcţii. Astfel, anxieteatea este însoţită de creşterea activităţii nervoase vegetative şi a tonusului muscular, iar depresia cu lentoare psihomotorie şi cu idei sumbre. Aceste trăsături asociate conturează deja sindroamele din tulburările anxioase şi depresive.

2.Fluctuaţiile afective anormale pot lua forma extremă a lipsei totale de emoţie şi a incapacităţii de a resimţi plăcere. Acestă stare este numită şi apatie, adică lipsă totală a sentimentelor. Când variaţiile normale ale afectivităţii sunt doar reduse, nu pierdute, se descrie tocirea sau aplatizarea afectivă. Când aceste variaţii sunt extrem de rapide şi de abrupte, se descrie labilitatea afectivă. Când aceste schimbări sunt foarte pronunţate, este folosit termenul de incontinenţă emoţională.

3. Lipsda de concordanţă în exprimarea emoţiilor poartă numele de disociere (discordanţă afectivă).

Perturbări ale afectivităţii sunt întâlnite în toate tipurile de tulburări psihice, ele constituind elementele centrale ale tulburărilor afective (depresia şi mania) şi ale tulburărilor anxioase. Sunt, de asemenea, trăsături obişnuite în nevroze, în tulburările organice şi în schizifrenie.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mai mult cu relaţia dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982).Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983).

Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de către psihopatologi şi sunt susţinute de studii ce folosesc analiza multivariată (Quay şi Werry, 1986). Acestea sunt:

  • Reacţiile de adaptare
  • Tulburările de dezvoltare (psihozele copilăriei)
  • Tulburările de dezvoltare specifice
  • Tulburările de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
  • Tulburările hiperkinetice (cu deficit al atenţiei)
  • Tulburările emoţionale (nevrotice sau de exteriorizare)
  • Tulburările simptomatice

 

psiholog Eduard Rosentzveig, Constanta, 9.08.2011

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Posted on by

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)

Normalitatea, ca adaptare la anormal – factor actual al apariţiei şi dezvoltării depresiei

Posted on by

Atât în plan individual cât şi la nivelul reprezentărilor sociale funcţionează modele pe care adesea le identificăm cu însăşi normalitatea, datorită obişnuinţei de a le întâlni mai des sau din tendinţa de a ne apăra de tot ce ne “sare în ochi” şi “sparge tiparele”. Aceste modele mai des valorizate social constau în complexe structurate de reprezentări şi atitudini la care se raportează toate fenomenele familiare de prejudecăţi sociale sau rasiale, de stereotipuri şi credinţe. Trăsătura lor comună rezidă în faptul că exprimă o reprezentare socială pe care indivizii şi grupurile şi-o formează în scopul de a acţiona şi de a comunica. Asemenea modele sunt, evident, cele care fasonează acea realitate pe jumătate fizică, pe jumătate imaginară care este normalitatea.

La antipodul normalităţii, se află conceptul de “anormalitate” regăsit în psihologie, sociologie, filosofie prin sintagme ce au suferit de-a lungul timpului diverse mutaţii semantice: “persoană anormală”, persoană deviantă, persoană exclusă, persoană cu maladii cronice, infirm, persoană cu deficienţe, persoană cu incapacitate, persoană cu handicap. Sintagma “persoană în dificultate” este astăzi din ce în ce mai folosită faţă de termenul “handicapat”, pentru desemnarea unei persoane considerată “anormală”. Criteriul acestor deplasări de accent este generalizarea, prin faptul că sfera conceptului de “persoană în dificultate” include toate categoriile de persoane care au acces la sistemele de protecţie şi asistenţă socială, incluzând categoria şomerilor, săracilor, pensionarilor, această sintagmă având totodată şi conotaţii mai puţin depreciative.

Normalitatea şi anormalitatea, surprinse ca poli ai unui continuum existenţial sunt determinate pe criterii statistice; majoritatea absolută coincide cu normalitatea iar minorităţile extremelor gaussiene descriu anormalitatea. Aşadar, în termeni statistici, coincidenţa cu normele, cu ceea ce este comun, reprezintă normalitatea.

Interpretarea anormalităţii ca abatere de la media statistică ţine cont şi de principiile logicii; dacă majoritatea unei populaţii este alcătuită din actori mai puţin cunoscuţi, nu înseamnă că restul populaţiei de actori celebri reprezintă anormalitatea! Normalitatea este interpretată ca stare ideală de conformitate la conceptul definitoriu (optimum funcţional).

Din perspectiva filosofiei, conceptul de normalitate îmbracă forme diferite. În “Vocabulaire technique et critique de la philosophie” filosoful André Lalande, creatorul distincţiei dintre “raţiunea constituită” (mode, principii ale gândirii şi acţiunii în general admise ce variază odată cu epocile) şi “raţiunea constituantă” (model, judecată de valoare care nu se schimbă şi care determină calitatea morală, câştigul evoluţiilor dintr-o epocă dată) nuanţează termenul, definind starea obişnuită ca “majoritate medie” sau realitate, iar “corespondenţa cu norma” drept “ceea ce ar trebui să fie”, sau ideal.

Hegel a definit normalitatea că fiind “corespondentul dintre conceptul şi realitatea unor entităţi oarecare”, iar Heidegger drept coincidenţa dintre “condiţia de posibilitate” şi “condiţia de realitate” a unei persoane.

În psihiatrie, conceptul de normalitate circumscrie starea generală de sănătate, iar anormalitatea coincide cu procesul patologic, starea de devianţă, boala.

Daniel Lagache (“L’unité de la psychologie clinique”, Sorbona, 1949), sintetizând datele lui Henry A.Murray şi Karl-Eduard von Hartman, defineşte normalitatea psihică prin următoarele trăsături:

* capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce la un nivel satisfăcător pentru trăirile individuale
* capacitatea de a organiza un proiect de viaţă şi existenţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii trebuinţelor vitale.
* proiectarea scopurilor imediate şi a finalităţilor mai îndepărtate
* capacitatea de sincronizare a aspiraţiilor individuale cu cele de grup
* capacitatea de a adera echilibrat la tendinţele conservatoare şi la cele novatoare ale societăţii

Constantin Enăchescu identifică drept comportamente anormale:

* criza psihotică de dezvoltare sau de involuţie (pubertate, adolescenţă, climacterium, andropauză)
* comportamentul de tip carenţial (frustrare afectivă, carenţe educaţiunale, disfuncţionalităţi intrafamiliale şi în mediul de viaţă) care creează dificultăţi adaptative
* comportamentul sociopatic constând în conduite delictuale agresive, în toxicomanie sau în conduite de furie, cu caracter recurent sau episodic
* comportamentul de tip patologic, parţial sau ireversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variate (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

Pentru evaluarea stării de normalitate a unei persoane, conceptul de normalitate trebuie raportat nu numai la nivelul individului ci şi la contextul social al relaţiilor şi interdependenţelor fizico-biologice, psihice şi sociale ale acestuia, la modul în care persoana este mai mult sau mai puţin adaptată şi integrată.

Fenomenul inadaptării este tot o formă de anormalitate, mai ales în cazul şcolarilor care au diferite deficienţe, deoarece dificultăţile generate de aceste deficienţe devin manifeste, fiind dublate şi de dificultăţile de adaptare la mediul şi exigenţele şcolare. Sondajele UNESCO atestă la nivelul anului 2010 o creştere alarmantă a numărului persoanelor care prezintă diferite forme de inadaptare. Conform acestor sondaje, mai mult de 1/3 din numărul şcolarilor, la nivel mondial, prezintă forme de inadaptare.

Sunt considerate inadaptate persoanele care:

* fiind afectate de anomalii, deficienţe, incapacităţi sau defecte de caracter se află în conflict cu cerinţele şi exigenţele mediului
* fiind normale din punct de vedere intelectual şi psihic suferă de pe urma unui mediu inadecvat nevoilor lor afective, corporale, intelectuale, spirituale.
* având deficienţe constitutive sau dobândite, trăiesc într-un mediu inadecvat pentru corectarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor.

Reiese, aşa cum relevă, de altfel şi R.Laffon, că inadaptarea este o formă de anormalitate, o formă manifestă de handicap, un fenomen bio-psiho-social, multifactorial şi cu o diversitate de manifestări, din care una este prevalentă. Este şi cazul tuturor tipurilor de deficienţe.

Normalitatea văzută ca adaptare este locul comun al celor mai spectaculoase confuzii în psihopatologie.

La nivelul simţului comun, însuşi conceptul de normalitate psihologică are de suferit modificări de substanţă, dacă principiile logicii nu mai sunt respectate, sănătatea mintală nefiind rezultanta sumei regăsirii unor definitori ai săi în majoritatea unui grup, ci raportarea, menţinerea sau redobîndirea unui optimum funcţional personal şi interpersonal, norma fiind privită axial ca o stare ideală de sănătate. Cu alte cuvinte, normalitatea psihică se stabileşte prin raportarea la normă, nu la majoritatea statistică în care sănătatea psihică se regăseşte în diferite proporţii.

Normalitatea văzută ca adaptare la consecinţele psihopatologice pe care astăzi mediul social şi politic le impune, legitimîndu-le speculativ drept modele normative, acel “a fi în rînd cu lumea” este rezultatul confuziei dintre normă (optimum funcţional sau conformitate cu conceptul definitoriu) şi majoritatea statistică, confuzie care le permite liderilor de opinie să redefinească axa normalităţii, sau norma. Astfel, normalitatea ca anormalitate devine posibilă. Normalitatea văzută ca adaptare la anormalitatea psihică subliniază de facto atît faptul că majoritatea statistică nu poate coincide cu normalitatea psihologică, cît şi faptul că privită ca optimum funcţional personal şi interpersonal, orice grup social, incluzînd aici şi societatea românească se află într-un proces de destructurare. La data la care fac această observaţie, normalitatea, acest concept cu semantica multistratificată, devine contraintuitivă, generînd stări confuzionale şi depresive.

Eduard Rosentzveig, 22.01.2011

Indicatori ai depresiei în relaţionarea tinerilor dezavantajaţi social

Posted on by

Cazul tinerilor abandonaţi. Abandonul văzut ca prim factor al dezvoltării simptomatologiei depresive.

Interesul actual pentru identificarea depresiilor la copii şi adolescenţi în general şi la tinerii cu handicap social în special, se explică într-o primă ordine de idei prin faptul cã multe decenii, în rîndul psihopedagogilor, psihologilor şi a psihiatrilor a existat prejudecata că la copii şi la adolescenţi depresia este o formă de suferinţă psihică rară, prezumţie argumentată pripit fie de ipoteza unui nivel insuficient de maturizare psihicã al acestora, nivel care nu ar permite acel tip de internalizare necesar elaborãrii intrapsihice a fenomenologiei depresive, fie din motive metodologice şi economice (absenţa instrumentelor de cercetare, absenţa fondurilor).

Cetăţeni ai SUA sau ai unor ţări din Europa Occidentală vin în România pentru a înfia copii, de obicei orfani sau abandonaţi aflaţi în grija Statului Român, interni ai vreunui Centru de Plasament. La puţin timp de la înfiere, părinţii adoptivi observă că tînărul înfiat rămâne în urmă pe plan psihic şi fizic în comparaţie cu covârstnicii educaţi în familie; copilul este lipsit de încredere, trist, predispus către agresivitate, sau este foarte pasiv, prezintă dificultăţi de comunicare şi de adaptare. Toate aceste simptome, printre care şi simptomul depresiv, sunt caracteristice nevrozei de instituţionalizare sau hospitalismului, şi sunt rezultatul unei copilării privată de dragostea şi grija din partea adulţilor.

Provenit din familii dezorganizate sau pur şi simplu părăsiţi de la naştere, crescuţi în centre de plasament şi orfelinate, copiii abandonaţi sunt frustraţi emoţional, privaţi de satisfacerea celor mai elementare nevoi afective, fapt care se răsfrânge negativ asupra dezvoltării şi a întregului sistem de personalitate, asupra modului de interreleaţionare-adaptare, aceşti copii devenind, aşa cum realitatea o dovedeşte, persoane cu un puternic handicap social.

Dezvoltarea psiho-fizică şi socială a abandonaţilor stă sub semnul întrebării chiar din momentul dobândirii acestui nedorit statut. Lipsiţi de un mediu familial adecvat şi de modele parentale reale, care să degaje şi să confere autoritate, securitate şi afectivitate, viaţa pulsională a acestor copii răbufneşte sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care le servesc drept forme pervertite de adptare şi integrare socială, reacţii de apărare de factură sociopatică împotriva unei comunităţi sau societăţi percepută că zonă de interdicţie şi obstacol, sub aparenţa falsei protecţii sociale. În locul protecţiei afective, aceşti copii primesc “protecţie socială”. Ei sunt “modelaţi” de situaţii frustrante şi carenţe emoţionale, cu consecinţe devastatoare asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, asupra integrării sociale, a interrelaţionării şi a structurării propriei identităţi.

Absenţa modelului familial şi şcolar face că identitatea abandonaţilor să se formeze în raport cu cea a grupurilor similare de persoane subsocializate. Ei devin astfel handicapaţi social, dependenţi de societatea care le oferă protecţie, sociopaţi antisociali. Centrele de plasament accentuează, prin natura lor represivă, aceste tendinţe sau trăsături antisociale deja formate, împingând existenţa acestor tineri în două extreme; fie devin persoane dependente social, fie persoane antisociale.

În ambele cazuri, traiectoria psihobiografiei individuale a abandonaţilor stă sub semnul tulburărilor emoţionale diverse, cu conduite de compensare sublimativă a eşecului afectiv sau având caracterul unot conduite de refugiu, simptomele depresive fiind asociate sau secundare majorităţii tulburărilor afective dezvoltate de aceşti tineri.

Handicapul social al abandonaţilor instituţionalizaţi se conturează astfel că un dezavantaj în raport cu covârstnicii, produs de absenţa mediului familial, de influenţele extraşcolare inadecvate, de tulburări afective şi comportamentale consecutive instituţionalizării şi care, în timp, pot conduce la transformarea acestora în alte tipuri de tulburări psihice, îmbrăcând aspectul deficienţelor psihice şi al inadaptării sociale.

Dacă eşecul în dezvoltare-adaptare a persoanelor cu deficienţe conduce spre handicapul social, în cazul persoanelor abandonate şi instituţionalizate handicapul social există “de facto”, şi acesta se constituie într-un factor generator de deficienţe şi inadaptare socială.

Studiile experimentale de psihopatologia depresiei s-au ocupat mult timp de relaţiile dintre dispoziţie şi memorie. Atât în stările normale de tristeţe cât şi în tulburările depresive, s-a observat asocierea dintre dispoziţia afectivă şi accesul preponderent în conştiinţă al amintirilor nefericite, prin comparaţie cu cele fericite (Teasdale şi Fogarty, 1979; Clark şi Teasdale, 1982). Cum amintirea evenimentelor nefericite duce la dispoziţie depresivă (o observaţie banală, confirmată experimental de Teasdale şi Bancroft, 1977), rezultă un cerc vicios prin care dispoziţia se deteriorează în mod progresiv (Teasdale, 1983). Într-un astfel de cerc vicios se află şi abandonatul instituţionalizat, frustrat emoţional şi cu probleme de dezvoltare, căruia prin însăşi prezenţa sa în casa de copii i se reaminteşte continuu că este un paria, un nedorit, un copil respins de părinţii săi, din motive adesea neânţelese şi care duc la autoculpabilizare. Având astfel un dezavantaj social conştientizat în raport cu covârstnicii, pe care îi întâlneşte în afara Centrului de Plasament, abandonatul este expus continuu destructurărilor şi deteriorărilor progresive ale dispoziţiei, spre depresie.

Eduard Rosentzveig, 21.01.2011